Forsyte Saga

PREFAŢA AUTORULUI

Forsyte Saga e titlul pe care‑l hotărâsem pentru partea denumită "Proprietarul"; dar l‑am adoptat apoi pentru întreaga colecţie de cronici a familiei Forsyte, din pricina dârzeniei forsyteiene care se află în noi toţi. În ceea ce priveşte cuvîntul Saga, se poate obiecta că el cuprinde un element eroic şi că în aceste pagini lipseşte eroismul. Dar eu îl folosesc cu ironia cuvenită şi chiar dacă în această lungă povestire descriu o epocă de aur, cu oameni îmbrăcaţi în redingotă şi falbală, totuşi focul conflictelor puternice există. Trecând peste staturile uriaşe şi setea de sânge a vremurilor străvechi, aşa cum au străbătut ele până la noi în basme şi legende, oamenii din vechile Saga erau, fără îndoială, asemeni celor din neamul Forsyte. Aveau acelaşi instinct de proprietate şi erau tot atât de dezarmaţi în faţa tulburărilor pe care le produc Frumuseţea şi Pasiunea, ca şi Swithin, Soames, sau chiar ca tânărul Jolyon. Iar dacă în zilele care au fost odată ca niciodată par să fi răsărit din lumea legendară figuri eroice care nu seamănă aidoma cu un Forsyte din Epoca Victoriană, putem totuşi fi convinşi că şi atunci, ca şi acum, instinctul de trib a fost forţa primordială, că noţiunile "familie", "cămin" şi "proprietate" aveau aceeaşi însemnătate pe care o au şi azi, în ciuda tuturor strădaniilor actuale de "a le înlătura".
Atât de mulţi au scris şi pretins că familiile lor au fost modelul după care am descris neamul Forsyte, încât se poate crede că acesta e o specie tip. Obiceiurile se schimbă, moda evoluează, iar "Casa lui Timothy din Bayswater Road" devine un cuib în care, în afară de cele esenţiale, se petrec lucruri de necrezut pentru noi; şi niciodată nu ne va fi dat să vedem cu ochii noştri aşa ceva, după cum nu vom mai întâlni nici oameni ca James sau bătrânul Jolyon. Şi totuşi, dările de seamă ale societăţilor de asigurare şi sentinţele judecătoreşti ne conving, pe zi ce trece, că paradisul nostru pământesc nu este decât un domeniu bogat în care se furişează aceiaşi intruşi sălbatici, Frumuseţea şi Pasiunea, răpindu‑ne de sub nas tot ceea ce ni se pare ferm şi aşezat. După cum e sigur că un câine va lătra la o muzică de fanfară, tot atât de sigur este că ceea ce e esenţial în Soames, ca şi în fiecare dintre noi, se va răzvrăti împotriva destrămării care pluteşte în preajma societăţii.
"Lăsaţi Trecutul mort să‑şi îngroape morţii", ar fi o zicală mai potrivită dacă trecutul ar muri vreodată... Dăinuirea Trecutului este una din acele binecuvântări tragicomice, pe care fiecare Nouă Epoca o reneagă, susţinând neîndoielnicul ei drept de a fi cu desăvârşire nouă. Dar nici o epocă nu a fost destul de nouă pentru a avea dreptul să fie numită nouă! Firea omenească, sub cerinţele şi veşmintele ei schimbătoare, este şi va rămâne foarte asemănătoare cu aceea a unui Forsyte şi, la urma urmei, omul ar putea fi un animal chiar şi mai rău decât este.
Dacă privim în urmă la Epoca Victoriană, al cărei apogeu, declin şi "cădere" sunt oarecum înfăţişate în Forsyte Saga, vedem azi, că, de fapt, am căzut din lac în puţ. Ar fi greu să motivăm afirmaţia că starea Angliei era mai bună în anul 1913 decât în 1886, când neamul Forsyte se reunise la bătrânul Jolyon pentru a sărbători logodna lui June cu Philip Bosinney. Iar în anul 1920, când clanul s‑a adunat din nou, pentru a binecuvânta căsătoria lui Fleur cu Michael Mont, Anglia, falită, se găsea, desigur, într‑o stare de lâncezeală, după cum în al optulea deceniu al veacului trecut, starea ei era prea rigidă şi dădea procente prea mici. Dacă aceste cronici ar fi fost un studiu cu adevărat ştiinţific al trecerii de la o epocă la alta, atunci ar fi trebuit să insist mai mult asupra unor factori ca: invenţia bicicletei, automobilului, avionului, apariţia ziarelor ieftine, declinul vieţii rurale, dezvoltarea oraşelor sau naşterea cinematografului. Fapt este că oamenii nu sunt în stare să domine propriile lor invenţii, ci caută să se adapteze cât se poate mai bine la noile condiţii create de aceste invenţii.
Dar această lungă povestire nu este un studiu ştiinţific al unei epoci, ea este mai degrabă o descriere amănunţită a tulburării pe care Frumuseţea o produce în vieţile oamenilor.
Figura lui Irene — după cum probabil va observa cititorul — nu apare decât prin impresiile pe care le produce asupra celorlalte fiinţe. Ea întruchipează Frumuseţea tulburătoare, care se ciocneşte de o lume preocupată de avere.
Cititorii, care au trecut cu anevoie prin apele sărate ale acestei Saga, înclină să aibă din ce în ce mai multă milă pentru Soames şi cred că astfel vor ajunge în conflict cu fantezia creatorului său. Dar nici vorbă de aşa ceva! Si autorului îi este milă de Soames, tragedia vieţii lui este foarte simplă, independentă de voinţa omului, tragedia de a nu putea fi iubit şi de a avea, în acelaşi timp, obrazul destul de subţire pentru a‑şi da seama de acest fapt. Nici chiar Fleur nu‑l iubeşte pe Soames aşa cum simte el că ar trebui să fie iubit. Iar compătimind pe Soames, se prea poate ca cititorii să fie porniţi împotriva lui Irene. Ei socotesc că, la urma urmei, Soames nu era băiat rău, nu era vinovat cu nimic, că ea ar fi trebuit să‑l ierte şi aşa mai departe! Dar prin această părtinire, ei pierd din vedere cel mai simplu adevăr care stă la baza întregii povestiri: că într‑o legătură în care unuia dintre parteneri îi lipseşte cu desăvârşire şi în mod absolut atracţia sexuală, nu există milă, raţiune, simţ al datoriei sau vreun alt sentiment care să poată înfrânge o repulsie naturală. Dacă ar trebui s‑o înfrângă ori ba, este îrt afara discuţiei, căci în realitate ea n‑o înfrânge niciodată. Iar când Irene pare dură şi nemiloasă — ca în Bois de Boulogne sau "Goupenor Gallery" — ea este doar înţeleaptă şi realistă, ştiind că cea mai mică concesie nu este decât cea din urmă treaptă care precedă repulsia covârşitoare, cu neputinţă de trecut.
Criticând ultima fază din Saga, cititorul poate obiecta că Irene şi Jolyon — cei doi răzvrătiţi împotriva proprietăţii — exercită dreptul lor de proprietate asupra fiului lor Jon. Dar, într‑adevăr, aceasta ar fi hipercriticism faţă de povestire. Căci nici un tată şi nici o mamă n‑ar fi îngăduit fiului lor să se căsătorească cu Fleur fără a cunoaşte realitatea, iar realitatea îl face pe Jon să decidă, nu convingerea părinţilor săi. Ba, mai mult decât atâta, convingerea lui Jolyon nu e a lui proprie, ci a lui Irene, pe care ea o exprimă repetând mereu cuvintele: "Nu te gândi la mine, gândeşte‑te la tine însuţi!" Faptul că Jon, cunoscând realitatea, înţelege simţămintele mamei sale, poate fi socotit cu greu o mărturie că aceasta, totuşi, face parte din neamul Forsyte.
Dar, cu toate că Forsyte Saga are ca temă principală impetuozitatea cu care Frumuseţea şi dorinţa de Libertate lovesc într‑o lume preocupată de avere, nu i se poate tăgădui rolul de a conserva, îmbălsămând‑o, marea burghezie. Aşa după cum vechii egipteni aşezau împrejurul mumiilor cele necesare pentru o viaţă viitoare, m‑am străduit şi eu să pun, alături de figurile Mătuşilor Ann, Juley şi Hester, ale lui Timothy şi Swithin, a bătrânului Jolyon, a lui James şi ale fiilor lor, ceva care să le asigure o fărâmă de viaţă în viitor, puţin balsam în viaţa zbuciumată a unui "Progres" care destramă totul.
Dacă marea burghezie, împreună cu alte clase, este sortită a "merge înainte" spre amorfism, iat‑o conservată în aceste pagini, expusă sub sticlă, pentru ca toţi cei care se perindă prin marele şi prost organizatul muzeu al Literaturii s‑o poată privi. Aici odihneşte marea burghezie conservată în propria ei zeamă: Instinctul de Proprietate.

1922 - JOHN GALSWORTHY



FORSYTE SAGA

Volumul 1

PROPRIETARUL



Dedic soţiei mele FORSYTE SAGA în întregime, socotind că, din toată opera mea, aceasta este singura demnă de ea. Fără încurajarea, simpatia şi critica ei, niciodată n‑aş fi devenit un scriitor, nici măcar aşa cum sunt.




"...Veţi răspunde
Sclavii sunt ai noştri..."
Neguţătorul din Veneţia


Dedicat lui EDWARD GARNETT




PARTEA ÎNTÂI


Capitolul I
ACASĂ LA BĂTRÂNUL JOLYON

Privilegiaţii care au luat parte la o sărbătoare familială a neamului Forsyte au putut vedea un tablou fermecător şi plin de învăţăminte: o familie din marea burghezie în toată strălucirea ei. Dar dacă vreuna din aceste persoane privilegiate ar fi avut darul analizei psihologice (talent care nu are valoare bănească şi este cu desăvârşire dispreţuit de neamul Forsyte) , putea fi martorul unui spectacol, nu numai încântător în sine, dar şi revelator pentru o tainică problemă umană. Cu alte cuvinte, dintr‑o adunare a acestei familii — în care nici o ramură nu este atrasă către cealaltă, în care nu există nici trei membri legaţi între ei de un sentiment care ar merita denumirea de simpatie — ar fi văzut desluşit dârzenia misterioasă şi concretă care face din familie o unitate atât de puternică în societate, o imagine atât de limpede a unei societăţi în miniatură. Ar fi întrezărit anevoioase căi ale progresului social, ar fi înţeles ceva din viaţa patriarhală, din invazia hoardelor barbare, din înălţarea şi decadenţa naţiunilor. Ar fi avut senzaţia celui ce urmăreşte creşterea unui arbore de când a fost sădit şi care — simbol al dârzeniei, izolării şi izbânzii — trăieşte în mijlocul a sute de alte plante care mor, fiind mai puţin fibroase, cu mai puţină sevă şi rezistenţă. Şi într‑o bună zi arborele îi apare înfloritor, cu coroana‑i verde, cu frunzişul bogat, într‑o izbucnire de prosperitate aproape supărătoare, în culmea măreţiei sale.
În ziua de 15 iunie a anului 1886, în jurul orei patru după amiază, observatorul, care ar fi avut norocul să se afle în casa bătrânului Jolyon Forsyte din Stanhope Gate, ar fi putut vedea neamul Forsyte în culmea înfloririi sale.
Se întruniseră pentru a sărbători logodna domnişoarei June Forsyte, nepoata bătrânului Jolyon, cu domnul Philip Bosinney. Toţi membrii familiei erau de faţă, gătiţi cu mănuşi de culoare deschisă, jiletci gălbui, pălării cu pene şi rochii bogate. Chiar şi Mătuşa Ann venise, cu toate că în ultima vreme îşi părăsea rar colţul preferat din salonul verde al fratelui ei Timothy, unde, la adăpostul unui buchet de ierburi din Pampas, uscate şi vopsite, aşezate într‑un vas de flori albastru, înconjurată de portretele a trei generaţii din neamu Forsyte, şedea toată ziua citind şi tricotând. Chiar Mătuşa Ann era de faţă, cu spatele ei ţeapăn, cu obrazul bătrân, liniştit şi demn, întruchiparea statorniciei neclintite a simţului de proprietate, ideea de bază a familiei.
Când un Forsyte se logodea, se căsătorea sau se năştea, tot neamul Forsyte era prezent. Când un Forsyte murea — dar până acum nu murise nici un Forsyte; ei nu mureau, moartea fiind contra principiilor lor — ei luau precauţiuni faţă de ea, precauţiunile instinctive ale unor oameni cu mare vitalitate, care se apără de orice ştirbire a proprietăţii lor.
În ziua aceea, membrii familiei Forsyte, amestecaţi în mulţimea celorlalţi oaspeţi, erau mai gătiţi ca de obicei. Toată înfăţişarea lor voia să arate o mare încredere în sine, provocatoare, precum şi un aer de respectabilitate strălucitoare — parcă toţi ar fi sfidat o primejdie. Aroganţa obişnuită de pe faţa lui Soames Forsyte se răspândise pe feţele întregii familii: toţi erau cu ochii în patru.
Adversitatea subconştientă a atitudinii lor a făcut din reuniunea de la bătrânul Jolyon un "moment psihologic" al istoriei familiei, moment care constituie preludiul dramei lor. Ceva îi nemulţumea pe membrii neamului Forsyte, nu individual, ci în ceea ce privea familia. Această nemulţumire se manifesta printr‑o şi mai mare desăvârşire în îmbrăcăminte, o cordialitate familiară exuberantă, o exagerare a importanţei pe care o dădeau familiei şi aroganţă. Neamul Forsyte simţea plutind în aer primejdia — factor atât de necesar pentru a scoate la iveală calitatea fundamentală a oricărei societăţi, grup sau individ! Presimţirea unei primejdii dădu armelor lor strălucire. Pentru prima dată, ca familie, ei simţeau, instinctiv, că sunt în atingere cu ceva ciudat şi periculos.
Dincolo, lângă pian, stătea un bătrân gras şi înalt, purtând două jiletci pe pieptul său lat. Avea două jiletci şi un ac cu rubine, în loc de una singură şi ac cu diamante, cum purta în ocazii mai obişnuite. Iar obrazul său ras, pătrat, bătrân, cu pielea palidă şi ochii decoloraţi, deasupra cravatei de satin, avea o expresie de înaltă demnitate. Acesta era Swithin Forsyte. Chiar lângă fereastră — unde putea respira aer proaspăt mai mult decât îi trebuia — stătea James, fratele său geamăn. Bătrânul Jolyon îi numea pe aceşti fraţi "grasul" şi "slabul". James era la fel de înalt ca Swithin cel gras, dar foarte slab, ca şi cum din naştere ar fi fost sortit să facă un echilibru, stabilind o medie. Cu trupul aplecat înainte, ca de obicei, privea spectacolul ce se desfăşura. Ochii săi cenuşii păreau absorbiţi de o nelinişte ascunsă, întreruptă doar de câte o privire iute şi piezişă care cuprindea tot ce se petrecea în jurul lui. Obrajii subţiaţi de două cute paralele, cu buza de sus lungă şi complet rasă, erau încadraţi de favoriţi ca ai lordului Dundreary. În mâini ţinea un vas de porţelan chinezesc, pe care‑l învârtea într‑o parte şi în alta. Nu departe de el, Soames — unicul său fiu — asculta ceea ce spunea o doamnă îmbrăcată în cafeniu. Era palid, complet ras, cu părul negru cam rărit, cu bărbia înălţată şi sucită într‑o parte, cu nasul în vânt, plin de o îngâmfare conştientă, parcă mirosea în silă un ou pe care ştia că nu‑l poate mistui. În spate, vărul lui, George cel înalt, fiul lui Roger, al cincilea Forsyte, cu o privire răutăcioasă pe faţa cărnoasă, pregătea una din glumele sale usturătoare.
Toţi simţeau o apăsare, care era legată de sărbătorirea acestei logodne.
Aşezate în rând, una lângă alta, erau trei doamne — Mătuşile Ann, Hester (cele două fete bătrâne din familia Forsyte) şi Juley (diminutiv de la Julia) care, deşi nu în prima tinereţe, mersese atât de departe cu uitarea de sine, încât se măritase cu Septimius Small, un bărbat cu sănătatea şubredă. Juley îi supravieţuia de mulţi ani. Acum, împreună cu sora ei mai mare şi cu cea mai mică, locuia în Bayswater Road, în casa celui de‑al şaselea şi cel mai mic frate al ei, Timothy. Toate aceste doamne ţineau în mână evantaie şi onorau caracterul solemn al reuniunii printr‑o culoare stridentă, vreo pană neobişnuită sau o broşă deosebită.
În mijlocul camerei, sub candelabru, aşa cum se cuvine să stea gazda, era bătrânul Jolyon, capul familiei. Avea optzeci de ani; părul alb mătăsos, fruntea boltită, ochii mici de un cenuşiu‑închis şi imensa mustaţă albă care cădea şi se răsfira pe bărbia sa puternică îi dădeau un aer patriarhal. În ciuda obrajilor supţi, a gropilor din tâmple, părea a se bucura de tinereţe fără bătrâneţe. Se ţinea foarte drept, iar ochii pătrunzători şi fermi nu pierduseră nimic din limpezimea strălucirii lor. Astfel, faţă de îndoielile şi grijile oamenilor de rând, el părea a se găsi deasupra. Şi avea dreptul la această superioritate, căci mulţi ani de‑a rândul, totul se desfăşurase după vrerea lui. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin minte bătrânului Jolyon că ar fi necesar să pară şovăitor sau neîncrezător.
Între el şi cei patru fraţi ai săi, James, Swithin, Nicholas şi Roger — cu toţii prezenţi acolo — era şi multă deosebire, dar şi multă asemănare. Fiecare dintre aceşti fraţi se deosebea de celălalt şi totuşi toţi semănau între ei. Dincolo de trăsăturile şi expresia diferită de pe cele cinci fizionomii, se putea observa o anumită fermitate a bărbiei, ascunsă sub deosebirile superficiale, care le dădea un fel de pecete a neamului. Această trăsătură comună era prea veche pentru a fi urmărită, şi de prea multă vreme statornicită pentru a mai putea fi discutată, dar era adevărata mărturie şi chezăşie a bogăţiei lor.
Generaţia tânără — George mare ca un taur, Archibald palid şi viguros, tânărul Nicholas blând şi îndrăzneţ în încăpăţânarea sa, Eustace grav, hotărât şi convenţional — purta aceeaşi pecete, poate mai puţin accentuată, dar totuşi desluşită, semn de neînlăturat din spiritul familiei.
Pe toate aceste feţe, atât de asemănătoare şi atât de diferite s‑a furişat, într‑un moment sau altul din această după‑amiază, o expresie de neîncredere. Iar obiectul acestui simţământ era, fără îndoială, omul pe care l‑au cunoscut azi, pentru care se întruniseră aici.
Ştiau că tânărul Philip Bosinney nu avea avere, dar s‑au mai cunoscut cazuri în care fete din familia Forsyte s‑au logodit cu asemenea oameni, ba chiar s‑au şi căsătorit cu ei. Nu acesta era motivul propriu‑zis al îngrijorării lor. Nici ei nu ar fi putut spune de unde pornise această neîncredere, căci izvorul ei era învăluit în negura clevetirilor familiale. Negreşit, cu toţii auziseră povestea că a fost să facă vizita de rigoare la Mătuşile Ann, Juley şi Hester, purtând o pălărie moale, cenuşie... o pălărie moale, cenuşie... nici măcar una nouă... ci veche, plină de praf, turtită şi fără formă. "Ceva atât de neobişnuit, draga mea, ceva atât de ciudat!" Mătuşa Hester, trecând prin vestibulul mic şi întunecat, cum era cam mioapă, crezuse că e o pisică străină şi murdară, căci Tommy — pisicul ei — avea prieteni atât de ordinari! încercă s‑o alunge de pe scaun. Şi mare îi fu mirarea când văzu că nu se mişcă!
Întocmai cum artistul caută întotdeauna detaliul semnificativ care întruchipează caracterul esenţial al unei scene, privelişti sau persoane, membrii familiei Forsyte, artişti fără să ştie, s‑au legat, instinctiv, de această pălărie. Acesta era pentru ei detaliul caracteristic, fleacul în care zăcea miezul întregii chestiuni. Fiecare se întreba: "Oare m‑aş fi dus eu la o vizită de rigoare cu asemenea pălărie?" şi fiecare îşi răspundea: "Nu!"; iar unii, cu mai multă imaginaţie, ar fi adăugat: "Aşa ceva nici nu mi‑ar fi trecut prin minte!"
George, auzind această poveste, zâmbi. Pălăria aceea a fost, fără îndoială, pretext pentru o glumă! El însuşi era meşter în aşa ceva!
— Foarte îndrăzneţ! Straşnic "pirat"!
Şi vorba lui George, "piratul", trecu din gură în gură, devenind, în cele din urmă, porecla favorită pentru Bosinney.
După aceea, mătuşile au dojenit‑o pe June pentru pălărie, spunând:
— Noi socotim că tu, drăguţă, n‑ar fi trebuit să‑i îngădui aşa ceva.
June le răspunse cu aerul ei poruncitor şi viu, ca o mică întruchipare a voinţei ce era:
— Oh! Dar ce importanţă are? Phil nu ştie niciodată cu ce e îmbrăcat!
Nimeni nu s‑a aşteptat la un răspuns atât de jignitor. Un bărbat care să nu ştie cu ce e îmbrăcat? Nu, nu se poate!
Dar cine era acest tânăr care şi‑a purtat atât de bine de grijă logodindu‑se cu June, moştenitoarea recunoscută a bătrânului Jolyon? O fi el arhitect, însă asta nu‑l îndreptăţea să poarte asemenea pălărie. Din întâmplare, nici un membru al familiei Forsyte nu era arhitect, unul dintre ei însă cunoştea doi arhitecţi, care n‑ar fi pus niciodată pe cap asemenea pălărie pentru o vizită de rigoare şi în plin "sezon" londonez. Primejdios — ah, primejdios!
June, fireşte, nu vedea nici un soi de primejdie. Ea — cu toate că nu avea încă nouăsprezece ani — îşi crease reputaţia de femeie originală. Doar ea era aceea care îi spusese doamnei Soames — întotdeauna atât de bine îmbrăcată — că penele sunt ceva vulgar. Iar acum, doamna Soames renunţase să mai poarte pene; căci June, draga de ea, era înspăimântător de îndrăzneaţă!
Aceste temeri, îngrijorări şi desăvârşita, sincera lor neîncredere n‑au împiedicat neamul Forsyte să se adune, când bătrânul Jolyon i‑a poftit. O recepţie la Stanhope Gate era o raritate; de doisprezece ani nu mai avusese loc nici una, într‑adevăr chiar nici una, de când a murit bătrâna doamnă Jolyon.
Niciodată nu se întruniseră în număr atât de mare; de data aceasta însă, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, s‑au unit în mod misterios, şi au pus mâna pe arme împotriva unei primejdii comune. Întocmai ca o cireada în faţa unui câine care le intră în păşune, ei stăteau cap la cap şi umăr la umăr, gata să se năpustească asupra duşmanului şi să‑l calce în picioare până îl vor răpune. Veniseră, fără îndoială, şi pentru a‑şi da seama ce fel de daruri de nuntă trebuie să dea. Cu toate că problema darurilor se dezbătea cam astfel — "Tu ce ­dai? Nicholas dă linguri!" — darurile depindeau de mire. Dacă acesta era fin, spilcuit, arătos, trebuia să‑i dea lucruri alese: pe care el le şi aştepta din partea lor. În cele din urmă flecare dădea întocmai ce se cuvenea, potrivind darurile printr‑o învoială familială care semăna cu procedeul stabilirii preţurilor la bursă. Iar detaliile se hotărau în casa de cărămidă roşie, unde locuiau Mătuşile Ann, Juley şi Hester, comoda reşedinţă a lui Timothy, ale cărei ferestre dădeau spre Park.
Întâmplarea cu pălăria era un temei pentru neliniştea familiei Forsyte. Ar fi fost cu neputinţă şi nelalocul ei dacă o familie din marea burghezie, cu atâta grijă pentru aparenţe (caracteristica eternă a acestei clase), nu s‑ar fi simţit îngrijorată.
Cel ce provocase această nelinişte stătea de vorbă cu June în partea cealaltă a camerei, lângă uşă. Nici el nu părea să se simtă în largul lui, părul buclat îi era răvăşit, dar în acelaşi timp avea aerul că se distrează de unul singur.
George, vorbind pe şoptite cu frate‑său, spuse:
— Parcă ar vrea s‑o ia din loc — îndrăzneţul "Pirat"!
Acest "bărbat cu aspect foarte ciudat", după cum îl defini mai târziu doamna Small, era de statură mijlocie, robust, cu faţa palidă, smeadă, o mustaţă de culoarea prafului, pomeţii proeminenţi şi obrajii supţi. Fruntea, teşită spre creştetul capului şi cu două ieşituri puternice deasupra ochilor, semăna cu frunţile leilor din cuşca Grădinii Zoologice. Iar ochii, de culoarea chihlimbarului, aveau o privire pierdută, uluitoare. Vizitiul bătrânului Jolyon, după ce‑i dusese la teatru pe June şi Bosinney, spusese majordomului:
"Nu ştiu ce să mai zic de el! Mi se pare, pe legea mea, că e ca un leopard pe jumătate îmblânzit!"
Şi, din când în când apărea câte un Forsyte, începea să‑i dea târcoale şi se uita la el cu coada ochiului.
June stătea în faţa lui, înfruntând această curiozitate vană. Era o bucăţică de om "numai păr şi spirit", cum spusese odată cineva, cu ochi albaştri îndrăzneţi, bărbie fermă şi obraji rumeni; faţa şi corpul păreau prea gingaşe pentru cununa ei de păr roşu‑auriu.
O femeie înaltă, cu un trup minunat — pe care cineva din familie a asemuit‑o odată cu o zeiţă păgână — stătea privind pe cei doi cu un zâmbet întunecat.
Înmănuşate în gris‑perle, mâinile ei erau încrucişate una peste alta, iar obrazul grav şi fermecător înclinat într‑o parte; ochii tuturor bărbaţilor din apropiere erau aţintiţi asupră‑i. Trupul ei mlădios părea legănat de adierea aerului din preajmă. Obrajii, deşi palizi, aveau multă căldură, iar ochii ei mari şi negri aveau o privire suavă. Bărbaţii însă îi priveau buzele care, cu acelaşi zâmbet melancolic, puneau întrebări, dădeau răspunsuri; erau buze sensibile, senzuale şi dulci, care emanau căldură şi mireasmă ca o floare.
Cei doi logodnici nu băgară de seamă că tăcuta zeiţă îi privea îndelung. Bosinney fu cel care o zări primul şi întrebă cum o cheamă.
June îşi conduse logodnicul la femeia cu trup minunat şi spuse:
— Irene este cea mai bună prietenă a mea; vă rog să fiţi şi voi doi prieteni buni!
La porunca micii făpturi surâseră toţi trei; şi în timp ce surâdea, Soames Forsyte apăru tăcut din spatele femeii cu trup minunat, care îi era soţie, şi spuse:
— Prezintă‑mă, te rog, şi pe mine!
Chiar când era în lume, Soames se depărta rareori de Irene, iar dacă cerinţele sociale îi despărţeau, se vedea cum o urmăreşte din ochi, cu o privire stranie, plină de grijă şi dorinţă.
Tatăl său, James, lângă fereastră, continua cercetarea mărcii de pe porţelanul chinezesc.
— Mă mir că Jolyon a permis această logodnă, spuse el Mătuşii Ann. După cum aud, abia peste câţiva ani de zile se vor putea căsători. Acest tânăr Bosinney (făcu un dactil din acest cuvânt, punând "o" lung în loc de "o" scurt, cum se pronunţă de obicei) nu are nici un fel de avere. Când Winifred s‑a măritat cu Dartie, l‑am silit să pună totul pe numele soţiei; şi bine am făcut, căci altfel n‑ar mai avea nimic acum!
Mătuşa Ann, aşezată în fotoliul de catifea, ridică privirea. Zulufi argintii îi înconjurau fruntea; zulufi care, neschimbaţi de zeci de ani, stinseseră în familie orice noţiune de timp. Nu răspunse, căci vorbea rar, cruţându‑şi glasul bătrân; dar pentru James, care nu era cu conştiinţa împăcată, privirea ei fu cât un răspuns.
— Da, zise el, dar n‑am fost eu de vină că Irene era săracă. Soames era atât de grăbit; chiar slăbise de atâta curte câtă i‑a făcut.
Puse mânios porţelanul pe pian şi‑şi plimbă privirea peste grupul de lângă uşă.
— După părerea mea, spuse el, în mod cu totul neaşteptat, e foarte bine aşa cum este.
Mătuşa Ann nu ceru nici o explicaţie la această ciudată declaraţie. Ea ştia la ce se gândeşte el. Irene, neavând bani, n‑o să fie atât de smintită să‑şi facă de cap; căci se zice — se zice — că a cerut dormitor separat; dar, fireşte, Soames nu a...
James îi întrerupse visarea, întrebând:
— Dar unde e Timothy? N‑a venit şi el cu voi?
Un zâmbet cald îşi croi drum printre buzele lipite ale Mătuşii Ann.
— Nu, a socotit că nu e prudent să vină, cu epidemia asta de difterie din oraş, el care e atât de predispus la contaminare.
James îi răspunse:
— Aşa e! Mare grijă mai are de persoana lui! Eu nu‑mi pot permite să mă îngrijesc ca el.
Nu e uşor de spus dacă în această remarcă predomina admiraţia, invidia sau dispreţul.
Într‑adevăr, Timothy apărea rar. Cel mai mic copil din familie, de meserie editor, prevăzuse acum câţiva ani — când afacerile mergeau în plin — o stagnare care, dacă nu se produsese încă, după părerea tuturor nu va întârzia, în cele din urmă, să vină. Aşa că Timothy îşi vânduse partea socială dintr‑o întreprindere care edita mai ales cărţi religioase, iar suma realizată, destul de mare, o investise în rente de stat cu trei la sută. Prin acest fapt luase o poziţie izolată în familie, căci nici un alt Forsyte nu se mulţumea cu o dobândă mai mică de patru la sută. Iar această izolare i‑a subminat încet, dar sigur, sufletul, căci era din fire mai prevăzător decât ceilalţi. Devenise aproape un simbol — un fel de întruchipare a securităţii averii, care constituie temelia universului pentru neamul Forsyte. Timothy nu săvârşise niciodată imprudenţa de a se căsători sau de a‑şi încurca viaţa cu copii. James, pocnind uşor cu unghia în porţelanul chinezesc, continuă:
— Ăsta nu‑i veritabil porţelan vechi de Worcester. Pare‑mi‑se că Jolyon ţi‑a spus câte ceva despre acest tânăr. Din tot ce am aflat, pricep că n‑are nici slujbă, nici avere, nici legături sau înrudiri de seamă. Dar, de altfel, eu nu ştiu nimic... mie nu‑mi spune nimeni nimic.
Mătuşa Ann dădu din cap. Un fior îi cutremură obrazul bătrân, cu bărbia pătrată şi nasul acvilin. Îşi strânse palmele, încleştându‑şi degetele uscate, ca de păianjen; pe această cale îşi încorda parcă voinţa.
Fiind cea mai bătrână din familia Forsyte, avea o situaţie deosebită faţă de ei. Toţi laolaltă şi fiecare în parte — ca toţi semenii lor — erau oportunişti şi egoişti, dar îşi pierdeau piuitul în faţa obrazului ei neînduplecat. Iar când situaţia era prea gravă, nu le rămânea altceva decât să se ferească din calea ei.
James îşi încrucişă picioarele lungi şi subţiri, continuând:
— Jolyon merge pe calea lui. El nu are copii... şi se opri, aducându‑şi aminte că fiul bătrânului Jolyon era încă în viaţă. Tatăl lui June, tânărul Jolyon, şi‑a irosit viaţa şi pe sine, părăsindu‑şi soţia şi copilul pentru a fugi cu guvernanta aceea străină. Şi apoi, la urma urmei, continuă el în grabă, dacă îi place să facă aşa ceva, bănuiesc că poate să şi‑o permită. Oare ce zestre îi dă? Eu cred că‑i va da o mie pe an, doar n‑are pe nimeni cui să‑i lase moştenire banii lui.
Întinse mâna pentru a o strânge pe aceea a unui bărbat vioi, cu obrazul ras, câteva fire de păr în cap, nasul lung, coroiat, buzele cărnoase şi ochii cenuşii, reci, sub nişte sprâncene dreptunghiulare.
— Ei, Nick, ce mai faci? mormăi James Forsyte, iute ca o pasăre.
Avea privirea unui elev de şcoală din cale‑afară de cuminte (Nick adunase o avere mare pe cale absolut cinstită, prin societăţile al căror director era); îşi lăsă în palma rece a lui James degetele lui şi mai reci, retrăgându‑le apoi în grabă.
— Nu mi‑e bine, spuse el bosumflat, mi‑a fost rău toată săptămâna. Nu dorm noaptea. Doctorul nu ştie care e pricina. E băiat de treabă, căci altfel nu l‑aş consulta, dar nu pot scoate de la el decât note de plată.
— Doctori! spuse James tăindu‑i aspru vorba. Eu am consultat toţi doctorii din Londra pentru unul sau altul dintre ai mei. Dar nici un folos! îţi spun numai baliverne. Iată‑l pe Swithin! I‑au făcut ceva? Uite‑l aici, mai gras ca oricând. E enorm! Şi nu‑l pot face să slăbească. Priveşte‑l!
Swithin Forsyte, înalt, lat, aproape pătrat, cu două jiletci de culoare deschisă, ca un porumbel umflat în pene, venea ţanţoş spre ei.
— Ce mai faceţi? le zise pe tonul său afectat, accentuând lung litera "f". Ce mai faceţi?
Fiecare din cei trei fraţi luă un aer grav, uitându‑se la ceilalţi doi, ştiind din experienţă că fiecare la rândul său va încerca să micşoreze importanţa necazurilor personale.
— Tocmai vorbeam că n‑ai slăbit deloc, zise James.
Swithin holbă la ei ochii săi decoloraţi, străduindu‑se să‑i audă.
— Să slăbesc? Mă simt foarte bine! spuse el aplecându‑se uşor înainte. Doar n‑oi fi vrând să fiu scoabă ca voi!
Dar de teamă să nu piardă ceva din măreţia pieptului său, dădu capul pe spate, se îndreptă şi stătu aşa, nemişcat, căci, mai mult ca orice, preţuia o înfăţişare distinsă.
Mătuşa Ann trecea cu privirea de la unul la altul. Căutătura ei era îngăduitoare şi totodată severă. Cei trei fraţi se uitară şi ei la Ann. Se cam şubrezise. Minunată femeie! Are optzeci şi şase de ani, mai poate trăi încă vreo zece, cu toate că niciodată n‑a fost robustă. Swithin şi James, gemenii, aveau abia şaptezeci şi cinci. Nicholas — un adevărat copilaş — avea cam şaptezeci. Cu toţii erau viguroşi, deci perspectivele erau îmbucurătoare. Dintre toate aspectele proprietăţii, sănătatea îi preocupa cel mai mult.
— Eu mă simt foarte bine, spuse James, dar cu nervii stau cam prost. Cel mai mic fleac mă supără de moarte. Va trebui să mă duc la Bath.
— Bath! spuse Nicholas. Eu am încercat la Harrogate. Dar nu mi‑a făcut bine. Ceea ce doresc eu acum e aerul de mare. Nimic nu e ca Yarmouth. Când mă duc acolo, cel puţin dorm...
— Mie îmi merge prost cu ficatul, îl întrerupse încetişor Swithin. Puse mâna pe partea dreaptă, zicând: am dureri grozave aici.
— Lipsă de mişcare, mormăi James cu ochii la porţelanul chinezesc. Apoi adăugă în grabă: şi pe mine mă doare tot acolo.
Swithin roşi, obrazul său bătrân căpătă deodată aerul unui curcan bosumflat.
— Mişcare! Eu fac destulă, nu iau niciodată liftul la club.
— N‑am ştiut! se repezi James. Eu nu ştiu despre nimeni nimic. Mie nu‑mi spune nimeni nimic.
Swithin holbă ochii la el şi întrebă:
— Ce faci tu contra durerilor acelora? James se lumină.
— Iau un amestec de...
— Ce mai faci, unchiule?
Şi iat‑o pe June în faţa lui, cu mâna întinsă şi obrazul ridicat până la înălţimea capului său.
Lumina din obrazul lui James se stinse.
— Ce mai faci tu! îi zise el îngândurat. Adică mâine pleci la Wales, la mătuşile logodnicului tău? O să ai parte de ploaie acolo! Pocni din nou cu degetul în cupa de porţelan. Asta nu‑i Worcester vechi autentic. Nu, dar serviciul pe care i l‑am dăruit mamei tale când s‑a măritat era veritabil.
June dădu mâna, rând pe rând, cu cei trei unchi ai săi, apoi se întoarse spre Mătuşa Ann. În ochii bătrânei doamne apăru o dulce licărire; ea sărută obrazul fetei cu o caldă cutremurare, zicând:
— Aşa, scumpa mea, pleci pentru o lună întreagă!
Fata trecu mai departe, iar Mătuşa Ann nu‑şi luă ochii de pe trupul ei mic şi zvelt. Ochii bătrânei doamne, rotunzi şi cenuşii ca oţelul, peste care începea să se aştearnă, încetul cu încetul, o pieliţă subţire ca la păsări, o urmăriră îngânduraţi prin mulţimea gălăgioasă. Lumea începea să‑şi ia rămas bun. Iar vârfurile degetelor ei subţiri şi încleştate se strânseră din nou, parcă încercând iarăşi un efort de voinţă împotriva acelei ultime şi inevitabile despărţiri.
"Da", se gândea ea, "toţi au fost foarte drăguţi. O mulţime de lume a venit să‑i ureze noroc. Trebuie să fie foarte fericită."
La uşă se înghesuiau numai oameni bine îmbrăcaţi. Din familii de avocaţi, medici, oameni de Bursă şi din toate nenumăratele ocupaţii ale marii burghezii abia douăzeci la sută dintre ei erau din neamul Forsyte; dar pentru Mătuşa Ann toţi păreau a fi Forsyte şi, desigur, nu era mare deosebire între ei şi ceilalţi. Ea nu vedea decât propria ei carne şi propriul ei sânge. Această familie era lumea ei, ea nu cunoştea alta, şi poate că pentru ea nici n‑a existat alta. Toate măruntele lor secrete, boli, logodne, căsătorii, felul în care răzbăteau ei în viaţă, câţi bani câştigau — toate acestea constituiau proprietatea ei, bucuria ei, viaţa ei. Iar dincolo de acestea, nu mai era decât o ceaţă groasă, care învăluia în umbră evenimente şi oameni fără însemnătate pentru ea. De acestea toate va fi silită să se despartă când îi va suna ceasul morţii, de lucrurile acestea care îi dăduseră atâta importanţă, atâta preţuire tainică de sine, fără de care nici un om nu şi‑ar putea duce zilele; de lucrurile acestea ea era legată cu o sete care creştea pe zi ce trecea. Şi chiar dacă viaţa îi scăpase printre degete, aceste comori le va păstra până în ultima clipă.
Se gândi la tatăl lui June, tânărul Forsyte, care fugise cu fata aceea străină. Vai, ce tristă lovitură a fost pentru tatăl lui şi pentru ei toţi! Un tânăr care promitea atâta! Tristă lovitură, cu toate că n‑a fost scandal public; din fericire, soţia lui Jo n‑a cerut divorţul! E mult de atunci! Acum şase ani, când mama lui June muri, Jo s‑a căsătorit cu femeia aceea şi acum aveau doi copii — după cum auzise. Totuşi el şi‑a pierdut dreptul de a fi aici, şi astfel i‑a răpit bucuria de a vedea familia în desăvârşirea ei, i‑a luat îndreptăţită ei plăcere de a‑l vedea, de a‑l săruta, pe el, tânărul care promitea atâta şi de care fusese aşa de mândră. Gândul acesta îi rodea inima bătrână şi dârză, cu amărăciunea unei lovituri de mult consumate. Ochii i de umeziră. Cu o batistă de cel mai fin linon, îşi şterse pe furiş lacrimile.
— Ei, Mătuşă Ann! se auzi o voce din spate.
Era Soames Forsyte; cu umerii căzuţi, cu faţa complet rasă, obrajii căzuţi, pântecele căzut, părea rotund şi cu ceva dubios în făptura lui. Privi în jos, pieziş, spre Mătuşa Ann, de parcă încerca să vadă prin propriul său nas, şi o întrebă:
— Şi ce crezi dumneata despre logodnă?
Ochii Mătuşii Ann se opriră cu mândrie asupra lui. Acum, de când tânărul Jolyon a părăsit cuibul părintesc, el era cel mai mare dintre nepoţi, favoritul ei, căci regăsea în el paznicul de nădejde al sufletului familiei, pe care foarte curând poate, îl va părăsi.
— Foarte bună logodnă pentru tânărul acesta, spuse ea. De altfel e destul de chipeş, dar eu mă îndoiesc că e bărbatul potrivit pentru scumpa noastră June.
Soames atinse marginea unui candelabru poleit cu aur şi zise:
— O să‑l îmblânzească ea. Îşi umezi pe furiş degetele şi începu să frece bulbii colţuroşi ai candelabrului. Asta e adevărată poleială de pe vremuri. Azi nu mai găseşti aşa ceva. Ar avea preţ bun la o licitaţie de la Jobson. Vorbea cu elan, parcă simţise că o înviorează pe bătrâna mătuşă. Rareori era atât de comunicativ. Mi‑ar plăcea să fie al meu, căci poleiala veche are întotdeauna preţ bun.
— Eşti atât de priceput în lucrurile acestea! zise Mătuşa Ann. Şi ce mai face Irene?
Zâmbetul lui Soames pieri.
— Destul de bine, răspunse el. Se plânge de insomnie, dar doarme mult mai bine decât mine; şi se uită la soţia sa, care vorbea cu Bosinney, lângă uşă.
Mătuşa Ann oftă şi spuse:
— Poate că ar fi mai bine să nu fie atât de mult împreună cu June. Are un caracter atât de hotărât, scumpa mea June!
Soames roşi; valul de roşeaţă trecu iute peste obrajii lui căzuţi şi se aşeză apoi între orbite, unde se opri, pecete a unor gânduri tulburătoare.
— Nu ştiu ce a găsit la acest mic pierde‑vară! izbucni el, dar observând că nu mai sunt singuri, se întoarse şi începu să examineze din nou candelabrul.
— Aud că Jolyon şi‑a mai cumpărat o casă, răsună vocea tatălui său, care era chiar lângă el. Trebuie să aibă o groază de bani — trebuie să aibă atâţia bani, de nu mai ştie ce să facă cu ei! Pare‑se că e în Montpellier Square, chiar lângă Soames. Mie nu mi‑au spus nimic — Irene nu‑mi spune niciodată nimic!
— Poziţie centrală, nici două minute de la mine, se auzi vocea lui Swithin. Iar eu — cu trăsura — fac opt minute de acasă până la club.
Aşezarea caselor avea o importanţă vitală pentru familia Forsyte. Nici nu e de mirare, căci întregul sens al reuşitei lor era întruchipat în asta.
Tatăl lor, de obârşie ţărănească, plecase din Dorsetshire pe la începutul acestui veac.
Prietenii lui îi spuneau "Superior Dorset Forsyte"; fusese de meserie zidar, dar până la urmă se ridicase la rangul de antreprenor. Către sfârşitul vieţii s‑a mutat la Londra, unde a zidit case până a murit. A fost înmormântat la Highgate. Celor zece copii ai săi le‑a lăsat o moştenire de peste treizeci de mii de lire sterline. Dacă vreodată bătrânul Jolyon vorbea despre el, spunea că fusese: "Un bărbat dur, puternic şi nu prea distins". Adevărul este că a doua generaţie Forsyte simţea că nu se prea poate lăuda cu el. Singura însuşire aristocratică pe care o putură descoperi în firea lui era obiceiul de a bea vin de Madera.
Mătuşa Hester, o "autoritate" în materie de istorie a familiei, îl descria în felul următor:
— Eu nu‑mi aduc aminte să‑l fi văzut muncind; cel puţin în vremea mea. Era‑a‑a... proprietar de case, draga mea! Părul îl avea cam ca al unchiului Swithin, era bine clădit, cu umeri laţi. Înalt? Nu‑u‑u‑u prea înalt; (în realitate avusese o înălţime de cinci picioare şi jumătate şi faţa pătrată); un bărbat cu culori vii în obraz. Îi plăcea să bea vin de Madera; dar mai întrebaţi‑o şi pe Mătuşa Ann. Ce fusese tatăl său? Hm‑m‑m‑m... se ocupa cu pământul, acolo jos în Dorsetshire, lângă mare.
James s‑a dus o dată să vadă cu ochii lui locul de unde se trăgeau. Află acolo două ferme vechi, un făgaş săpat în pământul cărămiziu de roţile carelor care mergeau la vale spre o moară de lângă malul mării, o mică biserică cenuşie, cu zidul dinafară proptit, şi o capelă şi mai mică şi mai cenuşie. Apa care mâna moara cobora spumegând într‑o duzină de pârâiaşe, iar în jurul locului unde se revărsa în mare, păşteau nişte porci. Priveliştea era învăluită în ceaţă. Aici au trăit primii Forsyte, mulţumindu‑se să coboare duminică de duminică această râpă, cu picioarele înglodate în tină, cu privirea îndreptată spre mare, vreme de sute de ani.
Nu se ştie dacă nu cumva James a tras nădejde la vreo moştenire de prin partea locului sau la cine ştie ce rang de boierie; aşa că se întoarse în oraş cam plouat, străduindu‑se din răsputeri să scoată maximum de folos dintr‑o afacere nereuşită.
— N‑am aflat mare lucru, zise, un mic cuib de ţară, vechi ca munţii.
Singura mândrie şi mângâiere era vechimea acelor aşezări. Bătrânul Jolyon, în care se trezea din când în când o cinste aprigă, vorbea despre strămoşii săi astfel:
— Mici proprietari... Repeta cuvintele "mici proprietari"... cred că de condiţie foarte modestă. Aceasta îi aducea parcă oarecare uşurare.
Dar neamul Forsyte s‑a străduit cum a putut mai bine şi acum toţi au ajuns ceea ce se cheamă "oameni bine situaţi". Aveau acţiuni în fel de fel de afaceri, dar nu în rente de stat — cu excepţia lui Timothy — căci nu cunoşteau groază mai mare în viaţă decât aceea de a căpăta numai trei la sută dobândă pentru banii lor. Erau şi colecţionari de tablouri, sprijineau şi unele instituţii de binefacere, mai ales pe cele care puteau fi de folos servitorilor când se îmbolnăveau. De la tatăl lor, zidarul, moşteniseră o deosebită pricepere la cărămizi şi mortar. Se prea poate că la început fuseseră membri ai unei secte oarecare, dar acum — urmând desfăşurarea firească a lucrurilor — erau membri ai Bisericii Anglicane şi ţineau mult ca soţiile şi copiii lor să frecventeze regulat cele mai distinse biserici din Capitală. Ar fi fost deopotrivă supăraţi şi surprinşi dacă cineva ar fi pus la îndoială credinţa lor creştină. Unii dintre ei îşi plăteau chiar locuri în strană, arătându‑şi astfel, în cea mai concretă formă, simpatia lor faţă de învăţăturile lui Christos.
Casele lor, aşezate la intervale anumite de jur‑împrejurul parcului, păreau santinele veghind ca nu cumva această nobilă inimă a Londrei, înlănţuită de dorinţele lor, să le scape din mână, înjosindu‑i în propriii lor ochi.
Bătrânul Jolyon locuia în Stanhope Place; James în Park Lane, Swithin în măreţia singuratică a saloanelor portocalii şi albastre din Hyde Park Mansions — nici el nu se căsătorise niciodată! — Soames în cuibul lor de la Knightsbridge, Roger în Prince's Gardens (Roger a fost acel remarcabil Forsyte care a hotărât şi izbutit să dea celor patru fii ai săi profesiuni noi. El spunea de obicei: "Investiţi‑vă banii în case — nimic nu e mai rentabil! Eu niciodată n‑am procedat altfel").
Apoi familia Hayman — doamna Hayman era singura căsătorită dintre surorile Forsyte — locuia sus, pe Campden Hill, într‑o casă care semăna cu o girafă; era atât de înaltă, încât cine o privea îşi scrântea gâtul; Nicholas locuia în Ladbroke Grove, o casă încăpătoare, cumpărată de chilipir; şi cel din urmă — dar nu cel mai neînsemnat — Timothy, în Bayswater Road, unde, sub ocrotirea lui, locuiau Ann, Juley şi Hester.
James medita toată după‑amiaza şi, în cele din urmă, întrebă pe gazda şi fratele său cât a dat pe casa din Montpellier Square. El însuşi pusese ochii de vreo doi ani de zile pe o casă de acolo, dar îi cereau un preţ prea mare.
Bătrânul Jolyon îi povesti cu de‑amănuntul toată afacerea.
— Contract de închiriere în curs pe încă douăzeci de ani? repetă James. Asta e chiar casa pentru care mă tocmeam şi eu... Ai dat prea mult pe ea!
Bătrânul Jolyon se încruntă.
— Nu că aş tânji după ea, spuse James repede; la un asemenea preţ afacerea nu mă interesa. Soames cunoaşte bine casa — şi îţi va spune şi el că e prea scumpă — face să‑i ceri părerea.
— N‑am nevoie. Nu dau nici doi bani pe părerea lui, răspunse bătrânul Jolyon.
— Bine, mormăi James, tu mergi întotdeauna pe calea ta, dar să ştii că părerea lui e demnă de încredere! La revedere! Noi mergem cu trăsura lui Hurlingham. Aud că June pleacă în Wales. Mâine ai să fii singur. Ce‑ai să te faci toată ziua? Ar fi bine să vii la cină la noi!
Bătrânul Jolyon refuză. Îi conduse până la uşa de la intrare, îi privi cum se urcă în trăsură şi le făcu semn cu mâna, căci uitase de îndată necazul. Doamna James şedea în fundul trăsurii, înaltă şi maiestuoasă, cu păr castaniu‑deschis; la stânga ei Irene, iar în faţa lor, cu spatele la vizitiu, cei doi soţi, tatăl şi fiul, aplecaţi înainte, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Bătrânul Jolyon îi urmări din ochi cum se depărtau în razele soarelui ce apunea, cum se săltau încoace şi încolo pe pernele lor cu arcuri, tăcuţi, legănându‑se împreună cu trăsura.
Pe drum, soţia lui James întrerupse tăcerea:
— Aţi mai văzut vreodată aşa o adunătură de neisprăviţi?
Soames o privi pe sub pleoape încuviinţând din cap şi o văzu pe Irene aruncându‑i pe furiş una din acele priviri de nepătruns. Nu încape îndoială că fiecare ramură a familiei Forsyte făcu aceeaşi remarcă în drum spre casă de la "recepţia" bătrânului Jolyon.
Al patrulea şi al cincilea frate, Nicholas şi Roger, fură printre ultimii musafiri care plecară. Mergeau împreună de‑a lungul Hyde Park‑ului, către staţia metroului de la Praed Street. Ca de altfel toţi membrii familiei Forsyte de la o anumită vârstă, aveau trăsurile lor şi nu luau birje decât atunci când nu aveau încotro.
Era o zi frumoasă, copacii din parc apăreau în toată splendoarea frunzişului lor de la început de vară; cei doi fraţi nu prea luau seama la natura din jurul lor, deşi contribuia la vioiciunea plimbării şi convorbirii lor.
— Da, frumoasă femeie, nevasta aceea a lui Soames! Aud că nu prea se împacă bine, spuse Roger.
Fratele acesta avea fruntea înaltă şi obrajii cei mai rumeni din neamul Forsyte; cu ochii lui cenuşii, deschişi, măsura faţada fiecărei case pe lângă care trecea şi din când în când ridica umbrela pentru a măsura "orbita" — cum zicea el — diferitelor înălţimi.
— N‑a avut bani, răspunse Nicholas.
El luase zestre mare şi deoarece în epoca aceea de aur, când se căsătorise, nu exista încă "Legea privitoare la bunurile femeii măritate", putuse folosi cu mare câştig banii de zestre.
— Ce a fost tatăl ei?
— După câte am auzit îl chema Heron şi era profesor.
Roger clătină din cap zicând:
— Asta nu‑i meserie bănoasă.
— Pare‑se că tatăl mamei ei făcea afaceri cu ciment.
Faţa lui Roger se lumină.
— Dar a dat faliment, adăugă Nicholas.
— Ah! exclamă Roger. Soames o să aibă de furcă cu ea! Ţine minte vorbele mele, o să aibă de furcă... Femeia asta are o privire atât de ciudată!
Nicholas îşi linse buzele.
— Da, frumoasă femeie! şi făcu semn cu mâna unui măturător de stradă să se dea la o parte.
— Cum a pus mâna pe ea? întrebă Roger. Trebuie să‑l coste o groază de bani toaletele ei!
— Ann spune că era îndrăgostit nebun de ea. L‑a refuzat de cinci ori. James e supărat din pricina asta, se vede cât de colo.
— Ah! reluă vorba Roger; îmi pare rău că James a avut necazuri cu Dartie. Datorită mersului pe jos faţa lui deveni şi mai rumenă, părea şi mai sănătoasă, iar umbrela era ridicată mai des ca oricând la nivelul ochilor. Şi faţa lui Nicholas se mai învioră.
— E prea palidă, după gustul meu. Dar are un trup minunat.
Roger nu răspunse.
— Eu o găsesc distinsă, spuse el în cele din urmă... Aceasta era cea mai înaltă laudă din vocabularul neamului Forsyte. Tânărul acela, Bosinney, n‑o să facă mare ispravă. La familia Burkitt am aflat că este unul din acei tipi cu pretenţii de artist, care şi‑au pus în gând să îmbunătăţească arhitectura englezească. De aici nu ies bani! Mi‑ar plăcea să ştiu ce‑ar spune Timothy despre asta!
Intrară în staţia metroului.
— Cu ce clasă mergi? Eu iau a doua.
— A doua nu‑i de mine. Nu ştii niciodată ce ţi se întâmplă, spuse Nicholas.
Îşi scoase un bilet de clasa întâi până la Notting Hill Gate; Roger unul de a doua până la South Kensington. Peste un minut trenul sosi, cei doi fraţi se despărţiră şi intrară în compartimentele respective. Fiecare dintre ei era supărat pe celălalt că nu şi‑a schimbat obiceiul pentru ca să mai fi rămas câtva timp împreună. Roger îşi zise în gând:
"Nick a fost totdeauna un ştrengar încăpăţânat!"
Iar Nicholas îşi spuse:
"Totdeauna a fost Roger un băiat arţăgos!"
Cei din neamul Forsyte nu erau prea sentimentali. Dar în acest mare oraş al Londrei, pe care l‑au cucerit şi cu care s‑au contopit, când aveau ei vreme să fie sentimentali?


Capitolul II
BĂTRÂNUL JOLYON SE DUCE LA OPERĂ

A doua zi, la ora cinci după amiază, bătrânul Jolyon şedea singur, cu o ţigară în gură şi cu o ceaşcă de ceai pe masa de lângă el. Era obosit şi aţipi înainte de a‑şi termina ţigara. O muscă i se aşeză pe păr, răsuflarea‑i suna greu în liniştea adormită, iar buza superioară — sub mustaţa‑i albă — se ridica în sus şi se lăsa în jos. Ţigara lunecă dintre degetele mâinilor sale vânoase şi zbârcite, căzu în căminul gol şi continuă să ardă.
Mica lui odaie de lucru era întunecoasă — geamurile ferestrelor erau colorate, însă opace — şi încărcată cu o mobilă verde‑închis. Despre acest mobilier bătrânul Jolyon spunea de obicei: "Nu m‑aş mira dacă într‑o bună zi s‑ar oferi un preţ bun pe el!"
Îi făcea plăcere să‑şi închipuie că, după ce va muri, lucrurile lui vor valora mai mult decât preţul cu care le cumpărase.
În această atmosferă de bogăţie, predomina culoarea cafeniu‑închis, caracteristică tuturor camerelor de locuit din casele familiei Forsyte. Efectul rembrandtian pe care‑l făcea capul mare, cu păr alb, al lui Jolyon, rezemat de fotoliul cu spetează, era tulburat de mustaţa ce dădea feţei lui un oarecare aspect militar. Un orologiu vechi — îl avea dinainte de a se căsători, de mai bine de patruzeci de ani — ticăia neîncetat, semnalând cu gelozie secundele care treceau pentru totdeauna din viaţa bătrânului său stăpân.
El nu se ocupase niciodată de această cameră, abia de intra în ea din an în paşte, doar atunci când venea să‑şi ia ţigări din dulapul japonez din colţ, iar acum camera se răzbuna.
Tâmplele lui se curbau ca şindrila de pe acoperiş, în adânciturile de sub ele, umerii obrajilor şi bărbia i se ascuţiseră mai mult în somn, şi parcă toată înfăţişarea lui mărturisea că e un om bătrân.
Se deşteptă. June plecase! James îi spusese că se va simţi singur. James fusese întotdeauna sărac cu duhul. Îşi aminti cu satisfacţie că a cumpărat casa aceea de sub nasul lui James. Aşa‑i trebuie! Să se înveţe minte! Aşa‑i dacă ţine prea mult la preţ; singurul lucru la care se gândea erau banii! Dar oare, totuşi, n‑o fi dat prea mult pe ea? Îi mai trebuia o sumă frumoasă pentru... Era convins că avea nevoie de toţi banii lui pentru a rândui chestiunea aceasta a lui June. N‑ar fi trebuit să îngăduie niciodată logodna. L‑a întâlnit pe acest Bosinney în casa lui Baynes — "Baynes şi Bildeboy, Arhitecţi". Pare‑se că Baynes, pe care‑l cunoştea — leit o babă sfrijită — era unchiul prin alianţă al lui Bosinney, căci soţia lui era sora tatălui acestuia. De atunci June se ţinuse tot timpul după el, şi când ea îşi punea ceva în gând nu mai era chip s‑o opreşti. De altfel întotdeauna avea de‑a face cu neajutoraţi de un soi sau altul. Băiatul acesta n‑avea franc dar, zor‑nevoie, a trebuit să se logodească cu el; un zănatic, care habar n‑are cum se câştigă banii şi care nu va scăpa niciodată de greutăţi.
Într‑o zi June venise la el, cu îndrăzneala de totdeauna, şi‑i spusese ce are de gând, adăugând drept mângâiere:
— E un băiat minunat, de multe ori s‑a hrănit o saptămână întreagă numai cu cacao!
— Şi doreşti să te hrănească şi pe tine tot cu cacao?
— A, nu; acum a început să dea din mâini şi se va descurca.
Bătrânul Jolyon îşi scosese ţigara de sub mustăţile albe, pătate cu cafea pe la vârfuri, şi o măsurase pe June, pe această bucăţică de om care pusese atâta stăpânire pe inima lui. El ştia mai multe despre "a da din mâini" şi "a se descurca" decât nepoţica lui. Dar ea, sprijinindu‑şi mâinile pe genunchii lui, îşi freca bărbia de el, torcând ca o pisică. Iar Jolyon, scuturându‑şi scrumul de ţigară, strigase nervos şi deznădăjduit:
— Toţi sunteţi la fel: nu vă potoliţi până nu obţineţi ceea ce vreţi. Dacă ţii cu orice preţ să fii nefericită, vei fi! Eu îmi spăl mâinile.
Astfel, el nu mai avea nici o răspundere; pusese însă condiţia să nu se căsătorească până când Bosinney nu va câştiga cel puţin patru sute de lire pe an.
— Eu n‑am să vă pot da prea mult, spusese el; era o formulă cu care June era obişnuită. Poate că acest "Nu ştiu cum îi zice" va putea câştiga cele necesare pentru cacao.
De când începuse această poveste, abia o mai vedea pe June. Urâtă treabă! N‑avea de gând să‑i dea o grămadă de bani, pentru ca acest om — pe care nu‑l cunoştea deloc — să trăiască trândăvind. Mai văzuse el aşa ceva şi niciodată nu ieşise bine. Ceea ce era însă cel mai grav era că nu avea nici o nădejde să‑i schimbe hotărârea; era încăpăţânată ca un catâr! Aşa a fost de când era copil. Cum se va sfârşi această poveste, nu ştia nici el. Vor trebui să se întindă cât le va ajunge plapuma. El n‑o să cedeze până nu‑l va vedea pe tânârul Bosinney cu un venit propriu. Că June o să aibă parte de necazuri cu acest tip, era limpede ca lumina zilei, pentru că el habar n‑avea de bani: întocmai ca un viţel. Şi graba asta de a pleca în Wales pentru a vizita mătuşile tânărului, nişte bătrâne scorpii, desigur!
Nemişcat, bătrânul Jolyon se uita fix la perete; de n‑ar fi fost cu ochii deschişi, ai fi putut crede că doarme... Auzi ce idee! Mânzul acela de Soames să‑i dea lui sfaturi! întotdeauna a fost un caraghios cu nasul în vânt! în curând îşi va lua aere de om bogat, cu casă la ţară! Un proprietar! Hm! Ca şi tatăl său, întotdeauna umblă după chilipir, o haimana fără inimă.
Se ridică, se duse la dulăpior şi începu să‑şi umple tabachera cu ţigări proaspete. Nu erau rele faţă de preţul lor, dar în ziua de azi nu mai găseşti o ţigară bună. Nici una nu se mai compară cu "Superfinos" de la "Hanson and Bridger", de pe vremuri. Acelea erau într‑adevăr ţigări!
Acest gând, ca adierea unei miresme, îl duse înapoi la acele minunate nopţi din parcul Richmond când seara, după masă, şedea fumând pe terasa de la "Crown and Sceptre" cu Nicholas Treffry, Traquair, Jack Herring şi cu Anthony Thornworthy. Ce bune erau ţigările lui pe atunci! Bietul Nick! — mort, şi Jack Herring — mort, şi Traquair — mort, nevastă‑sa i‑a mâncat zilele, şi Thornworthy — îngrozitor de ramolit (nici nu‑i de mirare cu un asemenea apetit)!
Din tot grupul de odinioară pare să fi rămas numai el singur, în afară de Swithin, fireşte, care s‑a îngrăşat atât de înfiorător, încât nu‑i nimic de făcut cu el.
E de necrezut că toate acestea s‑au petrecut cu atâta timp în urmă; el se simţea încă tânăr. Dintre toate gândurile ce‑i trecură prin minte în timp ce‑şi număra ţigările, acesta fu cel mai sfâşietor, cel mai amar. Părul i‑a albit şi e singur de tot, dar el tot tânăr a rămas, inima lui e plină de viaţă. Iar în după‑amiezele acelea de duminică, la Hampstead Heath, când se ducea la plimbare cu tânărul Jolyon, treceau prin Spaniard's Road spre Highgate, la Child's Hill şi se întorceau peste Heath pentru a lua masa la "Jack Straw's Castle" — ce bune erau ţigările lui atunci! Şi ce timp frumos! Acum nu mai e timp frumos!
Şi când June era fetiţă de cinci ani o lua, la fiecare a doua duminică, de la cele două femei de treabă — mama şi bunica ei — şi o ducea la Grădina Zoologică, iar când ajungea în faţa cuştii cu urşi înfigea în vârful umbrelei cornuri cu care hrănea urşii ei favoriţi — ce dulci erau ţigările lui pe atunci! Ţigările! Nici măcar nu şi‑a pierdut gustul, acel faimos gust pe care se bizuiau bărbaţii prin anul cincizeci. Când vorbeau despre el, spuneau: "Forsyte are cerul gurii cel mai rafinat din Londra!" Într‑un fel, cerul gurii lui i‑a făcut averea — averea renumiţilor negustori de ceai "Forsyte and Treffry", al căror ceai, cu o aromă romantică şi un farmec de o originalitate nemaiîntâlnită, era neîntrecut. În jurul firmei "Forsyte and Treffry" din City pluteau zvonuri misterioase cu privire la spiritul întreprinzător al conducătorilor ei, la sursele de aprovizionare deosebite, la transporturile pe vapoare deosebite, din porturi deosebite, cu negustori deosebiţi din Orient.
El a muncit mult în această întreprindere! Pe vremuri oamenii munceau din greu; tinerii din ziua de azi nici nu ştiu ce înseamnă cuvântul "muncă". El s‑a ocupat de toate amănuntele, ştia tot ce se petrece, şi uneori muncea toată noaptea acolo. Întotdeauna şi‑a ales el însuşi reprezentanţii, şi era mândru de ei. Era un bun cunoscător de oameni, şi deseori spunea că în asta constă secretul reuşitei sale. Singura parte din munca lui care‑i făcea cu adevărat plăcere era selecţionarea oamenilor, pe care o făcea cu o pricepere desăvârşită. De fapt, aceasta n‑a fost o carieră pentru un om cu capacitatea lui. Chiar azi, când întreprinderea era transformată în Societate Anonimă şi se afla în declin (el îşi retrăsese de mult partea lui socială), resimţea o durere sfâşietoare când se gândea la acele timpuri. Ar fi putut ajunge cu mult mai sus! Ar fi putut avea mari succese în barou! Şi se gândise chiar să intre în Parlament. De câte ori nu‑i spusese Nicholas Treffry: "Jo, tu ai putea face orice, dacă n‑ai fi atât de grijuliu cu persoana ta!" Bătrânul meu Nick! Ce băiat de treabă! Dar prea era uşuratic! Renumitul Treffry! El n‑a fost niciodată grijuliu cu persoana lui. Aşa a şi murit. Bătrânul Jolyon îşi numără ţigările cu o mână sigură, şi îi trecu prin minte întrebarea dacă nu cumva, totuşi, a fost prea grijuliu cu el însuşi.
Puse tabachera în buzunarul hainei, îşi încheie haina şi urcă scara interioară spre odaia lui de culcare, sprijinindu‑se când pe un picior când pe altul şi ţinându‑se de rampa scării. Casa era prea mare. După căsătoria lui June, dacă vreodată se va mărita cu individul acesta — şi el crede că da — o va închiria şi se va muta într‑un apartament. La ce bun să ţină o jumătate de duzină de servitori care să stea degeaba toată ziua?
Sună. Apăru majordomul. Era un bărbat mare, cu barbă, cu pasul foarte uşor şi cu o deosebită capacitate de tăcere. Bătrânul Jolyon porunci să‑i pregătească fracul; se ducea să cineze la club.
— De când s‑a întors trăsura care a dus‑o pe domnişoara June la gară? De două ore? Atunci spune‑i să tragă la scară la ora şase şi jumătate.
Clubul în care intră bătrânul Jolyon în clipa când bătea ceasul şapte era una din acele instituţii politice, care a văzut şi zile mai bune, ale marii burghezii. Cu toate că s‑a vorbit mult despre club, ba poate tocmai pentru că s‑a vorbit atât despre el, avea în ultima vreme o vitalitate neaşteptată. Se spunea despre Clubul "Union", zis "Disunion", că‑şi trăieşte ultimele zile. Chiar şi bătrânul Jolyon o spunea, însă faptul nu‑l supăra atât cât ar fi fost firesc la un om căruia clubul îi intrase în sânge.
"De ce mai rămâi membru în clubul acela?" îl întreba adeseori Swithin, profund nemulţumit. "De ce nu intri la «Polyglot»? Nicăieri în Londra nu găseşti, sub douăzeci de şilingi sticla, şampanie mai bună decât Heidsieck‑ul nostru." Apoi cu vocea mai joasă, adăuga: "Nu mai sunt decât cinci mii de duzini. Eu o beau seară de seară."
"Am să mă gândesc", răspundea bătrânul Jolyon; dar când se gândea, se punea întotdeauna problema celor cincizeci de guinee — taxa de intrare — şi a faptului că poate ar dura patru sau cinci ani până să fie primit. Aşa, încât, el se tot gândea...
Era prea bătrân pentru a fi liberal, nu mai credea demult în părerile politice ale clubului său, ba se ştia chiar că, vorbind despre ele, spusese că sunt "prostii". Dar îi făcea plăcere să rămână şi mai departe membru, cu toate că părerile lui erau diametral opuse principiilor clubului. El dispreţuise întotdeauna această instituţie în care intrase cu mulţi ani înainte, atunci când membrii de la "Hotch Potch" refuzaseră să‑l accepte printre ei, sub motiv că "făcea comerţ". Ca şi cum el n‑ar fi fost tot atât de bine ca oricare dintre ei. Dispreţuia, fireşte, clubul în care fusese primit. Membrii acestuia erau oameni de rând, majoritatea lucrau în City — agenţi de schimb, avocaţi, oameni de bursă şi aşa mai departe! Ca mulţi dintre cei cu caracter ferm, dar nu cu prea multă originalitate, bătrânul Jolyon punea puţin preţ pe clasa din care făcea parte. Deşi credincios obiceiurilor ei pe tărâm social, ca şi în alte privinţe, îi socotea însă — în fundul sufletului său — pe membrii ei "oameni de rând".
Anii care au trecut şi filozofia la care ajunsese cu timpul au mai şters din amintirea înfrângerii suferite la clubul "Hotch Potch"; dar în mintea lui acesta era şi acum "Regele Cluburilor". În toţi anii care se scurseseră, ar fi putut în cele din urmă deveni membru, dar datorită neglijenţei lui Jack Herring, propunătorul său, nici membrii clubului nu ştiau cum s‑a întâmplat de a rămas pe dinafară. De altfel Jo, fiul său, fusese primit fără vorbă, la prima candidatură, şi poate că mai e şi azi membru; acum opt ani primise o scrisoare expediată de acolo.
De luni de zile n‑a mai dat pe la "Disunion", iar casa fusese renovată alandala, aşa cum repară oamenii casele sau vapoarele vechi, ca să le dea "faţă", pentru a le vinde. "Ce urât au zugrăvit fumoarul!" gândi el. "Sufrageria arată bine." Pereţii cafeniu‑închis, ca ciocolata, stropiţi cu verde deschis, erau pe placul lui.
Comandă cina şi se aşeză în acelaşi colţ, poate la aceeaşi masă (lucrurile nu prea progresau la "Disunion", cu toate că era un club cu principii radicale) la care se aşeza de obicei cu tânărul Jolyon, acum douăzeci şi cinci de ani, când îl lua în vacanţă la teatrul "Drury Lane".
Copilul adora teatrul, şi bătrânul Jolyon îşi reamintea cum, după spectacol, şedea aici în faţa lui, cu un aer de indiferenţă impusă, sub care se ascundea emoţia ce dăinuia încă.
Comandă meniul pe care băiatul lui îl alegea întotdeauna: supă, peşte, cotlete şi o tartă. Ah! Ce bine ar fi să şadă şi acum în faţa lui!
Nu s‑au văzut de paisprezece ani. Şi nu o dată, de‑a lungul acestor paisprezece ani, s‑a întrebat Jolyon dacă nu cumva greşise faţă de fiul său. O nefericită poveste de dragoste cu teribila cochetă Danae Thornworthy, acum Danae Pellew, fiica lui Anthony Thornworthy, l‑a aruncat, în desperarea lui, în braţele mamei lui June. Poate că ar fi trebuit să se opună la căsătoria lor; erau prea tineri; dar după întâmplarea aceea, care a dezvăluit sensibilitatea lui Jo, el a fost bucuros să‑l ştie însurat. Şi peste patru ani a venit catastrofa! Fireşte, era cu neputinţă să aprobe purtarea fiului , său în această nenorocire; raţiunea şi educaţia — aceşti factori puternici care formau baza principiilor lui de viaţă — îi spuneau că este de neîngăduit, dar inima lui gemea. Cruzimea sălbatică a acelei situaţii nu cunoştea milă. Şi apoi o avea pe June, fetiţa cu părul ca flacăra, ce depindea de el şi‑i înlănţuise toată fiinţa şi inima, devenită jucăria şi refugiul ales al micii făpturi neajutorate. Cu discernământul său firesc, el pricepu că trebuie să se despartă de unul sau de celălalt, că în asemenea situaţie nu se poate lucra cu jumătăţi de măsură. Asta era tragedia lui. Iar mica fetiţă neajutorată a biruit. Şi cum nu avea de ales, îşi luă rămas bun de la fiul său.
Acest rămas bun dăinuieşte încă şi azi.
Îi oferise o mică rentă tânărului Jolyon, dar acesta o refuzase, şi poate că acest refuz l‑a durut mai mult decât orice, căci îi răpea singurul mijloc de a‑şi arăta iubirea zăgăzuită în inima lui; aici era mărturia concretă a desăvârşitei rupturi, pe care numai o afacere bănească — prin refuz sau acceptare — o putea, într‑un fel sau altul, statornici.
Masa nu i‑a prea plăcut. Şampania era seacă şi amară, nu era ca Veuve Clicquots de odinioară.
În timp ce‑şi bea cafeaua, îi veni ideea să meargă la operă. Căută în Times — în celelalte ziare nu avea încredere — şi văzu că în programul din acea seară era Fidelio.
Slavă Domnului că nu se reprezintă vreuna din pantomimele alea noi nemţeşti ale individului aceluia, Wagner!
Îşi puse vechiul său clac cu boruri turtite de atâta purtat, care părea emblema unor zile mai bune, scoase din buzunar o pereche de mănuşi din piele foarte subţire, de culoarea levănţichii, cu miros tare de ţigări, din pricină că le ţinea totdeauna lângă tabacheră, şi se urcă într‑o birjă.
Trăsura o porni vesel de‑a lungul străzilor, şi bătrânul Jolyon fu surprins de forfota lor neobişnuită!
"Desigur, hotelurile fac afaceri nemaipomenite!" se gândi el. Acum câţiva ani nu exista nici unul din aceste mari hoteluri. Îşi aminti cu plăcere de cele câteva imobile pe care le avea prin apropiere. Valoarea lor trebuie să se urce vertiginos! Ce circulaţie!
Apoi se lăsă dus de gânduri spre speculaţii ciudate şi impersonale — atât de străine unui Forsyte — în care zăcea o bună parte din taina superiorităţii lui faţă de ei. Oamenii sunt doar nişte atomi, dar vai cât sunt de mulţi! Şi oare ce‑o să se aleagă de ei toţi?
La coborârea din trăsură se poticni puţin; dădu birjarului exact costul cursei, nici un ban mai mult, şi se duse la casă pentru a‑şi cumpăra biletul. Stătea acolo cu punga de bani în mână — îşi ţinea întotdeauna banii în pungă, niciodată nu i‑a plăcut să şi‑i ţină prin buzunare, cum fac mulţi tineri din ziua de azi. Casierul scoase capul afară, ca un bătrân câine dintr‑o cuşcă.
— Cum? spuse suprins, să fie domnul Jolyon Forsyte? Da, dumneavoastră sunteţi! Nu v‑am văzut de ani de zile, domnule! Vai de mine! Nu mai sunt vremurile de odinioară! Dumneavoastră şi fratele dumneavoastră şi agentul de bursă, domnul Traquair, şi domnul Nicholas Treffry, reţineaţi câte şase sau şapte locuri pentru tot sezonul. Şi ce mai faceţi dumneavoastră, domnule Forsyte? Nu întinerim!
Lumina din ochii bătrânului Jolyon se aprinse; plăti guineea. Nu‑l uitaseră. Înaintă în sală în acordurile uverturii, cu paşii unui bătrân cal de luptă care intră pe câmpul de bătaie.
Îşi închise clacul, se aşeză, îşi scoase mănuşile cu aceleaşi gesturi de totdeauna, îşi puse ochelarii şi îşi plimbă îndelung privirea în jurul sălii. Apoi îi scoase, îi aşeză pe clacul său închis şi îşi aţinti privirea asupra cortinei. Simţi mai sfâşietor ca oricând că totul se sfârşise, că era un om sfârşit! Unde erau toate femeile, femeile acelea frumoase care umpleau sala? Unde era emoţia lui de odinioară, care‑i strângea inima când aştepta să intre în scenă vreunul din marii cântăreţi? Unde era setea aceea frenetică de viaţă şi puterea de a se bucura de tot şi de toate?
Pe vremea lui era cel mai mare amator de operă! Asta de acum nu e operă. Individul acela, Wagner, a ruinat totul; n‑a mai rămas melodie şi nici voci care s‑o cânte. Ah! Ce cântăreţi minunaţi! S‑au dus! Urmări scenă cu scenă opera pe care o cunoştea atât de bine, cu o senzaţie de amorţeală în inimă. De la bucla de argint de deasupra urechii, până la ghetele de lac cu elastic în cele două părţi, nimic nu era uzat sau slăbit la bătrânul Jolyon. Se ţinea drept, aproape la fel de drept, ca pe vremea când venea în fiecare seară la operă; vederea o avea bună — aproape bună. Dar câtă oboseală şi dezamăgire simţea în inimă!
Avusese toată viaţa obiceiul să se bucure de tot şi de toate, chiar şi de lucruri ce nu erau desăvârşite — şi au fost multe care nu erau desăvârşite — dar se bucurase de toate cu cumpătare, tocmai pentru a se păstra tânăr. Dar acum puterea de a se bucura îl părăsise, ca şi filozofia lui, lăsându‑i în loc acest groaznic sentiment că totul s‑a sfârşit. Nici chiar corul deţinuţilor, nici aria lui Florestan nu avură puterea de a risipi amărăciunea singurătăţii sale.
Măcar de ar fi Jo cu el! Băiatul trebuie să aibă acum patruzeci de ani. Irosise paisprezece ani din viaţa unicului său fiu. Şi Jo nu mai era un "paria" în societate. Era căsătorit. Bătrânul Jolyon nu se putuse opri de a‑i arăta preţuirea pentru acest gest şi îi trimisese un cec de 500 de lire. Cecul îi fusese trimis înapoi într‑o scrisoare expediată de la "Hotch Potch", cu următorul conţinut:

"Iubitul meu tată,
Darul tău mărinimos a fost o binevenită dovadă că nu mai eşti chiar atât de supărat pe mine. Ţi‑l restitui, dar dacă socoteşti că e bine, depune‑l pe numele băieţelului meu (noi îi spunem Jolly), care poartă numele nostru de botez şi, cu respectul cuvenit, numele nostru de familie; aş fi foarte fericit.
Nădăjduiesc, din tot sufletul, că eşti sănătos ca totdeauna.
Cu tot dragul, fiul tău, Jo."

Scrisoarea era întocmai ca băiatul. Întotdeauna a fost un copil drăguţ. Bătrânul Jolyon îi trimisese acest răspuns:

"Dragul meu Jo,
Suma (500 de lire) este înscrisă în conturile mele pe numele fiului tău Jolyon Forsyte, şi va primi dobânda cuvenită de cinci la sută la termen. Deocamdată sunt sănătos.
Cu tot dragul ,tatăl tău,
Jolyon Forsyte."

Şi în fiecare an, la 1 ianuarie, adăuga la suma depusă 100 de lire şi dobânzile. Capitalul creştea — în ziua de Anul Nou va fi de 1500 şi câteva lire. Nu se poate descrie câtă plăcere îi făcea bătrânului Jolyon această tranzacţie de fiecare an. Dar corespondenţa luase sfârşit.
În ciuda dragostei pe care o purta fiului său, în ciuda unui instinct, în parte firesc, în parte produs de preocuparea lui neîncetată de a pune la cale şi urmări tot felul de afaceri — ca mii şi mii de oameni din clasa lui — care‑l făcea să judece faptele mai mult după rezultate decât după principii, avea în fundul sufletului o oarecare nelămurire. În împrejurările date, fiul său trebuia să se ducă de râpă; această lege stătea scrisă în toate romanele, predicile şi piesele de teatru pe care le‑a citit, auzit sau văzut vreodată.
După ce i se întorsese cecul, i se păruse că, undeva, ceva nu e tocmai cum trebuie. Cum de nu se dusese de râpă fiul său? Dar cine să‑l lămurească?
Fireşte că auzise — adică a făcut tot ce a putut pentru a afla — că Jo locuia în St. John's Wood, că avea o căsuţă cu grădină în Wistaria Avenue şi că ieşea în lume cu soţia lui — o lume foarte ciudată, fără îndoială — şi că aveau doi copii; un băiat pe care‑l chema Jolly (ţinând seama de împrejurări, numele acesta i se păru cam cinic, iar bătrânul Jolyon nu putea suferi cinismul şi se şi temea de el) şi o fată numită Holly, născută după căsătorie. Dar cine cunoştea cu adevărat starea materială a fiului său? Capitalizase venitul moştenit de la bunicul său dinspre mamă şi intrase la Lloyd's ca agent de asigurare; picta şi tablouri — acuarele. Bătrânul Jolyon ştia acest lucru, deoarece, din când în când, cumpăra pe ascuns câte un tablou, după ce din întâmplare văzuse, în vitrina unui negustor de tablouri, numele fiului său, semnat în colţul de jos al unui tablou reprezentând Tamisa. Le găsea proaste şi nu le punea pe perete din pricina semnăturii; le păstra încuiate într‑un sertar.
În sala cea mare a operei fu cuprins de un teribil dor să‑şi vadă fiul. Îşi aminti de zilele în care băiatul, îmbrăcat într‑un costum olandez cafeniu, trecea încoace şi încolo pe sub arcul format de picioarele lui; de vremea când îl învăţa să călărească şi fugea alături de poneiul încălecat de Jo; de ziua în care îl dusese prima dată la şcoală. Era un copil drăgălaş şi atrăgător. După ce învăţase la Eton, îşi însuşise poate puţin cam prea multe din acele deprinderi alese, pe care bătrânul Jolyon ştia că nu le poate dobândi decât acolo şi cu mare cheltuială; dar băiatul era totuşi comunicativ faţă de el. Chiar şi după ce fusese la Cambridge, rămaseră buni camarazi — deşi era puţin cam distant, poate din pricina privilegiilor pe care le avusese acolo. Părerile bătrânului Jolyon despre şcolile de stat şi universităţile din Anglia nu s‑au schimbat niciodată; avea o atitudine de admiraţie şi de neîncredere faţă de un sistem accesibil numai celor "sus‑puşi" din ţară, sistem de care el nu avusese norocul să se bucure... Acum că June plecase şi îl părăsise, adică îl va părăsi foarte curând, ar fi fost o mângâiere să‑şi revadă fiul. Se simţea vinovat de trădare faţă de familia sa, de principiile sale, de clasa sa. Îşi aţinti privirea asupra cântăreţei de pe scenă. Nu‑i nimic de capul ei — într‑adevăr, cânta mizerabil! Iar Florestan era ca un lemn!
Spectacolul se sfârşi. Publicul din ziua de azi se mulţumeşte cu foarte puţin!
În strada aglomerată luă o birjă de sub nasul unui domn corpolent, mult mai tânăr, care părea convins că o va lua el. Drumul său era prin Pall Mall, dar la colţ, în loc să treacă prin Green Park, birjarul coti şi o luă prin St. James Street. Bătrânul Jolyon scoase mâna prin fereastra trăsurii pentru a face semn birjarului (nu‑i plăcea să meargă pe alt drum decât cel obişnuit), dar cum acesta coti după colţ, se aflară în faţa clubului "Hotch Potch", şi dorul, care mocnise în sufletul lui toată seara, birui. Porunci birjarului să oprească. Voia să intre şi să întrebe dacă Jo mai e încă membru al acelui club. Intră. Holul era întocmai ca pe vremea când cina acolo cu Jack Herring, şi clubul acesta avea cel mai bun bucătar din Londra; înconjură sala cu privirea lui directă şi pătrunzătoare, care l‑a ajutat să fie, toată viaţa, mai bine servit decât ceilalţi oameni.
— Domnul Jolyon Forsyte e încă membru aici?
— Da, domnule; e chiar acum în club. Numele dumneavoastră?
Bătrânul Jolyon fusese luat prin surprindere.
— Tatăl său, răspunse, şi se opri cu spatele la cămin.
Tânărul Jolyon pleca tocmai de la club. Îşi pusese pălăria pe cap şi trecea prin hol, când portarul îl întâmpină. Nu mai era tânăr, părul începuse a‑i încărunţi, iar obrazul, cu mustaţa mare şi răsfirată până la bărbie, semăna, în mai mică măsură cu al tatălui său; se vedea bine că e ostenit. Păli. Această întâlnire, după atâţia ani, era teribilă şi nimic pe lume nu i se părea atât de teribil ca o "scenă". Porniră unul către altul şi îşi strânseră mâna fără nici o vorbă.
Apoi, cu o voce tremurătoare, tatăl spuse:
— Ce mai faci, băiete?
Fiul răspunse:
— Ce mai faci, tată?
Mâna bătrânului Jolyon tremura în mănuşa‑i subţire, de culoarea levănţichii.
— Dacă ai acelaşi drum cu mine, pot să te duc o bucată cu trăsura.
Şi ca şi cum în fiecare seară ar fi avut obiceiul să plece acasă împreună, ieşiră în stradă şi se urcară în birjă.
Bătrânului Jolyon i se păru că fiul său a mai crescut. "În orice caz, a devenit mai bărbat", îşi zise. Peste faţa fiului său, plăcută din fire, se aşternuse parcă o mască de duritate, ca şi cum împrejurările vieţii l‑au silit să se înarmeze în faţa ei. Trăsăturile erau, fireşte, acelea ale unui Forsyte, dar tânărul Jolyon avea un aer interiorizat, ca de savant sau de filozof. Nu încăpea îndoială că, de‑a lungul acestor cincisprezece ani, a fost deseori silit să privească înăuntrul său.
În prima clipă tânărul Jolyon se sperie de înfăţişarea tatălui său — părea atât de ostenit şi bătrân! Dar în birjă îl găsi aproape neschimbat, cu aceiaşi ochii pătrunzători, cu privirea liniştită pe care şi‑o amintea atât de bine. Se ţinea drept de tot.
— Arăţi bine, tată.
— Aşa şi aşa, răspunse Jolyon.
O grijă îi ardea sufletul, grijă pe care trebuia s‑o aştearnă în vorbe. Dacă şi‑a regăsit în sfârşit fiul, trebuia negreşit să afle care e starea lui materială.
— Jo, aş vrea să ştiu cam cum o duci. Îmi închipui că ai datorii!
Puse întrebarea în felul acesta, pentru ca fiul său să poată mărturisi mai uşor.
Tânărul Jolyon răspunse cu vocea lui ironică:
— Nu! N‑am datorii!
Bătrânul Jolyon ştia că l‑a supărat şi îi atinse mâna. A fost un act de îndrăzneală, dar nu‑i părea rău; de altfel Jo n‑a fost niciodată ranchiunos faţă de el. Cei doi nu mai scoaseră nici o vorbă, iar trăsura îi duse la Stanhope Gate. Bătrânul Jolyon îl pofti înăuntru, dar tânărul Jolyon dădu din cap, în semn că "nu".
— June nu‑i aici, spuse iute tatăl său. A plecat azi, să facă o vizită. Sper că ştii că s‑a logodit.
— Aşa de repede? murmură tânărul Jolyon.
Bătrânul Jolyon coborî din trăsură şi, plătind cursa, dădu birjarului din greşeală — pentru prima oară în viaţa lui — un sovereign în loc de un şiling.
Birjarul puse banul de aur în gură, trase pe furiş un straşnic bici calului şi plecă în goană.
Bătrânul Jolyon răsuci încetişor cheia în broască, deschise uşa şi îl pofti să intre. Fiul îl privea cum îşi agaţă, grav, pardesiul, având pe faţă expresia unui băiat care are de gând să fure cireşe.
Uşa spre sufragerie era deschisă, lampa cu gaz ardea cu flacără mică; o maşină de spirt şuiera pe tava de ceai, iar lângă ea, pe masa de sufragerie, dormea o pisică cu mutră cinică. Bătrânul Jolyon o alungă de îndată, vânturindu‑şi clacul în urma ei. Acest incident fu pentru el o uşurare.
— Are purici, spuse, urmărind‑o până la ieşire. La uşa vestibulului mic, ce ducea în subsol, mai strigă de câteva ori "Hssst!", ca şi cum voia să o conducă până la plecare, până când — printr‑o ciudată coincidenţă — majordomul apăru jos la scară.
— Poţi să te culci, Parfitt, îi zise bătrânul Jolyon. Am să încui eu uşa şi am să sting luminile.
Când se întoarse în sufragerie, pisica, din păcate, păşea înaintea lui, cu coada ridicată în aer, parcă declarând că de la început pricepuse că scopul manevrei lui era să‑l împiedice pe majordom de a intra în odaie.
Ghinionul l‑a pândit toată viaţa pe bătrânul Jolyon în şiretlicurile lui domestice.
Tânărul Jolyon nu se putu opri să zâmbească. Avea un deosebit simţ al ironiei şi tot ceea ce se petrecea în acea seară i se părea comic. Întâmplarea cu pisica; vestea că fiica lui s‑a logodit. Va să zică el nu avea mai mult drept asupra ei, decât avea asupra pisicii! Şi dreptatea poetică a acestui fapt îl amuză.
— Cum arată June acum? întrebă.
— E micuţă, răspunse bătrânul Jolyon. Lumea zice că seamănă cu mine, dar nici vorbă! Mai degrabă seamănă cu mama ta, aceiaşi ochi şi acelaşi păr!
— Ah! Şi e frumoasă?
Bătrânul Jolyon era prea Forsyte pentru a lăuda ceva fără înconjur, mai ales ceva ce admira din tot sufletul.
— Nu arată rău — are o bărbie de adevărat Forsyte. Jo ,o să fie pustiu aici după ce va pleca ea.
Expresia feţei lui dădu tânărului Jolyon un fior ca acela din clipa reîntâlnirii.
— Ce ai să te faci, tată? Îmi închipui că e îndrăgostită la nebunie!
— Ce‑am să mă fac? repetă bătrânul Jolyon cu un sughiţ mânios în glas. O să fie oribil să trăiesc aici singur. Nu ştiu cum o să se sfârşească. Dea domnul să... Dar deodată îşi înghiţi vorba şi adăugă: Problema este ce‑am să fac cu casa asta?
Tânărul Jolyon îşi plimbă privirea în jurul camerei. Era din cale‑afară de mare şi mohorâtă, împodobită cu imense naturi moarte pe care le ţinea minte de când era copil — câini dormind cu boturile pe legături de morcovi, de cepe şi struguri aşezate unele lângă altele într‑o tăcută mirare. Casa era prea mare, dar nu şi‑l putea închipui pe tatăl său locuind întruna mai mică; şi cu atât mai crudă era ironia situaţiei.
În fotoliul său larg, cu pupitru pentru citit, şedea bătrânul Jolyon, desăvârşit reprezentant al familiei, clasei şi crezului său; cu capul alb, fruntea boltită, simbol al cumpătării, al ordinii şi al iubirii faţă de proprietate. Şi nu era în Londra un om bătrân mai singur decât el!
Şedea aici, în camera comodă şi tristă, ca o marionetă stăpânită de forţe uriaşe şi înspăimântătoare, care nu ţineau seama de familie, clasă sau crez, căci se desfăşurau mecanic, spre ţeluri de nepătruns. Aceasta fu ceea ce îl izbi pe tânărul Jolyon, care privea totul cu obiectivitate.
Sărman, bătrân tată! Iată sfârşitul, iată pentru ce a trăit el cu atâta măreaţă cumpătare! Pentru ca acum să fie singur, din zi în zi mai bătrân, tânjind după un suflet de om cu care să poată sta de vorbă!
La rândul său, bătrânul Jolyon îşi privi fiul. Simţea nevoia să‑i povestească multe lucruri despre care nu‑i putuse vorbi în toţi aceşti ani. Era cu neputinţă să‑i încredinţeze lui June convingerea lui fermă că valoarea terenurilor din cartierul Soho va creşte; îngrijorarea lui faţă de acea înspăimântătoare tăcere a lui Pippin, directorul lui "New Colliery Company", al cărui preşedinte era el de atâta vreme; căderea continuă a acţiunilor americane "Golgotha", după cum nu putea discuta cu ea nici cum să evite plata taxelor de succesiune după moartea lui. Totuşi, cu ajutorul unei ceşti de ceai în care amesteca fără încetare, începu, în cele din urmă, să vorbească. O nouă perspectivă de viaţă i se deschisese, intrase în ţara făgăduinţei, putea în sfârşit vorbi, îşi putea afla limanul de unde să se apere de valurile presimţirilor şi regretelor, unde‑şi putea alina sufletul cu opiumul planurilor; putea vorbi despre modul în care să‑şi mărească averea şi cum să perpetueze singura parte din fiinţa lui care va rămâne şi după ce va muri.
Tânărul Jolyon ştia să asculte; aceasta era marea lui calitate. Stătea cu ochii aţintiţi la faţa tatălui său, punând din când în când câte o întrebare.
Ceasul bătu unu înainte ca bătrânul Jolyon să fi isprăvit vorba, dar sunetul bătăii îi reaminti principiile sale. Scoase ceasul din buzunar şi îl privi mirat:
— Trebuie să mă duc la culcare, Jo, spuse.
Tânărul Jolyon se ridică şi întinse mâna pentru a‑l ajuta pe tatăl său să se scoale. Chipul bătrân îi apăru din nou ostenit şi supt; dar ochii lui îl ocoleau.
— La revedere, băiete; ai grijă de tine!
Peste o clipă tânărul Jolyon se întoarse şi ieşi pe uşă. Ochii îi erau împăienjeniţi şi zâmbetu‑i tremura. Acum cincisprezece ani descoperise că viaţa nu e treabă uşoară, dar niciodată n‑a ştiut că e chiar atât de grea.



Capitolul III
MASĂ LA SWITHIN

În sufrageria lui Swithin, tapetată în portocaliu şi albastru, cu ferestrele dând spre parc, masa rotundă era aşternută pentru douăsprezece persoane.
Deasupra mesei, un candelabru de cristal şlefuit, plin cu lumânări aprinse, ca o uriaşă stalactită, îşi arunca razele peste oglinzile mari cu rame poleite, peste plăcile de marmură aşezate pe console şi peste fotoliile masive şi aurite, cu tapiserie. Totul dovedea acea dragoste de frumos, adânc înrădăcinată în fiecare familie care, pornită din pătura de jos a burgheziei, şi‑a croit singură drumul în Societate. Într‑adevăr, Swithin nu putea suferi simplitatea; lui îi plăceau aurul şi lucrurile pompoase, de aceea semenii lui l‑au socotit întotdeauna un om cu gust ales, chiar dacă era prea fastuos. Iar convingerea lui că oricine intra în aceste încăperi trebuia să‑şi dea de îndată seama că se afla în casa unui om bogat îi dădea o adevărată şi trainică fericire, pe care nimic altceva în viaţă nu i‑o producea.
De când se retrăsese din misitia de imobile, ocupaţie josnică, după părerea lui, mai ales în ceea ce priveşte vânzările la licitaţie, se dedase la obiceiuri cu adevărat aristocratice.
Spre sfârşitul vieţii se aşternuse pe un lux ostentativ, şi se simţea ca o muscă în zahăr, iar în mintea lui — în care se petreceau destul de puţine lucruri de dimineaţă şi până seara — se ciocneau două emoţii contradictorii: satisfacţia puternică şi profundă că el singur şi‑a croit drumul în viaţă şi tot el singur şi‑a adunat averea, care se opunea convingerii sale că un om atât de distins ca el n‑ar fi trebuit să se înjosescă muncind.
Stătea rezemat de bufet, purta o vestă albă cu nasturi mari de aur şi onix, şi‑şi urmărea din ochi valetul care înfunda mai adânc trei sticle de şampanie în găleţile cu gheaţă. Între colţurile gulerului său înalt, pe care nu l‑ar fi schimbat pentru nimic în lume — deşi îl împiedica la mişcări — carnea palidă a bărbiei duble şedea ţeapănă. Ochii săi treceau de la o sticlă la alta. Socotea în gând, zicându‑şi: "Jolyon bea un pahar, poate două, el e atât de grijuliu cu persoana lui! James nu mai poate bea vin deloc, Nicholas... Fanny şi cu el vor bea apă! Soames nu contează; nepoţii ăştia tineri — Soames avea treizeci şi unu de ani — nu ştiu să bea! Dar Bosinney? Când ajunse la numele acestui străin, care nu intra în vederile lui, Swithin se opri. O nelinişte se născu în el. Nu se poate şti cât va bea! June nu‑i decât o fetiţă, şi mai e şi îndrăgostită! Lui Emily (doamna James) îi place un pahar bun de şampanie. Pentru Juley era prea seacă, biata bătrână nu se pricepea la băutură! Dar în ceea ce o privea pe Hatty Chessman! Când ajunse cu gândul la această bătrână prietenă, limpezimea ochilor săi se înnoura: N‑ar fi de mirare să bea chiar o jumătate de sticlă!
Când trecu la ultimul musafir, peste obrazul lui bătrân se aşternu, pe furiş, expresia unei pisici care începe să toarcă: Doamna Soames! Ea n‑o să bea mult, dar ştie să preţuiască băutura; e o plăcere să‑i oferi un vin bun! "Frumoasă femeie — şi atât de amabilă cu mine!" Numai cât se gândea la ea, şi se simţea ca şi cum ar fi băut şampanie! "E o plăcere să oferi un vin bun unei femei tinere atât de arătoase, care ştie să se îmbrace, care are maniere fermecătoare şi e atât de distinsă — e o plăcere să ai asemenea musafiri!" Între colţurile gulerului, gâtul său făcu prima mică mişcare dureroasă din seara aceea.
— Adolf, zise, mai pune o sticlă.
Iar el o să bea bine, căci graţie re... reţetei lui Blight, se simte foarte bine şi avusese grijă să nu mănânce la prânz. De câteva săptămâni nu se mai simţise atât de bine. Umflându‑şi buza de jos, dădu ultimele porunci:
— Adolf, să dai un pic de West India când ajungi la şuncă.
Trecu în anticameră şi se aşeză pe marginea unui fotoliu; îşi ţinea genunchii depărtaţi, iar trupul său mare şi corpolent părea încremenit; aştepta într‑o stranie şi primitivă nemişcare. Era gata să se ridice în orice moment. De luni de zile nu mai avusese musafiri. Această masă, dată în onoarea logodnei lui June, i se păruse la început o povară (în familia Forsyte obiceiul de a sărbători solemn, prin ospeţe, logodnele era respectat cu sfinţenie), dar după ce isprăvise cu partea neplăcută, adică cu trimiterea invitaţiilor şi comandarea mâncărurilor, ideea mesei începu să‑i facă chiar plăcere.
Şi şezând aşa, cu ceasul în mână, gras, rotofei şi auriu, ca un bulgăre de unt bine netezit, nu se gândea la nimic.
Un bărbat înalt, cu favoriţi, care fusese pe vremuri în serviciul lui Swithin, dar acum era negustor de fructe, intră şi anunţă:
— Doamna Chessman, doamna Septimus Small.
Două doamne intrară. Prima, îmbrăcată toată în roşu, cu două pete mari, de aceeaşi culoare, pe amândoi obrajii şi cu o privire aspră şi îndrăzneaţă, veni spre Swithin întinzându‑i o mână acoperită cu o mănuşă lungă, de culoarea brânduşei:
— Bună ziua, Swithin, nu te‑am văzut de un veac. Ce mai faci? Dar vai, dragul meu, în ce hal te‑ai îngrăşat!
Numai fixitatea privirii îi trăda lui Swithin emoţia. O mânie mută, clocotitoare se ridică în el. A fi gras era un lucru ordinar, iar a vorbi despre grăsime, de asemenea; avea doar pieptul lat, nimic mai mult. Se întoarse către sora lui, spunându‑i cu ton poruncitor:
— Ce mai spui, Juley!
Doamna Septimus Small era cea mai înaltă dintre cele patru surori; obrazul ei bătrân, bun, rotund, devenise cam acru. Nenumărate cute îi brăzdau faţa, care părea să fi fost închisă într‑o mască de sârmă până în seara aceea când, scoasă brusc, lăsase în urmă mici umflături de carne, mobile. Chiar şi ochii îi erau umflaţi. Astfel îşi arăta ea necurmata părere de rău pentru pierderea lui Septimus Small.
Era renumită că spune întotdeauna exact ceea ce nu trebuie şi, dârză ca tot neamul ei, ţinea morţiş la cele ce spusese, adăugând încă ceva neplăcut şi aşa mai departe. O dată cu moartea soţului, încăpăţânarea şi spiritul practic al familiei nu mai avură ecou în fiinţa ei. Foarte vorbăreaţă; când avea cu cine, era în stare să vorbească ceasuri întregi fără cea mai mică animaţie, povestind, cu epică monotonie, despre nenumăratele prilejuri în care Soarta fusese nedreaptă cu ea. Şi, fiind bună la suflet, nu băga de seamă niciodată că cei care o ascultau erau de partea Soartei.
Şezuse, biata femeie, multă vreme lângă patul lui Small (un bărbat cu sănătatea şubredă) şi prinsese obiceiul de a îngriji bolnavii. De aceea, în nenumărate rânduri, găsi prilej să petreacă vreme îndelungată la căpătâiul bolnavilor, copii sau alte persoane infirme; şi niciodată n‑a putut scăpa de convingerea că lumea pământească este cel mai ingrat loc în care poate trăi cineva. Duminică de duminică şedea la picioarele acelui foarte subtil predicator, Reverendul Thomas Scoles, care avea mare înrâurire asupra ei; dar ea reuşea să convingă pe toată lumea că şi aceasta era o nenorocire. Ajunsese proverbială în familie, şi când unul dintre ei era din cale‑afară de amărât, i se spunea "leit Juley". Starea ei de spirit ar fi răpus pe orişicine — în afară de un Forsyte — la patruzeci de ani; dar Juley avea şaptezeci şi doi, şi niciodată nu arătase mai bine ca acum. Dacă o priveai, simţeai că în ea zăceau încă germeni de bucurie, care mai puteau încolţi. Avea trei canari, un pisic — Tomy — şi o jumătate de papagal — în indiviziune cu sora ei Hester; iar aceste biete făpturi (păzite cu grijă din calea lui Timothy, pe care animalele îl enervau) recunoşteau că nu e vina ei că e întunecată şi nenorocită — lucru pe care oamenii nu‑l făceau — şi o iubeau cu pasiune.
În acea seară era de o sumbră măreţie; purta o rochie de mătase neagră, cu un decolteu mic, în formă de triunghi, în care era aplicată mătase mov, prinsă în jurul gâtului ei subţire cu o panglică de catifea neagră. Aproape tot neamul Forsyte socotea că această combinaţie de negru cu mov e foarte nimerită pentru rochiile de seară.
Se bosumflă şi spuse lui Swithin:
— Ann a întrebat de tine. N‑ai dat pe la noi de un veac!
Swithin, vârându‑şi cele două degete mari în răscroiala vestei, răspunse:
— Ann e cam slăbită; ar trebui s‑o vadă un doctor!
— Domnul şi doamna Nicholas Forsyte!
Nicholas Forsyte, ridicându‑şi sprâncenele dreptunghiulare, intră zâmbind. În ziua aceea reuşise să i se accepte planul său de a folosi un trib din India de Nord în minele de aur din Ceylon. Ţinea mult la acest plan, care fusese acceptat cu mare greutate; avea de ce fi mulţumit. Productivitatea minelor sale se va dubla, şi, aşa cum argumentase el adeseori cu atâta putere de convingere, experienţa dovedise că omul este muritor. Deci era prea puţin important dacă omul murea de bătrâneţe în patria lui, sau înainte de vreme din pricina umezelii din fundul unei mine dintr‑o ţară străină. Important era ca această schimbare în modul lui de viaţă să fie în folosul Imperiului Britanic.
Negreşit, Nicholas era un om foarte iscusit. Ridicând nasul său coroiat în faţa ascultătorilor, obişnuia să spună:
"Lipsa câtorva sute din aceşti indivizi împiedică societatea noastră de ani de zile să plătească dividende; iar în ceea ce priveşte preţul acţiunilor, nu iau nici zece şilingi pe ele!"
Fusese în vilegiatură la Yarmouth, de unde se întorsese cu sentimentul că şi‑a prelungit viaţa cu cel puţin zece ani. Strânse mâna lui Swithin exclamând, cu voce jovială:
— În sfârşit, iată‑ne din nou împreună!
O femeie sfrijită, doamna Nicholas, cam speriată şi cu un zâmbet forţat pe buze, venea în urma lui.
— Domnul şi doamna James Forsyte! Domnul şi doamna Soames Forsyte!
Swithin pocni din călcâie; ţinuta lui era întotdeauna desăvârşită.
— Bună ziua, James! Bună ziua, Emily! Ce mai faci, Soames? Dar dumneata?
Strânse mâna lui Irene şi holbă ochii. Într‑adevăr, frumoasă femeie — poate puţin prea palidă, dar trupul ei, ochii ei, dinţii ei! Mult prea bine pentru copilandrul de Soames!
Zeii dăduseră lui Irene ochi căprui‑închis şi păr de aur, acea stranie îmbinare ce atrage privirile bărbaţilor şi despre care se zice că e semnul unui caracter slab. Iar gâtul şi umerii plini, de o paloare suavă, în contrast cu rochia de culoarea aurului, dădeau fiinţei ei o vrajă deosebită.
Soames venea în urmă, privind ţintă în ceafa soţiei lui. Swithin ţinea încă ceasul deschis în mână, iar arătătoarele trecuseră de ora opt; el mânca de obicei cu o jumătate de oră mai devreme, în ziua aceea însă nici nu prânzise, şi o nerăbdare ciudată, primitivă se trezi în el.
— Jolyon de obicei nu întârzie, se adresă el către Irene, neputându‑şi ascunde mânia. Cred că‑l reţine June!
— Oamenii îndrăgostiţi întârzie întotdeauna, răspunse Irene.
Swithin holbă ochii la ea, sângele îi năvăli în obraji şi îi coloră faţa în portocaliu‑închis.
— N‑au nici un motiv serios! Dar aşa e moda!
În dosul acestei izbucniri, mârâia şi cârtea violenţa ascunsă a instinctelor primare.
— Spune, unchiule Swithin, cum îţi place noua mea stea? zise Irene cu duioşie.
Pe dantela de pe pieptul ei strălucea o stea cu cinci raze, făcută din unsprezece diamante.
Swithin se uită la stea. Se pricepea la pietre, nici o altă întrebare nu‑l putea distrage mai bine.
— Cine ţi‑a dat‑o? întrebă.
— Soames.
Pe faţa ei nu se produse nici o schimbare, dar ochii palizi ai lui Swithin ieşiră din orbite, parcă ar fi fost izbit de o bruscă revelaţie.
— Cred că te cam plictiseşti acasă, îi spuse. Oricând îţi face plăcere să dejunezi cu mine, eşti binevenită, şi am să‑ţi ofer o sticlă de vin cum nu mai e altul în Londra.
— Domnişoara June Forsyte — domnul Jolyon Forsyte!... Domnul Bosinney!...
Swithin ridică braţul şi zise cu o voce gravă:
— La masă! Acum la masă!
O luă pe Irene de braţ şi o conduse la masă, deoarece nu mai fusese oaspetele lui de pe vremea logodnei. Locul lui June era lângă Bosinney, care şedea între Irene şi logodnica lui. De cealaltă parte a lui June şedea James cu doamna Nicholas, apoi bătrânul Jolyon cu doamna James, Nicholas cu Hatty Chessman, Soames cu doamna Small, iar cu Swithin se închidea cercul.
Mesele familiale ale neamului Forsyte respectau anumite tradiţii. De pildă, nu se serveau aperitive. Pentru ce anume? Nu se ştie. Membrii din generaţia tânără a familiei pretindeau că din pricina preţului enorm al stridiilor. Dar este foarte probabil că acest obicei se datora pornirii lor de a merge la esenţial şi bunului lor simţ, spiritului lor practic care hotărâse că aperitivele sunt fleacuri.
Numai familia lui James călca din când în când obiceiul unanim admis în Park Lane.
După ce se aşezară pe locurile lor, se făcu linişte; toţi erau posaci şi nu‑şi băgau în seamă vecinii. Tăcerea dură până la primul fel, apoi urmară mici întreruperi ca: "Tom iarăşi nu se simte bine, nu ştiu ce e cu el!" "Cred că Ann nu se mai dă jos din pat înainte de amiază." "Cum îl cheamă pe doctorul tău, Fanny? Stubbs? E un şarlatan!" "Winifred? Are prea mulţi copii. Patru, nu‑i aşa? E slabă ca o scândură!" "Cât plăteşti pe sticla de sherry, Swithin? E prea sec pentru mine!"
O dată cu al doilea pahar de şampanie, se auzi în jurul mesei un murmur care, analizat în elementele lui componente, era format din convorbiri accidentale, dar sunetul dominant rămânea vocea lui James care istorisea ceva. Povestea lui fu atât de lungă, încât ţinu chiar până la ceea ce toată lumea recunoştea drept moment culminant al unui ospăţ Forsyte: "Spinarea de berbec".
Nici un Forsyte n‑a dat vreodată o masă fără a servi şi spinare de berbec. Friptura aceasta are o consistenţă suculentă, atât de potrivită pentru oamenii "bine situaţi"! E hrănitoare şi gustoasă, un fel după care simţi că ai mâncat. Are un trecut şi un viitor, întocmai ca banii depuşi la bancă; şi, în sfârşit, este ceva care merită să fie comentat.
Fiecare ramură a familiei ţinea morţiş la un anumit soi de berbec, după locul de baştină al animalului. Bătrânul Jolyon jura că la Dartmobr e cel mai bun, James la Welsh, Swithin la Southdown, Nicholas susţinea că, spună oricine ce‑o vrea, nicăieri nu găseşti berbeci ca în Noua Zeelandă. În ceea ce‑l priveşte pe Roger, cel mai "original" dintre fraţi, el fu silit să descopere o localitate a lui proprie, şi cu o inventivitate demnă de un om care a putut găsi noi meserii pentru fiii săi, descoperise o măcelărie în care se vindea berbec din Germania. Când ceilalţi îl combătură, el îşi susţinu punctul de vedere scoţând din buzunar nota de plată a măcelarului, din care se vedea că plătise carnea mai scump decât toţi ceilalţi. Cu acest prilej, bătrânul Jolyon se întorsese spre June, spunându‑i într‑unul din accesele lui filozofice:
— Crede‑mă pe mine, fetiţo, cei din neamul Forsyte sunt cam trăsniţi. Ai să te convingi şi tu, când ai să mai îmbătrâneşti.
Numai Timothy era de altă părere, căci, deşi îi plăcea mult spinarea de berbec, spunea că se teme de ea.
Oricine urmăreşte psihologia neamului Forsyte găseşte în "spinarea de berbec" o trăsătură covârşitor de însemnată. Ea nu dezvăluie numai dârzenia lor colectivă sau individuală, ci arată că structura şi instinctele lor îi pecetluiesc ca făcând parte din acea mare clasă de oameni care crede în mâncare, se bucură de gustul bucatelor şi nu cedează în faţa cerinţelor sentimentale de frumos.
E adevărat că printre membrii mai tineri ai familiei, erau unii care ar fi preferat în locul spinării de berbec friptură de pasăre sau salată de homar — ceva mai puţin hrănitor, dar cu mai multă fantezie — dintre aceştia majoritatea erau femei; iar dacă erau bărbaţi, fuseseră corupţi de nevestele sau mamele lor care, fiind silite să mănânce mereu spinare de berbec, de când se măritaseră, aveau o duşmănie ascunsă faţă de acest fel, duşmănie trecută, pe nesimţite, şi în gustul fiilor lor.
După ce se sfârşi marea controversă asupra spinării de berbec, urmă şunca de Tewkesbury, însoţită de o picătură de vin de West India. Swithin se opri atât de mult la acest fel, încât ritmul mesei lâncezi. Pentru a degusta totul mai bine, Swithin nu mai scoase nici o vorbă.
Soames, aşezat lângă doamna Septimus Small, veghea. Îl urmărea pe Bosinney; avea motivele lui bine întemeiate, căci făcuse un plan frumos. Arhitectul îi putea fi de folos la construirea casei lui. Aşa cum şedea sprijinit de speteaza scaunului, dus pe gânduri, făcând mici metereze din firimituri de pâine, părea deştept. Soames băgă de seamă că hainele lui erau bine tăiate, dar cam strâmte, parcă şi le‑ar fi făcut acum câţiva ani.
Îl văzu întorcându‑se către Irene şi spunându‑i ceva; faţa ei se lumină, aşa cum — adeseori se lumina pentru alţii — şi niciodată pentru el. Încercă să tragă cu urechea la ceea ce vorbeau, dar mătuşa Juley îi spuse:
— Soames, spune şi tu, nu e extraordinar? Numai cu o duminică înainte bunul reverend Scoles a fost atât de plin de duh în predica lui, atât de sarcastic: "Ce‑i va folosi omului să‑şi mântuiască sufletul, dacă îşi va pierde toată averea?" Aceasta este, a spus el, deviza clasei mijlocii. Ce‑o fi vrut să spună prin asta? Fireşte, poate că aşa gândesc oamenii din clasa mijlocie — eu nu mă pricep. Dar tu ce crezi, Soames?
Acesta îi răspunse distrat:
— De unde vrei să ştiu eu? Totuşi Scoles e un farseur! Nu‑i aşa?
Bosinney îşi plimbă privirea în jurul mesei, parcă scruta particularităţile fiecărui musafir în parte. Soames era curios să ştie ce‑i spusese lui Irene: negreşit că — după cum îi zâmbea — era de acord cu observaţiile lui. Irene părea a fi întotdeauna de acord cu ceilalţi.
Ochii i se întoarseră către el; Soames îşi lăsă de îndată privirea în jos. Zâmbetul de pe buzele ei se stinse.
Farseur? Ce vrea oare să spună Soames prin asta? Dacă domnul Scoles — un pastor — e un farseur, atunci toţi oamenii sunt farseuri! E îngrozitor!
— Şi chiar aşa sunt! spuse Soames.
Mătuşa Juley, consternată, tăcu o clipă, iar el prinse câteva cuvinte rostite de Irene, care sunau cam aşa: "lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici!"
Între timp, însă, Swithin isprăvise şunca.
— Unde cumperi ciupercile? zise curtenitor către Irene; du‑te la Snileybob, ţi le dă întotdeauna proaspete. Negustorii ăştia mărunţi nu‑şi dau osteneală!
Irene se întoarse către el spre a‑i răspunde, iar Soames văzu cum Bosinney o urmăreşte, zâmbind. Tipul avea un zâmbet ciudat. Simplu, natural, ca un copil care zâmbeşte când îi place ceva. Iar în ceea ce priveşte porecla pe care i‑o dăduse George — "Piratul" — n‑o găsea prea reuşită. Când îl văzu că se întoarce spre June, Soames zâmbi şi el, dar cam răutăcios — lui nu‑i plăcea June — şi fata părea cam nemulţumită.
Nici nu era de mirare, căci abia sfârşise următoarea convorbire cu James:
— Unchiule, în drum spre casă m‑am oprit pe malul Tamisei şi am văzut un teren minunat pentru casă!
James, care de obicei mânca încet şi mesteca bine, se opri din mestecat şi zise:
— Ei! Şi unde l‑ai văzut?
— Chiar lângă Pangbourne.
James introduse o bucată de şuncă în gură, iar June aştepta.
— Îmi închipui că tu nici nu ştii dacă terenurile de pe acolo sunt de vânzare. Dar despre preţurile pământului din partea locului ştii ceva? îi spuse el în cele din urmă.
— Da! răspunse June. M‑am informat. Faţa ei mică şi hotărâtă, sub coroana‑i de aramă, era îngrijorător de strălucitoare şi nerăbdătoare.
James o privi cu aerul unui judecător de instrucţie.
— Ce? Doar n‑oi avea de gând să cumperi pământ?! strigă el, scăpând furculiţa din mână.
June prinse curaj, văzând că stârneşte atâta interes. De mult ticluise ea acest frumos plan, din care să profite şi unchiul ei şi Bosinney, prin construirea câtorva case de ţară.
— Fireşte că nu! îi răspunse. Dar m‑am gândit că e un loc minunat unde... tu... sau alţii şi‑ar putea construi o casă de ţară.
James o privi pieziş şi introduse o a doua bucată de şuncă în gură.
— Pe acolo terenurile trebuie să fie foarte scumpe, zise.
Ceea ce i se păru lui June a fi un interes personal nu era decât preocuparea fiecărui Forsyte de a nu scăpa din mână o afacere bună. Dar ea nu voia să admită că pierduse orice şansă şi continuă să‑şi urmărească ţinta.
— Ar trebui să te muţi la ţară, unchiule James. Dacă eu aş avea mulţi bani, o zi n‑aş mai sta la Londra!
James fu cutremurat până în adâncul fiinţei sale lungi şi subţiri; nu bănuise că nepoata lui putea avea păreri atât de îndrăzneţe.
— De ce să nu te muţi la ţară? Ţi‑ar face foarte bine! repetă June.
— Cum? începu James mârâind. Să cumpăr pământ? Ce folos aş putea avea cumpărând pământ şi construind case? Nici patru la sută n‑aş căpăta pe banii mei!
— Nu asta e important. Ai nevoie de aer curat!
— Aer curat! strigă James. Ce să fac cu aerul curat...
— Eu credeam că toată lumea e bucuroasă să respire aer curat, spuse June cu dispreţ.
James se şterse cu şervetul pe toată gura.
— Tu nu cunoşti valoarea banului, îi zise, ferindu‑se de privirea ei.
— Nu, şi sper să n‑o cunosc niciodată! şi biata June, muşcându‑şi buzele, tăcu, învinsă şi dezamăgită.
De ce oare rudele ei erau aşa de bogate, pe când Phil nici nu ştia de unde să scoată bani pentru tutunul de mâine? De ce nu făceau ceva pentru el? Erau atât de egoişti! De ce nu‑şi construiesc case la ţară? Ea era plină de acel dogmatism naiv, patetic, care poate duce la realizări atât de mari. În dezamăgirea ei se întoarse spre Bosinney, dar acesta vorbea cu Irene. Un fior rece o cutremură. De mânie, privirea ei deveni fixă, ca ochii bătrânului Jolyon atunci când cineva se opunea voinţei lui.
James, de asemenea, era foarte tulburat. Se simţea ca şi cum cineva i‑ar fi contestat dreptul de a‑şi investi banii cu cinci la sută. Jolyon o răsfăţase prea mult. Nici una din fetele lui n‑ar fi spus aşa ceva. James fusese şi el întotdeauna foarte îngăduitor cu copiii lui şi, conştient de acest fapt, simţi şi mai profund greşeala lui June, care întrecuse măsura. Îngândurat, se juca cu fragii, apoi, acoperindu‑i cu o lingură de smântână, începu să‑i mănânce iute, ca nu cumva să‑i scape vreunul.
Nu e de mirare că‑şi ieşise din fire. De cincizeci şi patru de ani (fusese admis în barou la vârsta minimă prevăzută de lege), se ocupa cu împrumuturi ipotecare, investiţii cu dobânzi mari şi sigure; condusese negocieri călăuzindu‑se de principiul că trebuie să scoată maximum de la partea adversă, în favoarea clienţilor săi şi a lui, calculase exact valoarea pecuniară a tuturor împrejurărilor posibile din viaţă, aşa că ajunsese să nu mai poată gândi decât în termeni monetari. Banii erau acum lumina lui, vedea numai prin ei, fără ei nici nu putea privi, nu mai pricepea nici un fenomen. Iar auzul acestor vorbe, "Sper să nu cunosc niciodată valoarea banului!", spuse drept în faţă, îl întrista şi îl indigna. Ştia că e o prostie, altfel s‑ar fi speriat. Spre ce mergea lumea asta? Deodată, reamintindu‑şi povestea tânărului Jolyon, se simţi puţin mai liniştit; căci la ce te poţi aştepta de la o fată cu un asemenea tată! Dar gândurile lui porniră pe o cale şi mai neplăcută. Ce‑o fi cu toate zvonurile acelea pe care le auzise despre Soames şi Irene?
Ca în orice familie care se respectă, se instituise şi la ei o piaţă unde se negociau secretele familiale şi se preţuia averea fiecărui membru. La "Bursa Forsyte" se ştia că Irene regreta căsătoria ei. Toţi dezaprobau regretul ei. Ar fi trebuit să ştie ce vrea; o femeie serioasă nu face asemenea greşeli.
James se gândi, cam mâhnit, că aveau o casă frumoasă (poate cam mică), într‑un loc admirabil, că n‑aveau nici copii şi nici griji materiale. Soames nu prea vorbea despre treburile lui, dar stă, desigur, foarte bine cu banii. Avea un venit mare din întreprindere, căci Soames, ca şi tatăl său, era membru în acel binecunoscut birou de avocaţi — "Forsyte, Bustard and Forsyte" — şi a fost întotdeauna foarte chibzuit. Câştigase foarte bine din câteva tranzacţii ipotecare, printr‑o mică executare silită, cumpărând bunurile respective la preţuri foarte mici. Câteva lovituri izbutite!
Nu era nici un motiv ca Irene să nu fie fericită; totuşi, se spune că a cerut dormitor separat. James ştia spre ce duce aşa ceva. Şi doar Soames nu era beţiv!
James se uită la nora lui. Privirea lui furişă era rece şi bănuitoare. Cuprindea mustrare, teamă şi adâncă mâhnire. De ce să fie el oare atât de chinuit? Foarte probabil că totul e o prostie; femeile sunt atât de nebune! Ele exagerează lucrurile în aşa măsură, încât nu ştii ce să mai crezi. Şi apoi, lui nu‑i spune nimeni nimic, el trebuie să descopere totul singur. Privi din nou, pe furiş, la Irene, apoi în cealaltă parte a mesei, la Soames. Acesta, ascultând ce spune mătuşa Juley, se uita pe sub sprâncene spre Bosinney.
"Ştiu că e îndrăgostit de ea, gândi James. Tot mereu îi face cadouri."
Iar gândul că Irene nu avea nici un temei să nu‑l iubească pe Soames, că atitudinea ei era cu desăvârşire neîndreptăţită îi sfredeli inima şi mai tare. Era păcat, căci ea era o femeiuşcă atrăgătoare şi el, James, ar fi iubit‑o cu adevărat dacă i‑ar fi dat prilejul. În ultima vreme Irene se împrietenise cu June: lucrul acesta nu‑i putea prii, nu putea decât să‑i strice! De altfel a şi început să aibă păreri proprii. Şi James nu pricepea ce are de gând această femeie. Avea un cămin frumos, liniştit, şi tot ce dorea. El socotea că trebuie să i se aleagă prieteni potriviţi. Calea pe care o apucase era primejdioasă.
June, într‑adevăr, cu obiceiul ei de a ocroti pe cei nenorociţi, smulsese de la Irene o mărturisire şi, în schimb, îi vorbise despre nevoia de a se opune răului, chiar prin divorţ dacă e necesar. Dar în faţa acestor îndemnuri, Irene rămânea tăcută şi visătoare, ca şi cum gândul de a porni cu sânge rece pe‑o asemenea cale zbuciumată o îngrozea. Soames nu va renunţa niciodată la ea, îi spusese Irene lui June.
"Şi ce‑ţi pasă! Lasă‑l să facă ce‑i place — tu trebuie să fii hotărâtă!" strigase June. Nu se sfiise să spună vorbele acestea în casa lui Timothy. Iar James, când auzi, fu cuprins de o mânie şi o spaimă firească.
Şi ce ar fi dacă lui Irene îi intră în cap să — cu greu sfârşi această idee — să‑l părăsească pe Soames? Gândul era atât de insuportabil, încât îl înlătură imediat, împreună cu imaginile întunecate pe care le provoca; glasul clevetirilor familiale îi bâzâia în urechi. Îl chinuia spaima unei întâmplări atât de urâte, ce s‑ar putea produce aşa de aproape de el, în casa unuia dintre copiii săi! Însă, din fericire, ea nu avea bani — doar un venit mizer de cincizeci de lire pe an. Şi se gândi cu dispreţ la decedatul Heron, care nu‑i lăsase nici o moştenire. Privea gânditor paharul din faţa lui, şezând cu picioarele‑i lungi încrucişate sub masă, şi uită chiar să se ridice când doamnele părăsiră sufrageria. Trebuie să vorbească cu Soames. Trebuie să‑i atragă atenţia; aşa nu mai putea continua, mai ales acum că aflase lucruri atât de neaşteptate. Şi băgă de seamă, cu acră nemulţumire, că June îşi lăsase paharele pline cu vin.
"Micuţa aia poartă toată vina! Lui Irene nu i‑ar fi trecut niciodată astfel de lucruri prin minte!", gândea el; James era un om cu imaginaţie.
Vocea lui Swithin îl trezi din visare.
— Am dat pe ea patru sute de lire. E, bineînţeles, o adevărată operă de artă.
— Patru sute! Hm! O groază de bani!
Obiectul în chestiune era o statuie reprezentând un grup sculptat în marmură italiană, aşezat pe un soclu înalt, tot din marmură, şi care dădea o atmosferă pretenţioasă întregii încăperi. Figurile secundare, şase la număr, nuduri de temei, împodobite cu multe ornamente, ţinteau toate cu degetul spre figura centrală, şi ea tot un nud de femeie, care se arăta şi ea pe sine, cu degetul; iar toate acestea la un loc dădeau observatorului plăcuta senzaţie a unei mari valori. Mătuşa Juley, aşezată aproape în faţa statuii, suferise toată seara pentru că n‑o putuse privi pe îndelete.
Bâtrânul Jolyon continuă:
— Patru sute de draci! Nu‑mi spune că ai dat patru sute de lire pe asta!
Între colţurile ridicate ale gulerului său, bărbia lui Swithin făcu a doua mişcare dureroasă din seara aceea.
— Patru... sute... lire, monedă englezească; nici o băncuţă mai puţin. Dar nu‑mi pare rău. Nu e o sculptură englezească obişnuită: e o autentică lucrare modernă italiană!
Soames ridică colţul buzei într‑un zâmbet şi se uită peste masă la Bosinney. La adăpostul fumului de ţigară, arhitectul rânjea. Acum, într‑adevăr, semăna cu un "Pirat".
— Trebuie să se fi muncit mult la ea! spuse James în grabă; el fusese cu adevărat mişcat de mărimea statuii. S‑ar putea lua preţ bun pe ea la Jobson.
— Nenorocitul acela de italian care a făcut‑o, continuă Swithin, îmi ceruse cinci sute — i‑am dat patru. Face opt. Bietul băiat, părea pe jumătate mort de foame!
— Ah! îl întrerupse Nicholas cu vocea lui răsunătoare; vai de capul lor, artiştii ăştia sunt nişte pârliţi; mă mir cum de mai trăiesc. Iată‑l, de pildă, pe tânărul Flageoletti, pe care Fanny şi fetele îl aduc să le cânte la vioară; dacă realizează o sută de lire pe an, e maximum ce poate câştiga!
James dădu din cap şi spuse:
— Ah, eu nu ştiu cum pot trăi!
Bătrânul Jolyon se ridică, cu ţigara de foi în gură, şi se duse să examineze statuia mai de aproape.
— N‑aş fi dat nici două sute pe ea! spuse în cele din urmă.
Soames văzu cum tatăl său şi Nicholas schimbau priviri înfricoşate; iar de cealaltă parte a mesei, lingă Swithin, şedea Bosinney învăluit în fum.
"Mi‑ar plăcea să ştiu ce crede el despre statuie", gândi Soames. Era convins că acest grup era iremediabil vieux jeu ; sculptură după gustul generaţiei trecute. Nici la Jobson nu se mai vindeau la licitaţie asemenea obiecte de artă.
În sfârşit, veni răspunsul lui Swithin:
— Tu nu te‑ai priceput niciodată la statui. Tu ai cumpărat tablouri şi atâta tot.
Bătrânul Jolyon se întoarse, pufăind din ţigară, la locul lui. Nu prea era dispus să înceapă o discuţie cu Swithin, acest caraghios încăpăţânat, mărginit ca un catâr, care n‑a ştiut să deosebească niciodată o statuie... de o pălărie din pai. Nu spuse decât:
— Stuc!
Multă vreme Swithin nu avu puterea să‑i răspundă; dar bătu cu pumnul în masă.
— Stuc! Aş vrea să văd la tine în casă un obiect măcar pe jumătate atât de frumos!
Iar în dosul vorbelor lui răsuna din nou violenţa generaţiilor primitive. James salvă situaţia:
— Dar părerea dumitale care e, domnule Bosinney? Dumneata eşti arhitect; trebuie să te pricepi la statui şi alte lucruri asemănătoare!
Ochii tuturor se îndreptară asupra lui Bosinney; aşteptau cu toţii răspunsul lui, cu o privire ciudată, bănuitoare.
Iar Soames, vorbind pentru prima dată în această seară, întrebă:
— Da, Bosinney, care e părerea dumitale? Bosinney răspunse rece:
— Este o operă remarcabilă.
Cuvintele lui erau adresate lui Swithin, dar ochii săi zâmbeau şiret bătrânului Jolyon; numai Soames rămase nesatisfăcut şi întrebă:
— Remarcabilă? Prin ce?
— Prin naivitatea ei.
Răspunsul fu urmat de o tăcere grăitoare. Swithin era singurul care nu pricepuse nimic, credea că poate voise să‑i facă un compliment.



Capitolul IV
SOAMES PLĂNUIEŞTE SĂ‑ŞI CLĂDEASCĂ O CASĂ

Trei zile după cina de la Swithin, Soames Forsyte ieşi pe poarta verde a casei sale, trecu scuarul, ajunse de cealaltă parte, se întoarse şi privi casa. Convingerea lui că trebuia revopsită se întări.
O lăsase pe soţia sa aşezată pe canapeaua din salon, cu mâinile încrucişate în poală, desigur nerăbdătoare să‑l vadă plecat. Faptul nu era neobişnuit; în fiecare zi se întâmpla la fel.
Nu pricepea deloc ce nu‑i plăcea la el. Doar nu era beţiv! Ce? făcea datorii, juca cărţi, înjura, era brutal, avea prieteni uşuratici, pierdea nopţile? Nu! Dimpotrivă!
Aversiunea profundă pe care o simţea mocnind în soţia lui era pentru el un mister şi izvorul celei mai cumplite frământări. Că femeia greşise când se măritase cu el, căci nu‑l iubea, că încercase să‑l iubească şi că nu izbutise să‑l iubească nu erau pentru el motive suficiente.
Bărbatul care ar fi putut accepta o scuză atât de vagă şi neobişnuită pentru a‑şi explica neînţelegerea dintre el şi soţia lui n‑ar fi fost un Forsyte.
Soames fu silit, de aceea, că pună toată vina pe seama soţiei lui. Nu întâlnise niciodată o femeie capabilă să stârnească atâta interes în jurul ei ca Irene. Nu putea merge nicăieri cu soţia lui, fără să vadă cum toţi bărbaţii sunt atraşi de ea; privirile, vocile lor trădau vraja pe care ea o răspândea asupra lor; şi cu toate că era atât de admirată, ţinuta ei rămânea desăvârşită. Lui, desigur, nu‑i trecuse prin minte că Irene era una dintre acele femei — nu prea obişnuite în rasa anglo‑saxonă — născute pentru a fi iubite şi pentru a iubi, care dacă nu iubesc, nu trăiesc. Socotea puterea ei de atracţie ca o parte din valoarea intrinsecă a acestui bun din patrimoniul lui. Totuşi, se născu în el bănuiala că Irene, aşa cum primeşte iubirea, ar putea s‑o şi dea; dar lui nu‑i dădea nimic! "Atunci de ce s‑a măritat cu mine?" se întreba el mereu. Uitase câtă îndelungă vreme îi făcuse curte, uitase că timp de un an şi jumătate a urmărit‑o pas cu pas, a asediat‑o, făcând fel de fel de planuri pentru a‑i fi pe plac, dându‑i daruri şi cerând‑o din când în când în căsătorie; şi că, prin prezenţa lui neîntreruptă, îndepărtase pe toţi ceilalţi admiratori ai ei. Uitase ziua aceea când, profitând cu iscusinţă de o criză a lui Irene, care avea neplăceri familiale, strădania lui fu încununată de succes. Dacă‑şi mai aducea aminte de ceva, era doar purtarea, delicată şi capricioasă, pe care fata cu părul de aur şi ochii întunecaţi o avusese faţă de el. Desigur că nu‑şi mai amintea expresia ciudată, pasivă, resemnată de pe faţa ei când, într‑o zi, pe neaşteptate, acceptase şi spusese că se căsătoreşte cu el.
Soames îi făcuse curte cu dăruirea şi perseverenţa pe care cărţile şi oamenii le preamăresc; în care bărbatul bate fierul atât de mult, încât îl face maleabil, iar în cele din urmă se vede răsplătit pentru strădania lui; iar de aici încolo noii căsătoriţi trebuie să fie fericiţi, ducând o viaţă armonioasă, ca sunetul clopotelor din ziua cununiei.
Îngândurat, Soames porni spre răsărit, mergând pe trotuarul din umbră.
Casa trebuia reparată, dacă nu se va decide să‑şi contruiască una la ţară şi să se mute acolo. De o lună încoace se gândea pentru a suta oară la lucrul acesta. N‑avea motiv să se pripească! Îi mergea foarte bine, venitul său creştea mereu, ajunsese până la trei mii de lire pe an; dar capitalul investit nu era chiar atât de mare pe cât credea tatăl său. James avea tendinţa să‑şi creadă copiii mai bogaţi decât erau în realitate. "Eu pot cheltui cu uşurinţă opt mii", se gândi el, "fără să mai împrumut de la Robertson sau Nicholl".
Nu putuse afla ce fel de case construise Bosinney, nici care erau preţurile lui. Ajunsese la concluzia că‑şi va putea impune condiţiile. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult îi plăcea această idee. Astfel afacerea va rămâne în familie — gând care, la un Forsyte, e instinctiv. Apoi el va putea beneficia de drepturile "naţiunii favorizate", chiar dacă nu‑i va face un preţ derizoriu — cu toate că aşa ar fi drept, deoarece el va da lui Bosinney prilejul să‑şi arate talentul, căci casa lui nu va fi un edificiu obişnuit.
Soames se gândi cu bunăvoinţă la comenzile pe care tânărul Bosinney le va căpăta după aceea, căci, ca orice Forsyte, era din cale‑afară de optimist când putea profita de pe urma cuiva.
Biroul lui Bosinney era în Sloane Street, foarte aproape de el, aşa încât putea urmări neîncetat planurile.
Poate că Irene nu se va opune să se mute din Londra, din moment ce logodnicul celei mai bune prietene a ei va construi casa. Poate că însăşi căsătoria lui June depinde de această lucrare. Irene nu poate sta în calea căsătoriei lui June; nu, nu ar face niciodată aşa ceva, el o cunoaşte prea bine pe soţia lui. Şi June se va bucura; iată încă un avantaj pentru Soames.
Bosinney părea deştept, dar mai avea — ceea ce îl făcea şi mai atrăgător — aerul că nu‑şi cunoaşte prea bine interesele. Va fi uşor să tratezi cu el chestiunile băneşti. Soames făcu această reflecţie nu cu intenţia de a‑l păgubi; aceasta era o atitudine firească a minţii lui — mintea oricărui bun om de afaceri — a tuturor miilor de oameni de afaceri pricepuţi, întâlniţi de el în Ludgate Hill.
Astfel el împlinea legile de nepătruns ale marii clase din care făcea parte — ale firii omeneşti însăşi — când se gândea cu vădită plăcere că Bosinney e un om cu care te descurci uşor în chestiunile băneşti.
În timp ce‑şi croia drum prin mulţimea ce forfotea pe stradă, ochii săi care, de obicei, erau fixaţi pe trotuar, în faţa picioarelor lui, fură atraşi în sus, spre cupola catedralei Sfântului Paul. Această biserică străveche îl atrăgea în mod cu totul deosebit şi nu o dată, ci de două‑trei ori pe săptămână, Soames se oprea din drumul său cotidian, intra înăuntru, oprindu‑se pentru cinci sau zece minute în vreuna din aripile laterale, cercetând numele şi epitafurile de pe monumente. Atracţia pe care această mare biserică o exercita asupra lui era greu de tălmăcit: poate că îi dădea prilejul să‑şi concentreze gândurile asupra treburilor din ziua aceea. Dacă îl preocupa vreo afacere importantă sau care îi cerea o iscusinţă deosebită, el intra întotdeauna în biserică şi trecea, atent ca un şoarece, de la un epitaf la altul. Ieşea apoi cu aceiaşi paşi încetişori şi pornea înainte spre Cheapside, cu mersul mai ferm şi mai hotărât, parcă decis să cumpere un obiect pe care‑l văzuse.
În această dimineaţă intră iar în catedrală; dar în loc să se furişeze de la un monument la altul, îşi ridică privirea spre coloanele şi arcadele pereţilor şi rămase nemişcat.
Faţa lui ridicată în sus, cu privirea pioasă şi emoţionată, aşa cum o au oamenii în biserică, devenise, sub imensa cupolă, albă ca varul. Ţinea mâinile înmănuşate în faţa lui, încrucişate pe mânerul umbrelei. Apoi le ridică. Parcă îl cuprinsese o sacră inspiraţie.
"Da", gândi el, "trebuie să am spaţiu pentru a‑mi atârna tablourile".
În aceeaşi seară, la întoarcerea din City, se duse la biroul lui Bosinney. Îl găsi pe arhitect în cămaşă, fumând pipă şi trăgând linii pe un plan. Soames refuză paharul de whisky ce i‑l oferi şi intră de‑a dreptul în subiect.
— Dacă nu ai ceva mai bun de făcut duminică, vino cu mine la Robin Hill să‑mi spui părerea dumitale asupra unui loc de casă.
— Vrei să construieşti ceva?
— Poate, spuse Soames, dar nu spune nimănui. Deocamdată vreau să ştiu părerea dumitale.
— Foarte bine, răspunse arhitectul.
Soames făcu ochii roată prin cameră.
— Locuieşti cam sus, observă el.
Orice informaţie putea culege cu privire la natura şi obiectul activităţii lui Bosinney îi era de folos.
— Deocamdată e destul de bine pentru mine, răspunse arhitectul. Dumneata eşti învăţat cu birourile elegante!
Îşi scutură pipa şi o puse între dinţi goală; probabil că îl ajuta să ducă conversaţia. Soames văzu pe faţa lui două adâncituri, ca şi cum şi‑ar fi supt obrajii.
— Câtă chirie plăteşti pentru biroul ăsta?
— Cu cincizeci mai mult decât face, răspunse Bosinney.
Acest răspuns făcu impresie favorabilă asupra lui Soames.
— Cred că e mult, îi zise. Vin să te iau duminică pe la unsprezece.
Duminica viitoare veni cu o birjă şi‑l duse pe Bosinney la gară. Ajunşi la Robin Hill, nu găsiră trăsură şi merseră pe jos o milă şi jumătate, până la locul de casă.
Era ziua de întâi august — o zi minunată, cer fără nori şi soare dogoritor — iar pe poteca dreaptă şi îngustă care ducea spre vârful dealului, picioarele lor ridicau un praf galben.
— Teren nisipos, remarcă Soames, uitându‑se peste umăr la haina pe care o purta Bosinney. În amândouă buzunarele avea vârâte suluri de hârtie, iar sub braţ ducea un baston de formă ciudată. Soames observă şi alte ciudăţenii.
Numai un om deştept sau cu adevărat "Pirat" poate să‑şi permită libertatea de a se prezenta astfel. Dar cu toate că aceste excentricităţi îl revoltau pe Soames, ele îi dădeau şi o oarecare satisfacţie, căci erau semnele unor însuşiri din care negreşit, va trage foloase. Dacă tipul ştie să construiască o casă, ce importanţă are îmbrăcămintea lui?
— Ţi‑am spus că doresc ca această casă să fie o surpriză, deci nu vorbi nimănui despre ea. Eu nu vorbesc niciodată despre treburile mele până ce nu le desăvârşesc.
Bosinney dădu din cap.
— Dacă amesteci şi femei în planurile tale, nu ştii niciodată unde ajungi, continuă Soames.
— Ah, femeile sunt nişte diavoli! spuse Bosinney.
Această convingere dăinuia de multă vreme în fundul sufletului lui Soames, dar n‑o tălmăcise încă niciodată în vorbe.
— Oh, mormăi el, începi şi dumneata să... dar se opri, adăugând apoi iute, cu o pornire de nestăpânită mânie: June are un temperament... l‑a avut întotdeauna.
— Temperamentul nu e lucru rău la un înger.
Soames nu spusese niciodată că Irene e un înger. El n‑ar fi trecut niciodată peste instinctele lui cele mai profunde, îngăduind altor oameni să pătrundă în taina valorii pe care i‑o atribuia soţiei lui; el nu se dezvăluia în faţa altora. Nu răspunse.
Apucară pe un drum nou deschis şi încă neisprăvit, care trecea peste un teren de vânătoare. Un drum ce ducea în unghi drept spre o carieră de pietriş, în dosul căreia se înălţau coşurile unei căsuţe de ţară, în mijlocul desişului de copaci de la marginea unei păduri dese. Smocuri de iarbă mătăsoasă acopereau pământul gloduros, iar din ele ciocârliile îşi luau zborul în boarea soarelui. În zarea îndepărtată, peste nenumărate livezi şi tufişuri, se profila un şir de dealuri.
Soames o porni înainte până ajunseră la celălalt capăt al terenului de vânătoare şi acolo se opri. Era locul pe care‑l alesese; dar acum când trebuia să destăinuiască şi altcuiva pe ce pusese ochii, se simţea cam stingherit.
— Administratorul locuieşte în căsuţa aceea, spuse el: ne va da ceva de mâncare — cred că e mai bine să mâncăm ceva înainte de‑a intra în subiect.
Apoi porni din nou şi îl conduse pe Bosinney spre căsuţă unde îi întâmpină administratorul, un bărbat înalt, numit Oliver, cu obrazul greoi şi barba încărunţită. În timpul prânzului, din care Soames abia gustă, îl privi neîncetat pe Bosinney şi o dată sau de două ori îşi trecu, pe furiş, batista de mătase peste frunte. În cele din urmă masa se sfârşi şi Bosinney se ridică.
— Cred că aveţi de discutat unele lucruri împreună, spuse el; eu am să mă duc să dau o raită pe afară; şi fără a aştepte răspunsul, ieşi la plimbare.
Soames era avocatul acestui domeniu şi petrecu aproape un ceas în tovărăşia administratorului, privind planurile terenului şi discutând ipotecile lui Nicholl şi ale altora; iar problema terenului de construcţie care‑l interesa pe el o puse ca şi cum ar fi fost vorba de o idee venită întâmplător.
— Şefii dumitale, zise el, ar trebui să‑mi facă un preţ mai mic, având în vedere că sunt primul care voi construi aici.
Oliver dădu din cap.
— Locul pe care l‑aţi ales, domnule, este cel mai ieftin din câte avem. Terenurile de pe vârful dealului sunt mult mai scumpe.
— De altfel, spuse Soames, încă nu m‑am decis. Se prea poate să nu construiesc deloc. Preţul e foarte mare.
— Bine, domnule Forsyte, mi‑ar părea rău dacă aţi renunţa şi cred că faceţi o greşeală. Nu există în apropiere de Londra nici un petic de pământ cu o privelişte ca aceasta, şi nici mai ieftin, dacă ţinem seama de toate condiţiile. N‑ar trebui decât să facem puţină reclamă, şi cumpărătorii ar veni buluc.
Se uitară unul la altul. Feţele lor spuneau desluşit: "Te respect ca om de afaceri; aşa că nu te aştepta să cred un cuvânt din ceea ce spui!"
— Bine, repetă Soames, eu nu m‑am hotărât încă: se prea poate să nu se facă nimic din toată afacerea. După aceste cuvinte îşi luă umbrela, puse mâna lui rece în aceea a administratorului, retrăgând‑o fără să i‑o fi strâns, şi ieşi la soare.
Se întoarse la terenul ales mergând încet, îngândurat. Instinctul îi spunea că ceea ce grăise administratorul era adevărat. Terenul era ieftin. Dar frumuseţea lucrului consta în aceea că Soames ştia că administratorul nu‑l găsea cu adevărat ieftin; şi aşa că preţuirea pe care el o făcuse intuind era o victorie asupra aceleia a administratorului.
"Ieftin ori ba, vreau să fie al meu", gândi el.
Ciocârliile se înălţau în zbor, aerul era plin de fluturi, o dulce mireasmă se ridica din ierburile sălbatice. Mirosul ferigilor pline de sevă adia uşor dinspre pădure unde, ascunşi în desiş, uguiau porumbeii; iar de departe, pe aripile vântului cald, plutea sunetul ritmat al clopotelor unei biserici.
Soames păşea cu ochii în pământ, buzele i se deschideau şi închideau ca şi cum ar fi gustat în gând o mâncare bună. Dar când ajunse la teren, Bosinney nu era nicăieri. După ce aşteptă puţin străbătu terenul de vânătoare şi porni spre deal. Ar fi strigat, dar se temea de sunetul vocii sale.
Terenul de vânătoare era părăsit şi pustiu ca o prerie, liniştea nu era tulburată decât de foşnetul iepurilor care săreau înspre vizuinile lor şi de cântecul ciocârliilor.
Soames, pionier fruntaş al marii armate a neamului Forsyte, mergând înainte pentru a civiliza aceste ţinuturi sălbatice, simţi că singurătatea, cântecul nevăzut, aerul cald şi dulce îi moleşesc elanul. Tocmai dădu să pornească înapoi când, în sfârşit, îl zări pe Bosinney.
Arhitectul era întins sub un uriaş stejar, al cărui trunchi — încunu­nat de o imensă coroană de crengi şi frunze — zdrenţuit şi noduros, de bătrâneţe, se înălţa la marginea culmii.
Soames trebui să‑l bată pe umăr pentru a‑l face să ridice privirea.
— Hallo, Forsyte! Am găsit locul potrivit pentru casa dumitale! Iată‑l!
Soames se opri, apoi spuse, rece:
— Poate că eşti foarte deştept, dar locul acesta mă costă o dată şi jumătate cât celălalt.
— Dă‑l încolo de preţ, domnule, uită‑te la privelişte!
Chiar de la picioarele lor se întindea un lan de grâu copt, care sfârşea într‑o mică pădurice întunecată de lăstari. Arăturile şi gardurile vii se întindeau până la brâul de dealuri albastre‑cenuşii din depărtare. În dreapta, într‑o fâşie de argint, curgea râul.
Cerul era atât de albastru, soarele atât de strălucitor, că parcă peste tot ţinutul acesta domnea o vară veşnică. Puful scaieţilor zbura în jurul lor, vrăjit de seninătatea zilei eterice. Aerul cald juca deasupra lanurilor, şi totul era cuprins de un zumzet suav, nedesluşit, ca murmurul unor clipe strălucitoare care unesc, în bucurie, cerul şi pământul.
Soames privea. Fără să vrea, ceva creştea în pieptul său. Să trăieşti aici, în faţa atâtor minunăţii, să le poţi arăta prietenilor, să poţi vorbi despre ele, să fie proprietatea ta!
Obrajii i se îmbujorară. Căldura, strălucirea, arşiţa puseră stăpânire pe simţurile lui aşa cum, cu patru ani în urmă frumuseţea lui Irene pusese stăpânire pe simţurile lui făcându‑l s‑o dorească. Aruncă pe furiş o privire spre Bosinney ai cărui ochi, ochi de "leopard pe jumătate îmblânzit", după cum spusese vizitiul, păreau a hoinări, sălbatici, în zare. Razele soarelui cădeau pe proeminenţele obrazului său, pe pomeţii ieşiţi în afară, pe vârful bărbiei, pe brazdele verticale dintre sprâncene; iar Soames urmărea această faţă aspră, entuziastă nepăsătoare, cu un sentiment de neplăcere.
O adiere îndelungă, suavă, trecu peste lanul de grâu şi aduse un val de aer cald pe obrajii lor.
— Aş putea să‑ţi construiesc aici ceva extraordinar! îi spuse Bosinney în sfârşit, curmând tăcerea.
— Cred şi eu! răspunse Soames, sec. Nu dumneata dai banii!
— Cu aproximativ opt mii de lire îţi pot clădi un palat.
Soames deveni foarte palid — în el se dădea o luptă. Lăsă ochii în jos şi spuse cu hotărâre:
— Nu pot cheltui atât.
Apoi porni încet, cu pasul uşor, înapoi către primul teren. Petrecură câtăva vreme acolo, vorbind despre detaliile casei pe care urma s‑o construiască, apoi Soames se duse din nou la administrator.
Ieşi cam după o jumătate de oră, îl luă pe Bosinney şi porniră spre gară.
— Ei, zise el, abia deschizând buzele, în cele din urmă am cumpărat terenul acela al dumitale.
Apoi tăcu din nou; se gândea, încurcat, nu ştia cum se făcuse că acest individ, pe care‑l dispreţuia profund, putuse răsturna hotărârea pe care o luase mai înainte.



Capitolul V
CĂSNICIA UNUI FORSYTE

Ca mii de oameni luminaţi din clasa şi generaţia sa, din acest mare oraş, Londra, care nu mai preţuiesc fotoliile roşii de catifea şi ştiu că statuile moderne de marmură italiană sunt vieux jeu, Soames Forsyte locuia într‑o casă necorespunzătoare cerinţelor lui. La intrare avea un ciocănel de aramă de formă ciudată, ferestrele fuseseră transformate pentru a se deschide în afară, iar în faţa lor erau vase de flori suspendate, pline cu cerceluşi; în spatele casei (foarte distins) se afla o curte mică, pardosită cu cărămidă verde‑jad, împrejmuită cu hortensii roz în ghivece albastre ca pana de păun. Aici, la adăpostul unui umbrar de culoarea pergamentului, care acoperea tot fundul curţii, stăpânii casei sau musafirii puteau şedea feriţi de privirile curioşilor, în timp ce‑şi beau ceaiul sau se uitau la ultimele cutii de argint cumpărate de Soames.
Înăuntru domina mobiliarul în stil Empire şi William Morris. Pentru mărimea ei, casa era comodă; avea nenumărate nişe asemeni unor cuiburi, şi obiecte mici de argint erau răspândite peste tot, ca nişte ouă de pasăre, în această desăvârşire generală se războiau două gusturi greu de împăcat. Aici trăia o stăpână a casei care şi într‑o insulă pustie şi‑ar fi creat o atmosferă plăcută, şi un stăpân pentru care atmosfera plăcută era o investiţie făcută de el spre a‑şi spori venitul cu fiecare obiect pe care‑l cumpăra, conform legilor întrecerii cu semenii săi. Această întrecere în eleganţă îl făcuse pe Soames, pe când era la şcoală la Marlborough, să fie primul băiat care purta vestă albă vara şi vestă de catifea în dungi iarna; ea îl făcu să nu apară niciodată în public cu cravata trecând peste guler şi tot ea îl făcu să‑şi lustruiască ghetele de lac pe estradă. În faţa unei mulţimi de oameni care se adunaseră acolo pentru serbarea de fine de an şi pentru a‑l auzi recitind din Molière.
Soames, ca şi mulţi alţi londonezi, era întotdeauna ca scos din cutie. Era cu neputinţă ca un fir de păr să nu fi fost la locul lui, cravata să‑i fi fost deplasată cu o optime de centimetru din poziţia perpendiculară, sau ca gulerul său să nu fie bine scrobit. Pentru nimic în lume n‑ar fi ieşit din casă fără să fi făcut baie — era moda să faci baie zilnic — şi cât amar dispreţ avea pentru oamenii care omiteau acest lucru! Iar pe Irene ne‑o putem închipui ca pe‑o nimfă ce face baie în râuri ascunse, pentru a se bucura de prospeţimea apei şi de frumuseţea propriului ei trup.
În conflictul care mocnea înăuntrul acestei case, fu învinsă femeia. Ca în lupta dintre saxoni şi celţi, care se duce încă în sânul naţiunii, temperamentul mai impresionabil şi mai receptiv a fost silit să primească o suprastructură convenţională.
Astfel, casa lor semăna aidoma cu sute de alte case care aveau aceleaşi aspiraţiuni înalte, devenind: "Acea fermecătoare căsuţă a lui Soames Forsyte, atât de originală, draga mea — cu adevărat elegantă!"
Dacă în loc de Soames Forsyte, citim James Peabody, Thomas Atkins sau Emmanuel Spagnoletti, adică oricare nume al unui englez din înalta burghezie londoneză cu oarecare pretenţie de bun‑gust, chiar dacă stilul mobilierului diferă, fraza va rămâne aceeaşi.
În seara de 8 august, o săptămână după expediţia de la Robin Hill, în sufrageria acestei case — "atât de originală, draga mea — cu adevărat elegantă!", Soames şi Irene era aşezaţi la masă. Cina caldă duminica era un mic lux, dar cel obişnuit în această casă ca şi în multe altele. Chiar la începutul căsniciei lor, Soames stabilise regula: "Servitorii trebuie să ne dea şi duminica seara masă caldă — doar n‑au nimic de făcut decât să cânte la armonică".
Acest obicei n‑a produs nici un fel de reacţie. Căci — semn rău, mai ales pentru Soames — servitorii erau devotaţi lui Irene, care, în ciuda tuturor tradiţiilor, părea să le recunoască şi lor dreptul de a avea slăbiciunile naturale firi omeneşti.
Fericita pereche şedea, nu faţă în faţă, ci în unghi drept la frumoasa masă de lemn de trandafir; mâncau fără faţă de masă — semn de deosebită eleganţă — şi până acum nu schimbaseră nici o vorbă.
Lui Soames îi plăcea să vorbească în timpul mesei: despre afaceri, sau despre ceea ce a mai cumpărat, şi atâta vreme cât vorbea, tăcerea lui Irene nu‑l chinuia. Dar în această seară îi fu cu neputinţă să vorbească. Hotărârea de a construi casa îi apăsase sufletul toată săptămâna, şi se decise să‑i împărtăşească şi soţiei lui.
Nervozitatea lui — arătată cu prilejul acestei destăinuiri — îl supăra profund. N‑ar trebui să‑l aducă în asemenea stare, femeia şi bărbatul sunt doar o singură fiinţă. Irene nu se uitase la el niciodată de când se aşezaseră la masă, şi Soames se întreba la ce oare se putea gândi ea în tot acel timp. Era greu, când un bărbat muncea atât cât muncea el câştigând bani pentru ea — da, şi cu durere în inimă — ca ea să şadă acolo privind — privind ca şi cum pereţii camerei ar întemniţa‑o. Atât şi ar fi fost destul pentru ca bărbatul să se ridice şi să plece de la masă.
Lumina lămpii cu abajur roz cădea peste gâtul şi braţele ei. Lui Soames îi plăcea că Irene îmbrăca la masa de seară rochii decoltate, lucrul acesta îi dădea un sentiment de superioritate faţă de prietenii săi ale căror soţii se mulţumeau, când cinau acasă, cu rochii închise la gât sau o simple rochii de după‑amiază. Sub lumina trandafirie a lămpii, părul ei de culoarea chihlimbarului şi pielea albă, făceau un minunat şi straniu contrast cu ochii căprui‑închis.
Poate avea un om ceva mai frumos decât această masă de sufragerie cu nuanţele ei întunecate, cu trandafirii aceştia proaspeţi şi suavi, cu paharele de culoare rubinie şi cu atâtea obiecte de argint? Poate avea un bărbat ceva mai frumos decât femeia care şedea cu el la masă? Recunoş­tinţa nu era o virtute a celor din neamul Forsyte care, veşnic în întrecere şi plini de spirit practic, nu aveau prilejul să fie recunoscători. Soames nu încerca decât o deznădejde, care ajunsese până la durere, că nu poseda femeia în măsura dreptului pe care îl avea în calitate de proprietar, că nu putea întinde mâna ca după trandafirul acela, s‑o rupă şi să‑i soarbă toate tainele sufletului.
Toate celelalte bunuri ale lui, lucrurile pe care şi le‑a adunat, argintăria, tablourile, casele, banii investiţi îi dădeau o tainică plăcere; numai ea nu‑i dădea nimic.
Pe toţi pereţii acestei case, proprietatea lui, era scris acest lucru. Temperamentul său de om de afaceri se împotrivea misterioasei ameninţări că femeia aceea nu era făcută pentru el. Se căsătorise cu această femeie, o cucerise, şi‑o însuşise, şi i se părea că este împotriva celui mai elementar drept, a dreptului de proprietate, faptul că nu‑i putea poseda decât trupul. Dar nu se ştie — Soames avea mari îndoieli — dacă va mai putea poseda chiar şi atâta. Dacă cineva i‑ar fi spus că vrea să posede sufletul ei, i s‑ar fi părut ridicol şi sentimental. Şi totuşi asta dorea, dar îi era hărăzit să nu izbutească niciodată.
Irene era întotdeauna tăcută, pasivă, de‑o blândă duşmănie; parcă se temea ca nu cumva printr‑o vorbă, mişcare sau semn să‑l facă să creadă că l‑ar iubi; şi Soames se întreba: "Trebuie să fie mereu aşa?"
Ca mulţi cititori de romane din generaţia sa (şi Soames era un mare cititor de romane), avea o concepţie de viaţă influenţată de literatură şi se legăna cu gândul că totul era o chestiune de timp. Până la urmă bărbatul cucerea întotdeauna inima soţiei sale. Chiar şi în cazurile când — o categorie de cărţi care nu‑i prea plăceau — sfârşitul era tragic, soţia îşi dădea întotdeauna sufletul cu amarnice regrete pe buze, sau dacă soţul era cel care murea — neplăcută idee — ea se arunca asupra trupului său neînsufleţit pradă unor remuşcări chinuitoare.
Adeseori o ducea pe Irene la teatru, alegând instinctiv piese cu teme sociale, sau tratând unele probleme conjugale ale societăţii moderne care, din fericire, erau atât de diferite de problemele căsniciilor din viaţa trăită. El constatase că şi acestea se terminau tot ca romanele, chiar dacă în piesă apărea şi un amant. În timp ce urmărea jocul, Soames avea adeseori simpatie pentru amant, dar la întoarcerea acasă, venind în trăsură cu Irene, îşi dădea seama că aşa ceva nu se face, şi se bucura că piesa se termina aşa cum trebuie. Tocmai atunci era la modă un gen de bărbat puternic, mai degrabă aspru, foarte serios, care biruia întotdeauna la sfârşitul piesei. Soames nu avea nici un fel de simpatie pentru acest personaj, dacă nu s‑ar fi gândit la situaţia lui personală, şi‑ar fi exprimat dezgustul faţă de acest tip de bărbat. Dar ştia prea bine cât de important este pentru el să fie un bărbat victorios, chiar "puternic", şi de aceea nu pomenise niciodată despre acest dezgust născut poate — ciudăţenie perversă a naturii — din brutalitatea ascunsă în străfundul firii lui. Dar, în această seară, tăcerea lui Irene era neobişnuită. Nu mai văzuse niciodată o asemenea expresie pe faţa ei. Şi deoarece întotdeauna neobişnuitul sperie, Soames era speriat. Mâncă prăjitura şi zori jupâneasa care aduna firimiturile de pe masă cu peria de argint. După ce aceasta ieşi din sufragerie, îşi umplu paharul cu vin şi spuse:
— A fost cineva azi după amiază?
— June.
— Ce voia?
Pentru neamul Forsyte era o axiomă că oamenii nu mergeau undeva decât dacă vor ceva.
— A venit să vorbească despre logodnicul ei, nu‑i aşa?
Irene nu răspunse.
— Mi se pare, continuă Soames, că e mai îndrăgostită ea de el decât el de ea. Se ţine tot timpul după dânsul.
Privirea lui Irene îl făcu să se simtă stingherit.
— Cum îţi permiţi să spui aşa ceva?! exclamă ea.
— De ce nu? Se vede cât de colo! Oricine poate vedea.
— Ba deloc. Iar dacă se vede, nu se cuvine s‑o spui.
Soames îşi pierdu cumpătul.
— Eşti o nevastă drăguţă! îi spuse.
Dar în ascuns se miră de căldura răspunsului ei; de obicei nu era atât de însufleţită.
— Eşti moartă după June! Dar pot să‑ţi spun un lucru: acum, că l‑a luat la remorcă pe "Pirat", n‑o să‑i mai pese de tine nici de doi bani, şi ai să‑ţi dai seama şi tu. Dar în viitor n‑ai s‑o mai vezi mult, căci ne mutăm la ţară.
Era bucuros că i‑a putut spune noutatea la adăpostul acestei izbucniri de enervare. Se aştepta la un strigăt de spaimă; liniştea cu care fusese primită declaraţia îl îngrijora.
— Am impresia că nu prea te interesează, fu silit să adauge.
— Ştiam dinainte!
El o privi drept în faţă.
— Cine ţi‑a spus?
— June.
— De unde ştia ea?
Irene nu răspunse. Iar el, mirat şi încurcat, spuse:
— Pentru Bosinney e o afacere foarte bună: casa aceasta îl va lansa. Cred că June ţi‑a spus totul despre ea.
— Da.
Urmă o nouă tăcere, apoi Soames adăugă:
— Bănuiesc că nu doreşti să te muţi la ţară?
Irene nu răspunse.
— Nu ştiu ce vrei. Aici niciodată nu pari mulţumită.
— Ce importanţă au dorinţele mele?
Luă vasul cu trandafiri şi părăsi camera. Soames rămase pe loc. Pentru asta semnase el contractul? Pentru atâta lucru va cheltui el aproape zece mii de lire?
Vorbele lui Bosinney îi veniră în minte: "Femeile sunt diavoli!"
Dar în curând se linişti. Putea fi şi mai rău. S‑ar fi putut întâmpla ca ea să se înfurie. Se aşteptase la mai mult decât ceea ce s‑a petrecut. În definitiv, a avut norocul ca June să spargă gheaţa din calea lui. Desigur că ea l‑a descusut pe Bosinney: era de prevăzut.
Aprinse o ţigaretă. La urma urmei, Irene n‑a făcut o scenă! Va consimţi — aceasta era cea mai bună însuşire a ei; era rece, dar nu purta ranchiună. Şi, suflând fumul ţigaretei pe o buburuză care se aşezase pe masa lucioasă, se lăsă dus de gânduri la casa pe care o visa. N‑avea rost să‑şi facă sânge rău; chiar acum se va duce la Irene şi va împăca lucrurile. Probabil că şedea afara, sub umbrarul japonez, în întuneric, şi tricota. Ce noapte minunată, caldă...
Într‑adevăr June venise în acea după‑amiază, cu ochii strălucitori, spunând:
— Bun băiat, Soames! Pentru Phil, e nemaipomenit — tocmai ceea ce îi trebuia!
Faţa lui Irene rămăsese întunecată şi nedumerită. Atunci continuă:
— Noua voastră casă de la Robin Hill, fireşte! Ce? Nu ştii?
Irene nu ştia.
— Ah! Mi se pare că n‑ar fi trebuit să‑ţi spun. Privindu‑şi nerăbdă­toare prietena, strigă: Te uiţi ca şi cum nici nu ţi‑ar păsa! Nu‑ţi dai seama că este tocmai ceea ce doream eu — este adevăratul noroc pe care‑l aştepta de atâta vreme. Acum veţi vedea şi voi ce poate el! Şi apoi spuse toată povestea.
De când se logodise, părea că n‑o prea interesează necazurile bunei ei prietene: în ceasurile pe care le petrecea cu Irene, vorbea mai ales despre preocupările ei şi, din când în când, cu toată mila ei profundă, nu‑şi putea şterge din zâmbet acea nuanţă de dispreţ compătimitor faţă de femeia care săvârşise o asemenea greşeală în viaţa ei — o atât de gravă, ridicolă greşeală.
— Tot el o să facă şi decoraţia interioară — va avea mână liberă. E perfect — June începu să râdă, micul ei trup fremăta de bucurie; ridică şi lovi perdeaua de muselină. Ştii doar că l‑am întrebat chiar pe unchiul James. Dar amintirea acestui incident îi era atât de neplăcută, încât se opri brusc. Apoi, văzând că prietena nu participă deloc la entuziasmul ei, plecă. Din stradă se mai întoarse o dată şi văzu că Irene stătea în pervaz. Ca răspuns la semnele pe care i le făcea June, ea duse mâna la frunte şi, întorcându‑se încet, închise uşa...
Soames trecu acum în hol şi se uită prin fereastră.
Afară, sub umbrarul japonez, Irene şedea foarte liniştită, dantela de pe umerii ei albi se mişca în ritmul gingaş al răsuflării care‑i ridica şi cobora sânii.
Dar în preajma acestei făpturi tăcute, care şedea acolo nemişcată, în întuneric, plutea parcă un val de căldură, un freamăt ascuns de simţire, ca şi cum întreaga‑i fiinţă era cutremurată de o schimbare ce se producea în adâncuri.
Soames se furişă, pe nesimţite, înapoi în sufragerie.



Capitolul VI
JAMES INTRĂ ÎN ACŢIUNE

Nu trecu multă vreme şi hotărârea lui Soames de a construi o casă făcu înconjurul familiei, producând agitaţia cuvenită în neamul Forsyte, ca de altfel orice hotărâre în legătură cu ideea proprietăţii.
N‑a fost vina lui, căci el era hotărât să nu spună nimănui. Dar June, în marea ei fericire, îi spuse totul doamnei Small. Îngăduindu‑i să povestească numai Mătuşii Ann — credea c‑o să se bucure biata bătrână adorabilă! Mai ales că Mătuşa Ann nu mai ieşise din camera ei de câteva zile.
Doamna Small îi povesti de îndată Mătuşii Ann care, cu spatele sprijinit pe perne, zâmbi şi spuse cu vocea ei limpede, tremurând de bătrâneţe:
— E foarte bine pentru scumpa mea June; dar sper că vor fi prevăzători — mie mi se pare cam primejdios!
După ce rămase singură, o umbră îi învălui faţa, ca un nor ce prevesteşte ploaia pentru a doua zi.
De câteva zile zăcea în pat, străduindu‑se mereu să‑şi încordeze voinţa; această preocupare i se aşternu şi pe obraz, iar colţurile buzelor ei se strângeau mereu.
Smither, fata în casă, care era de copil în serviciul ei, şi despre care se spunea: "Smither — bună fată — dar atât de înceată!", îndeplinea în fiecare dimineaţă, şi cu cea mai desăvârşită conştiinciozitate, ceremonia finală a acestei străvechi toalete. Scoţând dintr‑o cutie albă, imaculată, acele bucle plate, cenuşii — însemnul demnităţii personale a Mătuşii Ann — le aşeza cu grijă în mâna stăpânei ei şi se întorcea cu spatele.
În fiecare zi, Mătuşile Juley şi Hester erau chemate pentru a‑i da veşti despre sănătatea lui Timothy; pentru a‑i spune ce mai e nou pe la Nicholas, dacă mititica June a reuşit să‑l convingă pe Jolyon să mai scurteze durata logodnei, acum că domnul Bosinney clădeşte o casă pentru Soames; dacă, într‑adevăr, nevasta lui Roger aşteaptă un copil; cum a reuşit operaţia lui Archie; cum a descurcat Swithin afacerea aceea cu casa goală din Wigmore Street. Oare Irene — tot mai cere dormitor separat? Iar în fiecare dimineaţă, i se spunea lui Smither: "Azi după masă am să cobor, Smither, cam pe la ora două. Va fi nevoie să mă sprijin de braţul dumitale, după atâtea zile de stat în pat!"
După ce îi povesti Mătuşii Ann, doamna Small îi vorbi despre casă în mare secret, şi doamnei Nicholas; aceasta, la rândul ei, o întrebă pe Winifred Dartie, presupunând, fireşte, că, fiind sora lui Soames, e la curent cu toate lucrurile acestea. De la ea, vestea ajunse în scurt timp la urechile lui James. Acesta fu din cale‑afară de tulburat.
— Nimeni nu mi‑a spus nimic, zise el. Şi în loc să se ducă de‑a dreptul la Soames, a cărui tăcere îl înspăimântase, îşi luă umbrela şi porni spre Timothy.
Acolo o găsi pe doamna Septimus şi pe Hester (care ştia totul — dar păstra secretul, căci obosea tare când vorbea) gata, ba chiar grăbite, să discute ultimele ştiri. Părerea lor era că e foarte frumos din partea dragului lor Soames că‑i dă de lucru domnului Bosinney, dar nu era oare cam riscant? Cum i‑a zis George? "Piratul"! Ce caraghios! Dar George a fost întotdeauna glumeţ! În orice caz, aşa totul rămâne în familie — ele socoteau că domnul Bosinney face parte din familie, cu toate că li se părea atât de ciudat.
Aici James le întrerupse:
— Nimeni nu ştie nimic despre el. Nu ştiu ce vrea să facă Soames cu un tânăr ca acesta. Nu m‑aş mira să fie mâna lui Irene aici. Am să vorbesc eu cu...
— Soames, interveni Mătuşa Juley, i‑a spus domnului Bosinney că doreşte să nu afle nimeni. Sunt sigură că nu i‑ar face plăcere să ştie că se vorbeşte despre treburile lui, iar dacă Timothy ar şti, ar fi foarte supărat. Eu...
James duse mâna în dosul urechii.
— Ce? Am asurzit de‑a binelea. Mi se pare că nu mai aud ce se vorbeşte. Pe Emily o doare un deget de la picior. N‑o să putem pleca în Wales decât pe la sfârşitul lunii. Totdeauna intervine ceva! Şi, după ce află ceea ce dorise, îşi luă pălăria şi plecă.
Era o după‑amiază frumoasă. Trecu prin parc îndreptându‑se spre Soames, unde avea de gând să cineze, căci Emily era bolnavă în pat, iar Rachel şi Cicely erau plecate într‑o vizită la ţară. O luă pe Row, pe cărarea dinspe Bayswater, spre Knightsbridge Gate, peste o păşune cu iarbă măruntă, pârlită de soare, pe care păşteau, ici şi colo, oi negre; pe bănci şedeau perechi, iar pe iarbă oameni pripăşiţi, culcaţi cu faţa la pământ, ca nişte cadavre pe un câmp de luptă peste care a trecut valul bătăliei.
Mergea iute, cu capul în jos, şi nu se uita nici la dreapta, nici la stânga. Priveliştea acestui parc, centrul câmpului său de bătaie, în care a luptat toată viaţa, nu‑i trezi nici un gând, nici o închipuire. Aceste trupuri culcate la pământ, strivite de învălmăşeala luptei, aceste perechi de îndrăgostiţi şezând lipiţi unul de altul, care petreceau un ceas de paradis, smuls din monotonia vieţii lor chinuite, nu treziră nici o imagine în mintea lui. Acest soi de imagini nu‑l mai interesau; nasul lui, ca nasul unei oi, era îndreptat spre păşunea pe care păşea.
Unul din chiriaşii săi nu‑şi plătea în ultima vreme chiria la timp, şi se punea problema gravă dacă e mai bine să‑l dea afară imediat sau să mai aştepte, căci acum, înainte de Crăciun, risca să rămână cu casa neînchiriată. Swithin a păţit‑o rău de tot, dar aşa‑i trebuie, prea a aşteptat mult!
La aceasta se gândea, mergând drept înainte şi ţinându‑şi umbrela cu grijă, de cârligul mânerului, astfel ca vârful ei să nu atingă pământul şi nici mătasea să nu se tocească. Şi cu umerii slabi, înalţi, plecaţi înainte, cu picioarele lungi ce se mişcau iute, cu precizie mecanică, trecea prin parc, unde soarele strălucea cu razele lui luminoase peste atâta trândăvie — peste atâţia oameni, martori vii ai luptei nemiloase pe care proprietatea o dezlănţuie sub razele lui; iar mersul lui James era ca zborul unei păsări călătoare deasupra mării.
Când porni spre Albert Gate, cineva îi atinse braţul.
Era Soames, care se întorcea de la birou pe Piccadilly şi care trecu numaidecât de pe trotuarul umbrit pentru a‑şi întâmpina tatăl.
— Mama ta e în pat, zise James; tocmai veneam spre tine, dar poate ai alt program...
Raporturile exterioare dintre James şi fiul său nu erau deloc sentimentale, lucru caracteristic pentru neamul Forsyte, cu toate că cei doi erau foarte legaţi unul de altul. Poate că se socoteau, reciproc, drept o investiţie; în orice caz erau preocupaţi să le meargă bine şi le făcea plăcere să fie împreună. Niciodată nu schimbaseră două vorbe despre problemele intime ale vieţii şi nici nu dezvăluiseră, unul în faţa celuilalt, prezenţa vreunui sentiment adânc pe care l‑ar fi încercat.
Ceva ce nu se poate tălmăci în vorbe îi lega unul de altul, ceva ascuns adânc în urzeala naţiunilor şi a familiilor — căci sângele, se spune, apă nu se face — şi nici unul din ei nu era rece. Negreşit, lucrul de căpetenie în viaţa lui James era acum dragostea pentru copiii săi. Aceste făpturi, trup din trupul lui, cărora putea să le lase banii pe care‑i strângea, erau temeiul spiritului de economie. Iar la şaptezeci şi cinci de ani, ce plăcere mai putea avea el, decât aceea de a strânge bani? Sensul vieţii lui consta în a face economii pentru copiii săi.
Apoi James Forsyte, cu toate că mereu se plângea de ceva, era un om sănătos (în măsura în care sănătatea însemnează instinct de conservare, instinct exagerat la Timothy) şi nu era om mai sănătos decât el în toată Londra; în această Londră căreia îi datora atât de mult şi pe care o iubea cu atâta dragoste mută, pentru că era locul unde îşi agonisea averea. El avea acea minunată sănătate instinctivă a burgheziei. Mai mult decât în Jolyon, cu voinţa lui atotputernică şi cu momentele lui de blândeţe şi filozofie — mai mult decât în Swithin, martirul fanteziilor sale — mai mult decât în Nicholas, care suferea din pricina iscusinţei sale — şi mai mult decât în Roger, victima spiritului său întreprinzător — într‑însul bătea pulsul adevăratului compromis. Dintre toţi fraţii, el era cel mai puţin strălucitor ca minte şi ca personalitate, şi de aceea avea şanse să trăiască pe veci.
Pentru James, mai mult decât pentru toţi ceilalţi, "familia" era importantă şi scumpă. Atitudinea lui faţă de viaţă a avut întotdeauna ceva primitiv şi odihnitor. El iubea căminul familial, îi plăcea bârfeala, îi plăcea să mârâie. Toate hotărârile lui erau făcute din smântâna pe care o aduna de pe mintea familiei; şi, prin intermediul ei, de pe minţile a mii de alte familii de acelaşi soi. An de an, săptămână de săptămână, se ducea la Timothy, şi în salonul fratelui său — cu picioarele unul peste altul, cu favoriţii săi lungi şi albi răsfiraţi peste gura‑i complet rasă — urmărea cum fierbe cazanul familial, cum se ridică smântâna la suprafaţă; şi apoi pleca întărit, împrospătat şi liniştit, cu un sentiment de încredere ce nu se poate descrie.
Sub pavăza instinctului său de conservare, în James era multă blândeţe. O vizită la Timothy era pentru el ca un ceas petrecut în poalele mamei; iar acea dorinţă arzătoare de a se simţi ocrotit de aripa familiei influenţa, la rândul ei, sentimentele pe care le avea faţă de copiii săi; gândul că aceştia ar putea fi expuşi la comentariile lumii în ceea ce priveşte banii, sănătatea sau reputaţia era un coşmar. Când fiul vechiului său prieten, John Street, se înscrisese voluntar în armată pentru a fi trimis în colonii, dădu din cap mânios şi se miră că John Street şi‑a dat consimţământul; iar când tânărul Street căzu răpus de suliţă, fu atât de necăjit, încât se duse pe la toţi prietenii anume pentru a le spune: "Ştiam dinainte ce‑o să se întâmple — oamenii aceştia mă scot din fire!"
Când ginerele său, Dartie, trecu printr‑o criză financiară, din pricina unei speculaţii cu acţiuni petroliere, James se îmbolnăvi de necaz. I se părea că clopotele morţii sunaseră pentru bunăstarea lor. I‑au trebuit trei luni de zile şi o şedere la Baden‑Baden până să‑şi revină; gândul că fără banii lui, ai lui James, numele lui Dartie ar fi apărut pe lista faliţilor era îngrozitor pentru el.
Era atât de sănătos la trup, încât, dacă îl durea o ureche, se temea ca nu cumva să moară, iar orice boală trecătoare a soţiei sau a copiilor săi erau necazuri personale ale lui, intervenţiile Providenţei pentru a distruge liniştea lui sufletească; dar nu‑l impresionau deloc durerile altor oameni — în afară de cercul strict al familiei lui — susţinând că orice boală provenea din neîngrijirea ficatului.
Întotdeauna spunea: "Ei şi ce? Nu‑i de mirare. Şi eu păţesc la fel când nu bag de seamă!"
În seara asta, în drum spre Soames, simţea că viaţa apasă greu asupra lui: Emily zăcea acasă cu dureri la un deget de la picior, Rachel hoinărea pe undeva pe la ţară şi de el nu‑i păsa nimănui. Iar Ann era bolnavă — se temea că o să se piardă înainte de sfârşitul verii; în ultima vreme fusese de trei ori pe la ea şi niciodată nu l‑a putut primi! Apoi şi ideea lui Soames de a‑şi clădi o casă, alt lucru care trebuia urmărit îndeaproape! În ceea ce priveşte necazul cu Irene, nu ştia cum o să se sfârşească — dar multe încurcături pot ieşi de aici.
Intră la numărul 62, Montpellier Square, cu cele mai bune intenţii de a fi nenorocit.
Era ora şapte şi jumătate; Irene, îmbrăcată pentru masa de seară, şedea în salon. Purta rochia ei aurie — căci după ce apăruse cu ea la un dineu, o serată şi un bal, o îmbrăca acum acasă — pieptul îi era împodobit cu o cascadă de dantelă, asupra căreia se opriră de îndată ochii lui James.
— Unde‑ţi cumperi tu lucrurile? zise cu voce gravă. Rachel şi Cicely nu sunt nici pe jumătate atât de bine îmbrăcate. Dar dantela aceea cu trandafiri brodaţi... Nu e veritabilă!
Irene se apropie, pentru a‑i dovedi că se înşală.
Şi, în ciuda voinţei lui, James simţi înrâurirea farmecului ei, a parfumului uşor insinuant , pe care‑l emana. Nici un Forsyte care se respectă nu se dă bătut de la prima lovitură, de aceea spuse în treacăt:
— Nu mă pricep — dar îmi închipui că cheltuieşti sume frumoase pentru toalete!
Gongul sună şi Irene îşi trecu braţul ei alb pe sub braţul socrului şi‑l conduse în sufragerie. Îl pofti să se aşeze pe locul obişnuit al lui Soames, la stânga ei, pe cealaltă latură a mesei, în partea aceea venea puţină lumină, aşa încât razele soarelui ce apunea nu‑l supărau: James începu să‑i vorbească despre el însuşi.
În curând simţi o schimbare în fiinţa lui, o dulceaţă ca aceea pe care o simte poate un fruct în bătaia soarelui; parcă îl mângâia cineva, îl lăuda, îl răsfăţa, şi toate acestea fără un singur gest de mângâiere, fără vreun cuvânt de laudă din partea ei. Simţea că tot ceea ce mănâncă îi prieşte; acasă la el nu avea această senzaţie; nu‑şi mai aducea aminte când îi mai plăcuse atât de mult un pahar de şampanie; întrebând de marcă şi preţ, se minună că e aceeaşi şampanie pe care o avea şi el, în mari cantităţi, dar pe care n‑o putea bea niciodată. Imediat luă hotărârea de a spune furnizorului său de vinuri că‑l păcălise.
Ridicând ochii din farfurie, zise:
— Aveţi o mulţime de lucruri frumoase aici. Cât aţi dat pe zaharniţa asta? Nu m‑aş mira să fi costat o groază de bani!
Tabloul de pe peretele din faţa lui îi plăcea foarte mult. Era un dar de‑al lui.
— Nu ştiam că e chiar atât de bun! spuse James.
Se ridicară de la masă şi merseră în salon. James tot lângă Irene.
— Iată ce numesc eu o masă straşnică, şopti el, aplecându‑se curtenitor peste umerii ei. Nimic greu — şi nici prea franţuzit. Acasă nu‑i chip să mănânc aşa. Plătesc bucătăresei şaizeci de lire pe an, dar nu e în stare să‑mi dea o masă ca asta!
Nu spuse nici o vorbă despre construirea casei şi nici chiar când Soames, scuzându‑se că are de lucru, se duse în odaia de la etaj, unde îşi ţinea tablourile, nu pomeni vreun cuvânt.
James rămase singur cu nora lui. Căldura provocată de şampanie şi de un lichior excelent pâlpâia încă în el. Avea multă afecţiune pentru Irene. Era, într‑adevăr, o făptură atrăgătoare; te asculta cu luare‑aminte şi înţelegea tot ce‑i spuneai. Iar în timp ce vorbea, îi examina toată fiinţa, de la pantofii de culoarea bronzului, până la valurile de aur din părul ei. Era aşezată într‑un fotoliu Empire şi numai umerii i se sprijineau de marginea de sus a scaunului — trupul ei drept şi flexibil se legăna ca şi cum n‑ar fi fost legat de şolduri; de parcă, prin fiecare mişcare, s‑ar fi dăruit braţelor unui iubit. Buzele ei zâmbeau, ochii îi erau pe jumătate închişi.
Poate că descoperirea primejdiei ce zăcea în farmecul profund al acestei fiinţe, sau vreo tulburare de digestie, făcură ca, deodată, James să amuţească. Nu ţinea minte să fi fost vreodată singur cu Irene. Şi, privind‑o aşa, fu cuprins de un simţământ ciudat, ca şi cum s‑ar fi aflat în faţa unei făpturi ciudate şi necunoscute.
Oare la ce se gândea ea, şezând aşa, rezemată de fotoliu?
Când reîncepu să vorbească, vocea lui era mai aspră, ca şi cum s‑ar fi deşteptat dintr‑un vis frumos.
— Ce faci tu toată ziua? întrebă el. Nu vii niciodată pe la Park Lane!
Ea se scuză cu stângăcie, dar James nu se uita la ea. Nu voia să creadă că într‑adevăr se fereşte de ei — nu, i‑ar fi fost prea greu.
— Îmi place să cred că n‑ai vreme. Eşti tot timpul cu June. Îmi închipui cât o ajuţi, o însoţeşti când e cu tânărul acela şi‑i dai fel de fel de sfaturi. Aud că nu mai e niciodată acasă în ultima vreme: sunt convins că unchiului Jolyon nu‑i place să fie lăsat atât de mult singur. Aud că June se ţine mereu după acest Bosinney; probabil că vine aici în fiecare zi. Dar, ia spune‑mi, ce părere ai dumneata despre el? Crezi că ştie ce vrea? Mie mi se pare că nu e cine ştie ce de capul lui! Aş putea spune că ea va ţine hăţurile!
Obrajii lui Irene se înroşiră; iar James se uită la ea bănuitor.
— Poate că nu‑l înţelegi prea bine pe domnul Bosinney, spuse ea.
— Nu‑l înţeleg! se răsti James. Cum să‑l înţeleg? Se vede doar cât de colo că e unul din băieţii aceia cu pretenţii de "artist". Se zice că‑i deştept — dar toţi se cred deştepţi! Dar tu ştii mai multe despre el decât mine, îi zise îndreptându‑şi din nou privirea iscoditoare asupra ei.
— El face planurile pentru casa lui Soames, spuse ea blând, cu intenţia de a potoli lucrurile.
— Tocmai aici voiam să ajung, continuă James; nu pricep ce are de gând Soames cu un tânăr ca ăsta; de ce nu se duce la un arhitect de prima mână?
— Poate că domnul Bosinney e de prima mână!
James se ridică şi, ţinându‑şi capul aplecat, făcu înconjurul odăii.
— Aşa e, spuse el. Voi tinerii sunteţi solidari şi credeţi că ştiţi totul mai bine decât ceilalţi.
Trupul său înalt, uscat, se opri în faţa ei; James ridică un deget, apoi îl îndreptă spre pieptul lui Irene, acuzând‑o parcă de frumuseţea ei.
— Tot ce pot să spun este, că aceşti indivizi cu pretenţii de artişti, sau oricum şi‑ar spune ei, nu sunt deloc oameni de nădejde; iar sfatul pe care ţi‑l dau eu ţie este să nu‑ţi prea faci de lucru cu el!
Irene zâmbi; iar mişcarea buzelor ei era o ciudată provocare. Parcă nu mai era atât de respectuoasă faţă de el. Sânii ei se ridicau şi coborau ca pătrunşi de o mânie ascunsă; îşi ridică mâinile de pe braţele fotoliului şi le apropie una de alta, până ce vârfurile degetelor se atinseră, în timp ce ochii ei întunecaţi priveau spre James cu o căutătură de nepătruns.
Acesta, posomorât, scruta podeaua.
— Să‑ţi spun părerea mea: păcat că n‑ai un copil, să ai la ce te gândi şi cu ce te ocupa!
Faţa lui Irene se întunecă deodată, şi chiar James îşi dădu seama că întregul ei trup încremenise sub îmbrăcămintea uşoară de mătase şi dantelă.
Se inspăimântă de efectul pe care‑l produsese şi, ca mulţi bărbaţi lipsiţi de curaj, încercă să se scuze, făcând pe îndrăzneţul.
— Mi se pare că nu‑ţi prea place să ieşi din casă. De ce nu vii cu noi la Hurlingham? De ce nu te duci din când în când la teatru? La vârsta ta ar trebui să te distrezi mai mult! Doar eşti femeie tânără!
Faţa ei îngândurată se întunecă; James se enervă.
— Ei! eu nu ştiu nimic; mie nu‑mi spune nimeni nimic. Soames trebuie să‑şi poarte singur de grijă, să nu aştepte de la mine — asta‑i tot...
Muşcându‑şi colţul degetului arătător, aruncă pe ascuns o privire rece şi aspră către nora sa.
Ochii ei, fixaţi asupra lui, îl întâmpinară cu o căutătură atât de întunecată şi profundă, încât glasul i se opri şi îl trecură sudorile.
— Acum trebuie să plec, spuse el după o scurtă tăcere, şi peste un minut se ridică, puţin cam mirat, ca şi cum se aştepta să fie reţinut. Strânse mâna lui Irene şi primi să fie condus până la uşă; i‑o deschise şi‑l lăsă să iasă. Nu luă birjă, voia să meargă pe jos; Irene o să‑i spună lui Soames noapte bună din partea lui, iar dacă avea poftă de puţină distracţie, foarte bine, el, James, o va duce cu trăsura la Richmond.
Merse pe jos până acasă, urcă scările şi o trezi pe Emily din primul somn — nu închisese ochii de douăzeci şi patru de ore — pentru a‑i spune că, după părerea lui, treburile merg rău la Soames. Dezbătu o jumătate de oră această problemă şi, în sfârşit, declarând că nu putea dormi deloc, se întoarse pe o parte şi începu să sforăie.
La Montpellier Square, Soames, ieşind din odaia cu tablouri, se oprise la capătul de sus al scării, ferindu‑se să fie văzut, şi se uita la Irene care cerceta scrisorile venite cu ultima poştă. Ea trecu în salon; dar peste un minut se întoarse, oprindu‑se în loc: parcă asculta ceva; apoi urcă încetişor scara, cu o pisică în braţe. Soames îi vedea faţa aplecată spre micul animal, care torcea lipit de gâtul ei. De ce oare la el nu se uita niciodată cu o asemenea privire?
Deodată îl zări, şi chipul i se schimbă.
— A sosit vreo scrisoare pentru mine? o întrebă el.
— Trei.
Soames se dădu la o parte, iar ea, fără a mai spune o vorbă, trecu spre camera de culcare.



Capitolul VII
MICA GREŞEALĂ A BĂTRÂNULUI JOLYON

În aceeaşi după‑amiază, bătrânul Jolyon părăsi terenul de cricket de la Lord, cu intenţia de a merge acasă. Înainte de‑a ajunge la Hamilton Terrace, îşi schimbă părerea, făcu semn unui birjar, şi îi dădu adresa în Wistaria Avenue. Se hotărâse.
În săptămâna aceea June abia dăduse pe acasă; de multă vreme nu mai stătuse cu el, de fapt, de când s‑a logodit cu Bosinney. Nu‑i ceruse niciodată să stea lângă el. Nu era în obiceiul lui să ceară oamenilor ceva! June însă nu mai avea decât un singur gând: Bosinney şi treburile lui. Iar pe el îl părăsise, singur în casa aceea mare, cu o mulţime de servitori, unde din zori şi până‑n noapte nu găsea un suflet de om cu care să schimbe o vorbă. Clubul lui era închis pentru curăţenie; şedinţele Consiliilor de Administraţie erau suspendate pentru vacanţă, deci nu avea pentru ce merge în City. June ar fi dorit ca bătrânul să plece în vilegiatură; ea nu putea pleca, căci Bosinney era la Londra.
Dar unde era să plece? în străinătate nu putea merge singur; marea îi obosea ficatul; nu putea suferi viaţa de hotel. Roger mergea într‑o staţiune de hidroterapie, dar el nu putea risca un nou tratament la vârsta lui. De altfel toate staţiunile la modă acum erau curată şarlatanie!
Cu asemenea gânduri îşi crea singur desperarea care‑i cuprinsese sufletul. Brazdele din obraji i se adânceau, ochii îi deveneau din zi în zi mai melancolici, dând un aer atât de neobişnuit acestei feţe, puternică şi senină până atunci.
Astfel în această după‑amiază porni din St. John's Wood, în lumina aurie ce scălda coroanele rotunjite ale salcâmilor verzi din faţa caselor mărunte, în strălucirea soarelui de vară ce părea că sărbătoreşte micile grădini. Privea în jurul său cu luare‑aminte, căci se afla într‑un cartier unde nici un Forsyte nu intra fără un vădit dezgust şi o curiozitate ascunsă.
Birja se opri în faţa unei căsuţe de culoare galben‑deschis, nezugrăvită de multă vreme. Avea un gard exterior şi părea cam rustică.
Coborî din trăsură cu o înfăţişare foarte liniştită; capul masiv, cu mustaţa răsfirată în jos şi cu aripi de păr alb, apărea drept de tot pe sub borurile late ale pălăriei. Privirea lui era fermă, puţin cam mânioasă. Iată unde l‑a adus viaţa!
— Domnul Jolyon Forsyte e acasă?
— Da, domnule! Pe cine să anunţ, vă rog?
Bătrânul Jolyon nu se putu stăpâni, şi zâmbi puţin când îi spuse micii servitoare numele său. Parcă era o broscuţă caraghioasă!
Străbătu în urma ei un vestibul întunecos şi ajunse într‑un mic salon format din două cămăruţe, cu mobila îmbrăcată cu cint; mica servitoare îl pofti să ia loc.
— Sunt cu toţii în grădină, domnule; dacă sunteţi bun, luaţi loc, mă duc să‑i chem.
Bătrânul Jolyon se aşeză în fotoliul acoperit cu cint şi privi în jurul său. Toată casa i se păru cam sărăcăcioasă. Era un fel de — nici nu ştia exact cum să‑i zică — jerpeleală, sau mai degrabă încropeală, peste tot. Din tot ce vedea el, nici o mobilă nu valora cinci lire. Pereţii, nevopsiţi de multă vreme, erau împodobiţi cu schiţe în acuarelă; de‑a curmezişul tavanului şerpuia o lungă crăpătură.
Aceste căsuţe erau toate vechi, locuinţe de categoria a doua. Chiria nu putea fi mai mare de o sută de lire pe an. Îl durea peste măsură că un Forsyte — ba încă fiul său — locuia într‑o asemenea casă.
Servitoarea se întoarse. "Doreşte domnul să poftească în grădină?"
Bătrânul Jolyon ieşi prin uşa cu geamlâc. Coborând scările, băgă de seamă că totul ar trebui vopsit din nou.
Tânărul Jolyon, soţia sa, cei doi copii şi câinele Balthazar erau cu toţii în grădină, aşezaţi sub un păr.
Paşii pe care‑i făcu spre ei au constituit actul cel mai curajos din viaţa bătrânului Jolyon; dar nici un muşchi de pe obrazul său nu se clinti, nici un gest de nervozitate nu‑l trăda. Ochii săi, adânciţi în orbite, erau îndreptaţi cu hotărâre asupra inamicului.
În aceste două minute bătrânul Jolyon dădu cea mai desăvârşită dovadă că poseda în mod inconştient vigoarea, echilibrul şi vitalitatea care făcuseră din el, şi din atâţia alţii din clasa lui, seva naţiunii. Simplitatea cu care îşi conduc treburile, lăsând la o parte tot ceea ce nu‑i priveşte direct, este simbolul individualismului firesc, născut în fiecare englez, datorită izolării naturale a ţării.
Câinele Balthazar adulmeca de jur‑împrejur marginile pantalonilor săi. Această corcitură prietenoasă şi cinică — fructul unei legături dintre un pudel rusesc şi un foxterier — mirosea că se întâmplă ceva neobişnuit.
După ce se salutară în mod curios, bătrânul Jolyon se aşeză într‑un fotoliu de răchită; cei doi nepoţi, sprijiniţi fiecare de câte un picior de‑al lui, îl priveau tăcuţi, căci nu mai văzuseră niciodată un om atât de bătrân.
Copiii nu semănau între ei; parcă se vedea că se născuseră în împrejurări diferite. Jolly, copilul păcatului, cu obrazul durduliu, părul de culoarea cânepii, pieptănat în sus, cu gropiţă în bărbie, avea un aer de gingăşie îndărătnică şi ochi de Forsyte. Mica Holly, copilul căsătoriei, brunetă, cu ochii cenuşii, gânditori, ai mamei sale, avea un aer solemn.
Câinele Balthazar, după ce înconjură cele trei mici straturi de flori, în semn de dispreţ desăvârşit pentru toată lumea, se aşeză şi el în faţa bătrânului Jolyon şi, dând din coada‑i încolăcită deasupra spatelui, se uita în sus fără a clipi din ochi.
Chiar şi în grădină, aceeaşi impresie de sărăcie îl chinui pe bătrânul Jolyon. Scaunul de răchită scârţâi sub greutatea lui; straturile de flori păreau prăpădite, iar în fund, lângă peretele rnânjit de funingine, pisicile îşi făcuseră potecă.
În timp ce el şi nepoţii se priveau cercetându‑se cu luare‑aminte, curioşi dar încrezători, aşa cum se petrec lucrurile între oamenii foarte bătrâni şi cei foarte tineri, tânărul Jolyon nu‑şi luă ochii de la soţia sa.
Obrazul ei subţire şi oval, cu sprâncene drepte şi cu ochi mari, cenuşii, se împurpurase. Părul pieptănat spre spate, în bucle mari, începuse a încărunţi — ca şi al tânărului Jolyon — şi această culoare cenuşie dădea obrajilor ce i se aprinseseră brusc un patetism dureros.
Expresia de pe faţa ei — aşa cum nu o văzuse niciodată, căci o ascundea întotdeauna de el — trăda resentimente ascunse, dorinţe şi temeri. Ochii ei sub sprâncenele tremurânde priveau îndureraţi. Tăcea.
Doar Jolly vorbea; el poseda multe lucruri şi dorea din suflet ca şi acest necunoscut prieten, cu mustăţi nemaipomenit de mari, cu mâinile acoperite de vine albastre, care şedea picior peste picior ca şi tatăl său (obicei pe care şi el încerca să şi‑l însuşească) să afle despre ele; dar fiind un Forsyte — deşi nu împlinise încă opt ani — nu pomeni de lucrul care, în acel moment, îi era cel mai scump: o tabără de soldaţi din vitrina unei prăvălii, pe care tatăl său îi făgăduise că i‑o va cumpăra. Nu încape îndoială că i se părea ceva prea preţios ca să vorbească despre ea, temându‑se să nu ispitească astfel pe zei.
Iar razele soarelui se jucau printre frunze, deasupra acestui grup format din reprezentanţii a trei generaţii, adunaţi aci liniştiţi, sub părul care de mult nu mai dăduse rod.
Pe obrazul zbârcit al bătrânului Jolyon apărură pete roşii, aşa cum roşesc de obicei obrajii oamenilor bătrâni la soare. Luă una din mâinile lui Jolly şi o strânse într‑a lui; băiatul i se urcă pe un genunchi, iar micuţa Holly, uluită de acest tablou, să caţără pe celălalt; câinele Balthazar se scărpina cu zgomote ritmice.
Deodată, tânăra doamnă Jolyon se ridică şi intră grăbită în casă. Peste un minut, soţul ei mormăi o scuză şi o urmă. Bătrânul Jolyon rămase singur cu nepoţii.
Natura, cu neînchipuita‑i ironie, urmându‑şi legile ciclice, începu să producă una din straniile ei revoluţii în străfundul sufletului lui. Şi acea duioşie pentru copiii mici, acea pasiune pentru viaţa ce începe, care‑l făcuse să‑şi părăsească fiul pentru a o urma pe June, lucra acum în firea lui, împingându‑l să o părăsească pe June şi să se lege de aceşti copilaşi mici. Tinereţea a ars întotdeauna ca o flacără în pieptul său, şi acum tot spre tinereţe se întorcea. Spre aceste mici făpturi, atât de nepăsătoare, care cereau îngrijire; spre aceşti mici obrăjori rotunzi care treceau atât de uşor de la supărare la voioşie, spre glasurile lor cristaline şi râsul ascuţit, spre mânuţele acestea care trăgeau de el în toate părţile şi spre trupurile acestea mici, care se atingeau de picioarele lui, spre tot ceea ce era tânăr, tânăr şi iarăşi tânăr. Şi ochii lui se îmblânziră, vocea şi mâinile sale slabe şi vânoase se îmblânziră şi inima din el se îmblânzi. Iar pentru acele mici fiinţe el deveni deodată un loc plăcut, un loc unde se simţeau apăraţi, unde puteau vorbi, râde, unde se puteau juca; până când, de pe scaunul de răchită al bătrânului Jolyon, desăvârşita voioşie a trei inimi strălucea ca lumina soarelui.
Dar tânărul Jolyon, care îşi urmase soţia, simţea altceva.
O găsi aşezată în faţa măsuţei ei de toaletă, cu obrajii în mâini. Umerii i se cutremurau de plâns. Pasiunea cu care această femeie îşi căuta suferinţe era de neînţeles pentru el. O văzuse de sute de ori în asemenea stări şi nu pricepea cum de a putut răbda: de fiecare dată crezuse că sunt stări de neînvins, şi că ceasul cel din urmă al căsătoriei lor sunase.
La noapte, desigur, o să‑l strângă în braţe şi o să‑i spună:
"Ah! Jo, cât suferi tu din pricina mea!", aşa cum mai făcuse de sute de ori până atunci.
Întinse mâna, şi, pe nesimţite, îşi strecură trusa de bărbierit în buzunar.
"Nu pot rămâne aci", gândi el; "trebuie să cobor!" Fără a spune o vorbă, ieşi din cameră şi se întoarse pe pajişte.
Bătrânul Jolyon o ţinea pe genunchi pe micuţa Holly, care pusese stăpânire pe ceasul lui; Jolly, foarte roşu în obraji, încerca să‑i arate că ştie să stea în cap. Câinele Balthazar venise cât se poate de aproape de masa de ceai şi stătea cu ochii aţintiţi la prăjitură.
Tânărul Jolyon simţi pornirea răutăcioasă de a le tăia scurt petrecerea.
Ce nevoie a avut tatăl său să vină aici şi să‑i tulbure soţia în halul acesta? A fost un şoc, după atâţia ani! Ar fi trebuit să ştie; ar fi trebuit să‑i dea de veste. Dar oare când şi‑ar fi putut închipui un Forsyte că purtarea lui tulbură pe cineva? Şi în gândurile lui, îl condamna pe nedrept pe bătrânul Jolyon.
Vorbi aspru cu copiii şi le spuse să‑şi bea ceaiul. Copiii, foarte miraţi, căci nu‑l mai auziseră niciodată vorbind atât de sever, plecară ţinându‑se de mână; mica Holly se întoarse şi mai privi o dată peste umăr.
Tânărul Jolyon turnă ceaiul, spunând:
— Soţia mea nu se prea simte bine azi; dar ştia că tatăl său pătrun­sese pricina acestei retrageri subite şi aproape îl ura pe bâtrân pentru că şedea acolo atât de liniştit.
— Ai o căsuţă drăguţă aici, zise bătrânul Jolyon, cu o privire ascuţită. Cred că ai luat‑o cu chirie!
Tânărul Jolyon dădu din cap.
— Nu‑mi plac vecinii! continuă bătrânul Jolyon, prea sunt oameni de rând.
Tânărul Jolyon răspunse:
— Da, suntem oameni de rând!
Tăcerea nu mai era întreruptă decât de scărpinatul câinelui Balthazar.
Bătrânul Jolyon spuse simplu:
— Mi se pare ca n‑ar fi trebuit să vin aici, Jo; dar am rămas atât de singur!
La aceste cuvinte, tânărul Jolyon se ridică şi puse mâna pe umărul tatălui său.
În casa vecină, cineva cânta fără încetare la un pian dezacordat La donna e mobile; şi mica grădină căzu în umbră, soarele nu mai atingea decât peretele din fund lângă care şedea o pisică ghemuită, cu ochii galbeni şi somnoroşi îndreptaţi spre câinele Balthazar. Se auzea un zumzet uşor, de forfoteală foarte îndepărtată; plantele agăţătoare dimprejurul grădinii acopereau orice vedere în afară de cer, de casă şi de părul cu crengile din vârf încă aurite de soare.
Mai şezură câtăva vreme acolo, vorbind destul de puţin. Apoi bătrânul Jolyon se ridică pentru a pleca, şi nici un cuvânt nu fu rostit despre vreo revenire a lui.
Plecă foarte trist. Ce sărăcăcioasă, mizeră casă! Şi se gândi la casa mare din Stanhope Gate, reşedinţă potrivită pentru un Forsyte, cu enorma cameră de biliard şi cu salonul acela mare, în care nu intra nimeni cu săptămânile.
Femeia aceea, a cărei faţă îi plăcea destul de mult, era prea puţin pregătită pentru viaţă; îi făcea zile grele lui Jo, ştia el! Iar copiii aceia încântători! Ah! ce soartă nebună şi groaznică!
Mergea spre Edgware Road, între şiruri de case mici, care toate îi trezeau în minte (cu totul neîntemeiat, desigur, dar prejudecăţile unui Forsyte sunt sfinte) întâmplări sumbre de un fel sau altul.
Societatea, adică baborniţele şi maimuţele clevetitoare s‑au pus să‑l condamne pe fiul lui, carnea şi sângele lui! O grămadă de femei bătrâne! Lovea cu umbrela în pământ, ca şi când ar fi vrut să străpungă inima acestui blestemat organism social ce îndrăznise să‑i ostracizeze fiul acesta din care el ar fi putut sorbi viaţă!
Lovea cu umbrela plin de mânie; dar el însuşi acceptase verdictul Societăţii vreme de cincisprezece ani — şi abia azi îi trădase.
Se gândi la June, la mama ei moartă şi la întreaga poveste, cu toată amărăciunea din trecut. Nenorocită întâmplare!
Trecu multă vreme până ajunse la Stanhope Gate, căci, cu încăpăţânarea‑i înnăscută, deşi era foarte obosit, merse totuşi pe jos tot drumul.
După ce se spălă pe mâini la toaleta de la parter, trecu în sufragerie pentru a aştepta cina; era singura încăpere în care stătea când June nu era acasă — aici se simţea mai puţin părăsit. Jurnalul de seară nu venise încă; isprăvise de citit Times‑ul, şi deci nu mai avea nimic de făcut.
Camera era foarte liniştită, dădea spre o stradă dosnică, zgomotul circulaţiei nu ajungea până aici. Nu‑i plăceau câinii, dar acum chiar şi un câine i‑ar fi putut ţine de urât. Privirea lui, hoinărind pe pereţi, se opri la un tablou cu titlul: "Grup de bărci pescăreşti olandeze la apusul soarelui", capodopera colecţiei sale. Nu‑i făcu plăcere. Închise ochii. Era singur! N‑ar trebui să se plângă, ştia prea bine, dar n‑avea încotro: era un biet om — întotdeauna a fost un biet om — n‑a avut curaj! Acestea erau gândurile lui.
Majordomul veni să aştearnă masa pentru cină şi, părându‑i‑se că stăpânul său doarme, se mişcă cu băgare de seamă. Acest bărbat purta pe lângă barbă şi o mustaţă, fapt care isca grave îndoieli printre membrii familiei — mai ales între cei care, ca Soames de pildă, frecventaseră şcoli publice, şi erau obişnuiţi cu corectitudine în această materie. Poate fi acesta un adevărat majordom? Glumeţii îi spuneau: "Neconformistul unchiului Jolyon": iar George, recunoscutul şugubăţ, l‑a poreclit "Mironositul".
Se mişca încoace şi încolo, între bufetul cel mare şi lucios şi masa lustruită, într‑o nemaipomenită tăcere.
Bătrânul Jolyon îl urmărea, prefăcându‑se că doarme. Individul acesta era un om ascuns — aşa îl socotise întotdeauna — singura lui grijă fiind să‑şi facă iute treaba, cum o fi, pentru a pleca apoi la curse, la familia lui ori cine ştie unde. Un trântor! Mai era şi gras! Şi puţin îi păsa de stăpânul său!
Dar pe urmă, fără să vrea, îl cuprinse unul din acele momente de filozofare care‑l deosebea de ceilalţi membri ai familiei Forsyte.
"Dar, la urma urmei, de ce să‑i pese de stăpânul său? El nu‑i plătit ca să‑mi poarte mie de grijă; atunci, de ce să i‑o cer? În lumea aceasta omul nu poate pretinde afecţiune, dacă nu dă ceva în schimb." Poate că în lumea de dincolo e alttel — nu se ştie, nu putea spune ce va fi dincolo! Şi închise din nou ochii.
Fără oprire şi umblând tiptil, majordomul îşi vedea de treabă, scoţând lucrurile din diferitele sertare ale bufetului. Pe cât putea, săvârşea totul cu spatele spre bătrânul Jolyon, căci i se părea că astfel nu comite necuviinţa de a lucra în prezenţa stăpânului. Din când în când sufla pe furiş pe câte o piesă din argintărie, frecând‑o apoi cu o bucată de piele de căprioară. Părea că toată atenţia lui era îndreptată asupra cantităţilor de vin din carafe, pe care le ridica cu grijă destul de sus, aşezându‑le apoi pe masă, iar barba lui protectoare cădea asupra lor. Când isprăvi, se opri o clipă pentru a‑şi privi stăpânul, şi în ochii lui verzui era o licărire de dispreţ.
La urma urmei, stăpânul nu era decât un moşneag, cu care nu prea aveai ce face!
Uşurel, ca un pisoi, trecu în cealaltă parte a încăperii şi trase clopotul. Ordinul pe care‑l primise era: "Masa la ora şapte!" Şi ce‑i dacă stăpânul doarme? Să se deştepte! Noaptea doarme omul! Avea şi el doar treburile lui; la ora opt şi jumătate trebuia să fie la club.
Ca răspuns la clopot, apăru un valet cu o supieră de argint. Majordomul i‑o luă din mână şi o puse pe masă, apoi, stând în picioare, în cadrul uşii deschise, ca şi cum ar fi avut musafiri de anunţat, spuse cu o voce solemnă:
— Masa e servită, domnule!
Încet, bătrânul Jolyon se ridică şi se aşeză la masă pentru a cina.



Capitolul VIII
PLANURILE CASEI

Este îndeobşte cunoscut că toţi cei din neamul Forsyte au o carapace, întocmai ca scoicile, aceste mici animale atât de folositoare; cu alte cuvinte, nu‑i poţi vedea, iar dacă‑i vezi nu‑i recunoşti fără carapacea lor, formată din condiţii de trai, avere, relaţii sociale şi neveste, lucruri care‑i însoţesc de‑a lungul drumului ce‑l parcurg prin lumea compusă din mii şi mii de alţi Forsyte, fiecare cu carapacea lui. Fără carapace nu se poate concepe un Forsyte — ar fi un lucru imposibil, ca un roman fără intrigă, un nonsens.
În ochii neamului Forsyte, Bosinney nu avea scoică; ei îl socoteau drept unul dintre acei oameni rari şi fără noroc, care trec prin viaţă înconjuraţi de condiţii de trai, avere, relaţii sociale şi neveste, care însă nu le aparţin.
Locuinţa lui din Sloane Street, la ultimul etaj, pe uşa căreia era o placă cu numele — "Philip Baynes Bosinney, Arhitect" — nu semăna cu locuinţa unui Forsyte. El nu avea o cameră de locuit în afară de biroul lui, ci un mare paravan care despărţea cele necesare pentru nevoile lui personale — un divan, un fotoliu confortabil, pipele, un dulăpior cu băuturi, romane şi papuci. Partea camerei care‑i servea drept birou avea mobilierul obişnuit: un dulap cu rafturi şi compartimente, o masă rotundă de stejar, un spălător cu capac, câteva scaune tari şi un pupitru la care se scrie stând în picioare, acoperit cu desene şi planuri. June fusese aici de două ori, la ceai, însoţită de mătuşa ei.
Se bănuia că undeva, în dos, avea şi o cameră de culcare.
Din câte putuse afla familia, venitul său anual se compunea din două salarii de câte douăzeci de lire pe an, primite în calitate de arhitect consultant la două întreprinderi, la care se adăuga, desigur, vreun onorariu întâmplător şi — ceva mai serios — o rentă personală de o sută cincizeci de lire pe an, pe care i‑o lăsase tatăl său prin testament.
Ceea ce putură afla despre tatăl său nu era prea liniştitor. Pare că fusese medic de circumscripţie la Lincolnshire; era originar din Cornish, avea o înfăţişare frapantă şi înclinări byroniene — fără îndoială o personalitate bine cunoscută în comitatul lui. Unchiul prin alianţă al lui Bosinney, Baynes — din firma "Baynes and Bosinney" — era un Forsyte prin instinct dacă nu prin nume: avea destul de puţin de povestit despre cumnatul său.
"Un tip ciudat!" spunea el; "vorbea întotdeauna despre cei trei fii mai mari ai săi: «Băieţi buni, dar atât de tonţi!»; cu toate că toţi trei au reuşit straşnic în Administraţia Colonială din India! Philip era singurul copil pe placul său. L‑am auzit vorbind în cele mai ciudate feluri; o dată mi‑a spus: «Dragul meu, nu‑i spune niciodată bietei tale neveste ce ai de gând să faci!» Dar eu n‑am urmat sfaturile lui; chiar deloc. Un om excentric! Lui Phil îi spunea: «Fie că trăieşti ca un gentleman ori nu, bagă de seamă, băiete, să mori ca un gentleman»; iar el a cerut să fie îngropat în redingotă, cu cravată de satin şi ac cu diamante. Da, foarte original! Asta pot să v‑o spun!"
Despre Bosinney, Baynes vorbea călduros, cu oarecare compătimire: "A moştenit trăsătura byroniană a tatălui său. Priviţi, vă rog, cum a dat cu piciorul în noroc părăsind biroul meu, pentru a pleca pentru şase luni cu raniţa în spinare! Şi toate astea pentru ce? Pentru a studia arhitectura străină — auzi, străină! Ce folos putea avea de aici? Şi iată‑l acum: băiat deştept — dar care nu câştigă nici o sută de lire pe an! Negreşit această logodnă este cel mai bun lucru pe care l‑a făcut vreodată — acum se va aşeza. El este unul dintre aceia care dorm ziua şi veghează noaptea, şi asta pur şi simplu pentru că nu au disciplină. Dar n‑are nici un viciu — nu, nu e deloc vicios. Iar bătrânul Forsyte e om bogat!"
Domnul Baynes se purta foarte curtenitor cu June, care în ultima vreme venea deseori în casa lui din Lowndes Square.
"Casa aceasta a domnului Soames — ce straşnic om de afaceri — este tocmai ceea ce îi trebuia lui Philip", îi spunea. "Nu te poţi aştepta să stea prea mult cu dumneata acum, scumpa mea domnişoară. Motive serioare — motive serioase! Tânărul trebuie să‑şi croiască drumul! Când eram de vârsta lui, munceam zi şi noapte! Scumpa mea soţie îmi spunea mereu: «Bobby, nu mai munci atât, gândeşte‑te la sănătatea ta!»; dar eu nu m‑am cruţat niciodată."
June se plângea că logodnicul ei nu găseşte vreme să vină la Stanhope Gate.
Ultima oară când fusese acolo, abia stătuseră împreună un sfert de ceas, şi, printr‑una din coincidenţele care o urmăreau întotdeauna, sosise şi doamna Septimus Small. Atunci, după cum se învoiseră dinainte, Bosinney se ridică şi se ascunse într‑un mic birou, unde aşteptă plecarea ei.
— Scumpa mea, zise Mătuşa Juley, e atât de slab! Am observat adesea acest lucru la oamenii logodiţi, dar nu trebuie să‑l laşi să mai slăbească. Extractul de carne al lui Barlow e foarte bun; unchiului Swithin i‑a făcut foarte bine.
June, mititică cum era, stătea în picioare în faţa căminului; faţa ei mică tremura de enervare, căci socotea această vizită nepotrivită a mătuşii sale drept o insultă personală. Răspunse cu dispreţ:
— E slab pentru că munceşte. Oamenii care pot face ceva ce merită să fie făcut nu sunt niciodată graşi.
Mătuşa Juley se îmbufna. Ea fusese întotdeauna slabă, dar singura plăcere pe care o avea din acest fapt era dorinţa ei permanentă de a se îngrăşa.
— Eu cred, zise ea cu mâhnire, că n‑ar trebui să îngădui să i se spună "Piratul". Oamenilor li se poate părea ciudat acum, când construieşte o casă pentru Soames. Sper că‑şi va da toată osteneala; este atât de important pentru el! Soames are atâta bun‑gust!
— Gust! strigă June, sărind ca arsă; eu nu dau nimic pe gustul lui şi nici pe al vreunui alt membru din familie!
Doamna Small rămase uluită.
— Unchiul tău Swithin a avut întotdeauna un gust admirabil! Iar căsuţa lui Soames este încântătoare; sper că n‑ai de gând să spui că eşti de altă părere!
— H‑m‑m‑m! răspunse June; e aşa pentru că e acolo Irene!
Mătuşa Juley încercă să spună ceva plăcut:
— Şi cum o să‑i placă scumpei Irene să trăiască la ţară?
June îşi aţinti privirea asupra mătuşii sale, o privire în care năvălise parcă toată conştiinţa ei; apoi, o privire fixă îi luă locul, ca şi cum alungase gândurile care o năpădiseră adineauri. Răspunse pe un ton răstit:
— Fireşte c‑o să‑i placă; de ce să nu‑i placă?
Doamna Small, din ce în ce mai enervată, zise:
— Eu nu ştiu; credeam că o să‑i pară rău să se despartă de prietenii ei. Unchiul tău James pretinde că n‑are destulă bucurie de viaţă. Noi credem — adică, vreau să spun că Timothy e de părere — c‑ar trebui să iasă mai mult în lume. Cred că ţie o să‑ţi lipsească foarte mult!
June îşi împreună mâinile la ceafă şi se răsti:
— Aş dori mult ca Unchiul Timothy să nu vorbească despre lucrurile care nu‑l privesc!
Mătuşa Juley se ridică, îndreptându‑şi trupul înalt, şi spuse:
— El nu vorbeşte niciodată despre lucrurile care nu‑l privesc.
June regretă îndată cele spuse; se repezi la mătuşa ei şi o sărută.
— Îmi pare foarte rău, mătuşico, dar tare aş vrea s‑o lase pe Irene în pace!
Mătuşa Juley, care nu mai găsea nimic potrivit de spus asupra acestui subiect, tăcu. Se pregăti de plecare, îşi încopcie pelerina neagră de mătase peste piept şi îşi luă poşeta verde în mână.
— Şi ce mai face bunicul tău drag? întrebă ea în vestibul. Îmi închipui cât de singur se simte acum, de când toată vremea ţi‑e răpită de domnul Bosinney. Se aplecă şi‑şi săruta nepoata călduros, apoi plecă cu paşii ei mărunţi şi afectaţi.
Ochii lui June se umplură de lacrimi; alergă în micul birou, unde Bosinney şedea la o masă şi desena păsări pe dosul unui plic, se prăbuşi lângă el şi strigă:
— O, Phil! Totul e atât de urât!
Inima îi era încinsă ca şi culoarea părului ei.
Duminica următoare, dimineaţa, în timp ce Soames se rădea, fu anunţat că domnul Bosinney e jos, şi că ar dori să‑l vadă. Deschizând uşa spre camera soţiei sale, zise:
— Bosinney e jos. Du‑te, te rog, şi stai puţin de vorbă cu el până termin cu bărbieritul. Într‑un minut cobor şi eu. Desigur, a venit pentru planuri.
Irene îl privi fără a spune o vorbă, dar îşi netezi rochia şi coborî.
Soames nu putuse afla ce părere are Irene despre această casă. Nu rostise nici o vorbă de împotrivire, iar în ceea ce îl privea pe Bosinney, părea destul de binevoitoare.
De la fereastra camerei lui de toaletă îi putea vedea cum vorbesc împreună în curtea cea mică de jos.
Se rase în graba mare, tăindu‑şi bărbia de două ori. Îi auzi râzând şi gândi: "Ia te uită ce bine se învoiesc!"
După cum bănuise, Bosinney venise să‑l ia pentru a‑i arăta planurile.
Îşi luă pălăria şi plecă.
Planurile erau aşternute pe masa de stejar din camera arhitectului; iar Soames, palid, liniştit, scrutător, stătu multă vreme aplecat asupra lor fără a spune o vorbă.
În cele din urmă, cu o voce cam nesigură, zise:
— Ciudat gen de casă!
Desenele îi arătau o casă dreptunghiulară, cu două etaje şi cu o curte interioară de formă pătrată.
Această curte, înconjurată de o galerie de la primul etaj, avea acoperiş de sticlă, susţinut de opt coloane care porneau chiar de jos.
Negreşit că, pentru ochii lui Forsyte, era o casă ciudată.
— Se pierde foarte mult spaţiu, continuă Soames.
— Principiul acestei case, spuse arhitectul, este să ai spaţiu pentru a respira — ca un gentleman.
Soames desfăcu degetul arătător şi pe cel mare, ca şi cum ar fi vrut să măsoare boieria pe care o va dobândi, şi răspunse:
— Ah, da! Am înţeles.
Pe faţa lui Bosinney apăru o expresie deosebită, care dezvăluia tot entuziasmul ce‑l cuprinsese.
— Am încercat să‑ţi proiectez aici o casă cu oarecare prestanţă. Dacă nu‑ţi place, e mai bine să‑mi spui pe faţă. Desigur că, dacă vrei să ai o casă cu prestanţă, nu ţi‑e îngăduit a cere să ţi se mai înghesuie pe undeva o toaletă cu lavabou. Puse deodată degetul pe partea stângă a dreptunghiului din centru: Aici ai spaţiu să te mişti! Asta este pentru tablourile dumitale, despărţită de curte prin perdele; dacă le dai la o parte, capeţi un spaţiu de cincizeci şi unu pe douăzeci şi trei de picioare. Soba asta de la mijloc are două feţe, una dă spre curte şi alta spre camera de tablouri. Peretele acesta este tot din geamlâc, prin el îţi vine lumină de la sud‑est, iar din curte ai lumină de la nord. Tablourile ce‑ţi mai rămân, le poţi atârna de jur‑împrejurul galeriei de sus sau în celelalte încăperi. În arhitectură — continuă el, şi cu toate că se uita la Soames părea că nu‑l vede, lucru care‑i dădu lui Soames o senzaţie neplăcută — ca şi în viaţă, nu poţi avea prestanţă fără simetrie. Oamenii spun că asta‑i de modă veche. În orice caz, e curios că niciodată nu reuşim să întruchipăm în construcţiile noastre principiul de căpetenie al vieţii. Încărcăm casele cu decoraţii, arcade, fleacuri şi alte asemenea, pentru a ne distrage ochiul. Când, dimpotrivă, ochiul se odihneşte tocmai pe câteva linii drepte. Toată problema stă în simetrie — fără ea nu există prestanţă.
Soames, ironic fără să vrea, îşi aţinti privirea asupra cravatei lui Bosinney, care era departe de a fi perpendiculară mai era şi nebărbierit, hainele nu erau nici ele tocmai cum ar fi trebuit. Se părea că arhitectura trăsese din el tot simţul de simetrie.
— N‑o să arate oare ca o cazarmă? îl întrebă. Nu primi de îndată răspuns.
— Am priceput despre ce e vorba. Dumneata vrei o casa dintr‑acelea pe care le face Littlemaster — o casă comodă şi drăguţă, în care servitorii locuiesc la mansardă, iar uşa de la intrare e situată ceva mai jos, aşa încât înăuntru trebuie să urci câteva trepte. În orice caz, încearcă‑l pe Littlemaster; îl vei găsi straşnic, îl cunosc de când lumea!
Soames se sperie. Într‑adevăr, planurile l‑au izbit, dar îşi ascunsese satisfacţia aproape instinctiv. Îi venea greu să facă un compliment. El dispreţuia oamenii care erau darnici cu laudele.
În momentul acela se afla în situaţia neplăcută a omului care, dacă nu face un compliment, riscă să piardă o afacere bună. Bosinney era tipul care e în stare să rupă toate planurile şi să refuze de‑a mai lucra pentru el; era un copil mare!
Această copilărie matură, care îi dădea o senzaţie de superioritate, avea o înrâurire ciudată şi aproape magnetizantă asupra lui Soames, căci el nu simţise niciodată ceva asemănător.
— Bine, îngână în cele din urmă: fără îndoială, este... este foarte originală.
Având o profundă neîncredere şi chiar oroare de cuvântul "original", simţise că, de fapt, nu riscase mare lucru prin observaţia făcută.
Bosinney părea mulţumit. Asemenea observaţii plăceau unui tip ca el. Iar acest succes îi dădu curaj lui Soames.
— Este... o casă mare, zise.
— Spaţiu, aer, lumină, îl auzi murmurând pe Bosinney. Dumneata nu poţi trăi ca un gentleman într‑o casă făcută de Littlemaster... el construieşte pentru industriaşi.
Soames făcu un gest de protest şi de scuză în acelaşi timp; adineauri fusese asemuit cu un gentleman şi pentru nimic în lume n‑ar fi acceptat să fie socotit drept industriaş. Dar neîncrederea lui înnăscută faţă de principiile generale se trezi din nou. La ce dracu îi servea să vorbească despre simetrie şi prestanţă? Se temea ca nu cumva casa să fie rece.
— Irene nu poate suporta frigul, îi zise.
— Ah! spuse Bosinney batjocoritor. Soţia dumitale? Nu‑i place frigul? O să am grijă. N‑o să‑i fie frig. Uită‑te aici! şi îi arătă patru semne, la distanţe egale, în pereţii curţii interioare. Ţi‑am pus aici ţevi de apă caldă, cu înveliş de aluminiu. Le poţi procura, şi au forme foarte potrivite.
Soames se uită bănuitor la aceste semne.
— Toate bune şi frumoase, dar cât va costa?
Arhitectul scoase o foaie de hârtie din buzunar.
— Casa, fireşte, ar trebui construită toată din piatră, dar cum ştiu că ţi‑ar veni prea scump, am făcut un compromis. Ar fi trebuit să aibă acoperiş de aramă, dar eu l‑am făcut de ardezie verde. Aşa cum o vezi, inclusiv fierăria, te va costa opt mii cinci sute de lire.
— Opt mii cinci sute? Doar îţi fixasem limita maximă la opt mii!
— Nu se poate construi nici cu un penny mai puţin, răspunse Bosinney rece. Ori accepţi, ori renunţi la ea!
Era, pesemne, singurul mod de a face o asemenea propunere lui Soames. Era încolţit. Conştiinţa îi spunea să abandoneze toată afacerea. Dar planurile erau bune şi îşi dădea seama că e ceva desăvârşit; casa avea demnitate şi locuinţele servitorilor erau, de asemenea, excelente. Creditul lui va creşte dacă va trăi într‑o casă ca aceasta — cu înfăţişare atât de originală şi totuşi bine împărţită.
El se uită mai departe la planuri, în timp ce Bosinney dispăru în odaia de culcare pentru a se rade şi a se îmbrăca.
Amândoi se întoarseră la Montpellier Square în tăcere; Soames îl urmărea însă cu coada ochiului. "Piratul" arată destul de bine — gândi el — când e îmbrăcat cumsecade.
Irene era aplecată asupra florilor ei când cei doi bărbaţi intrară.
Propuse să trimită să o cheme pe June.
— Nu, nu! răspunse Soames; avem încă de discutat afaceri!
La masă fu aproape prietenos şi îl îmbia mereu pe Bosinney să mănânce. Îi făcea plăcere să‑l vadă pe arhitect atât de bine dispus, şi îl lăsă toată după‑amiaza cu Irene, în timp ce el se duse sus, la tablourile lui, aşa cum obişnuia duminica. La ora ceaiului coborî în salon şi îi găsi vorbind, după cum afirma el, "cu prea multă vervă".
Se opri în uşă şi se felicită că lucrurile luaseră o întorsătură atât de bună. Norocul lui era că Irene şi Bosinney se înţelegeau; ea părea să se fi împăcat cu ideea casei celei noi.
Meditaţia liniştită în mijlocul tablourilor lui îl convinsese să scoată încă cinci sute de lire, dacă e nevoie; dar el trăgea nădejde că această după‑amiază a mai redus din pretenţiile lui Bosinney. Era doar limpede că Bosinney putea face şi mai ieftin dacă voia; trebuie să existe o mulţime de căi pentru a scădea costul unei clădiri fără a‑i strica efectul.
Aşteptă deci un prilej favorabil; îl găsi în momentul când Irene îi oferi arhitectului prima ceaşcă de ceai. O frântură de soare, străbătând prin dantela perdelelor, îi încălzea obrazul, strălucea în aurul părului ei şi în ochii blânzi. Poate că aceeaşi rază împurpurase şi obrajii lui Bosinney, dându‑i o expresie de uluire.
Soames ura razele soarelui; deodată se ridică şi închise obloanele. Apoi luă ceaşca de ceai din mâna soţiei sale şi spuse, mai rece decât avusese de gând:
— Nu poţi găsi o modalitate s‑o faci cu opt mii, la urma urmei? Trebuie să fie o mulţime de detalii pe care le poţi schimba.
Bosinney goli ceaşca dintr‑o înghiţitură, o puse pe masă şi răspunse:
— Nici unul!
Soames îşi dădu seama că propunerea lui atinsese una din coardele de neînţeles din vanitatea arhitectului.
— Bine, răspunse cu resemnare mânioasă, mi se pare că vrei să faci totul aşa cum ai hotărât dumneata!
Peste câteva minute Bosinney se ridică să plece, iar Soames se ridică şi el, pentru a‑l conduce. Arhitectul părea absurd de bine dispus. După ce îl privi cum se depărtează cu paşi legănaţi, Soames se întoarse posomorât în salon. Irene strângea notele; îmboldit de o curiozitate pe care nu şi‑o putea stăpâni, întrebă:
— Ei, ce crezi despre "Pirat"?
Se uită la covor, aşteptând răspunsul. Avu de aşteptat câtăva vreme.
— Nu ştiu, spuse ea în cele din urmă.
— Găseşti că arată bine?
Irene zâmbi. Soames avu impresia că‑şi bate joc de el.
— Da, îi răspunse, foarte!



Capitolul IX
MOARTEA MĂTUŞII ANN

Sosi o dimineaţă, către sfârşitul lui septembrie, când Mătuţa Ann n‑a mai fost în stare să ia din mâinile lui Smither însemnul demnităţii ei personale. Doctorul, chemat în grabă, după ce aruncă o privire asupra obrazului ei bătrân, anunţă că domnişoara Forsyte s‑a stins din viaţă în timpul somnului.
Mătuşile Juley şi Hester fură copleşite de lovitură. Ele nu‑şi închipuiseră niciodată că Ann va avea un asemenea sfârşit. Se prea poate că ele nici nu au crezut vreodată că va veni un sfârşit. În fundul sufletului, nu pricepeau cum a putut Ann să le părăsească fără o vorbă, fără luptă; aşa ceva nu semăna cu ea.
Le durea profund gândul că un Forsyte a putut abandona atât de uşor viaţa. Şi dacă a făcut‑o unul, de ce nu toţi?
Trecu un ceas întreg până ce deciseră să‑i spună şi lui Timothy. Ce bine ar fi să‑i ascundă totul! Măcar de i s‑ar putea spune cu binişorul.
Statură multă vreme în faţa uşii, şuşotind. Şi după ce o deschiseră încă mai şuşoteau.
Le era teamă că, cu cât va afla mai târziu, cu atât îl va durea mai mult. Dar el primi vestea mai uşor decât se aşteptau. Fireşte, va trebui să rămână în pat.
Se despărţiră plângând încet.
Mătuşa Juley rămase în camera ei, doborâtă de durere. Faţa‑i decolorată de lacrimi era împărţită în compartimente de mici fâşii de carne proeminente, umflate de emoţie. Era cu neputinţă să conceapă viaţa fără Ann; trăiseră împreună şaptezeci şi trei de ani, întrerupţi doar de scurtul interludiu cât fusese măritată, vreme ce i se părea acum ireală. La intervale egale de timp, se ducea la scrinul ei şi scotea de sub săculeţii cu levănţică o batistă proaspătă. Inima ei caldă nu putea suporta gândul că Ann zace acolo atât de rece.
Mătuşa Hester, tăcută, răbdătoare, acest "lac de baraj" al energiei familiale, şedea în salon, cu obloanele închise; şi ea plânsese la început, dar liniştit, fără efecte vizibile pe faţă. Principiul ei călăuzitor, economia de energie — nu o părăsise nici la jale. Şedea slabă, nemişcată, uitându‑se la grătarul din cămin, cu mâinile căzute în poala rochiei de mătase neagră. Mătuşa Hester era convinsă că în curând o va scula cineva pentru a‑i cere să facă ceva. Parcă ar mai fi de vreun folos! Orice ar face, pe Ann tot n‑o va mai aduce înapoi! De ce‑o mai necăjesc?
La ora cinci sosiră trei dintre fraţi: Jolyon, James şi Swithin. Nicholas era plecat la Yarmouth. Roger avea un grav atac de gută. Doamna Hayman fusese acolo mai devreme şi după ce o văzu pe Ann plecă, lăsându‑i vorbă lui Timothy — mesaj care nu i‑a fost transmis — că ar fi trebuit s‑o fi înştiinţat mai din vreme. De fapt, toţi aveau senzaţia că ar fi trebuit să fie anunţaţi mai din vreme, ca şi cum — între timp — ar fi pierdut ceva; James zise:
— Ştiam dinainte ce‑o să se întâmple; v‑am spus eu că nu apucă sfârşitul verii!
Mătuşa Hester nu răspunse; era aproape octombrie, dar ce rost mai avea să discute; unii oameni nu sunt mulţumiţi niciodată.
Trimise sus pentru a anunţa pe sora ei că au venit fraţii. Doamna Small coborî îndată. Îşi răcorise obrazul cu apă, dar era încă umflată, şi cu toate că se uita cu severitate la pantalonii lui Swithin, de un albastru‑deschis — el venea de‑a dreptul de la club, unde primise vestea — pe faţă avea o expresie mai veselă ca de obicei, căci instinctul ei de a face toate lucrurile pe dos nu se dezminţea nici acum.
Apoi toţi cinci se urcară sus, pentru a privi trupul neînsufleţit al lui Ann. Sub cearşaful alb, curat, se aşternuse o plapumă pentru că acum, mai mult ca oricând, Ann avea nevoie de căldură. Pernele fuseseră scoase, spatele şi capul îi erau întinse pe acelaşi plan, cu aparenţa aceea de inflexibilitate pe care o avuseseră toată viaţa. Boneţica, ce pornea de deasupra sprâncenelor, era trasă până în dreptul urechilor; iar între boneţică şi cearşaf obrazul, aproape tot atât de alb, era întors, cu ochii închişi, către feţele fraţilor şi surorilor ei. În pacea lui extraordinară, obrazul îi era mai puternic ca oricând, aproape numai oase sub pielea de pergament abia zbârcită — obrajii şi bărbia pătrată, umerii obrajilor ieşiţi, fruntea cu gropi în tâmple, nasul subţiat — fortăreaţă a unui duh de neînvins, care fusese totuşi doborât de moarte. Şi, în aparenta lui neputinţă, părea că încearcă să‑şi redobândească duhul, să cucerească puterea şi armele pe care tocmai le depusese.
Swithin abia aruncă o privire spre acel obraz şi părăsi odaia; chipul ei — povesti el după aceea — i‑a trezit un simţământ foarte curios. Coborî atât de iute, încât se cutremură toată casa şi, luându‑şi pălăria, sări în cupeul lui fără să dea vreo poruncă vizitiului. Acesta îl duse acasă, şi el şezu toată seara în fotoliul lui, nemişcat.
La cină nu putu înghiţi nimic, în afară de o potârniche şi de o sticlă mică de şampanie.
Bătrânul Jolyon rămase la capătul patului cu mâinile încrucişate. El singur, dintre cei ce erau în cameră, îşi aminti de moartea mamei lui, şi cu toate că se uita la Ann, se gândea la maică‑sa. Ann era o femeie bătrână, şi în cele din urmă moartea a venit şi la ea — aşa cum vine la toată lumea! Obrazul lui nu se clintea, iar privirea părea a‑i sosi de foarte departe.
Mătuşa Hester stătea lângă el. Acum nu mai plângea, lacrimile secaseră, firea ei nu îngăduia o nouă risipă de forţe; îşi încrucişă mâinile privind, nu la Ann, ci într‑o parte şi alta, căutând un mijloc de a evita efortul realizării cu adevărat a ceea ce se întâmplase.
Dintre toţi fraţii şi surorile, James manifestă cea mai mare emoţie. Lacrimile îi curgeau de‑a lungul brazdelor paralele de pe obrazul lui slab. Unde va merge de‑acum înainte să‑şi povestească necazurile, nu ştia; Juley nu era bună de aşa ceva, Hester nu‑i era de nici un folos, ba chiar mai rău decât atâta! Moartea lui Ann l‑a cutremurat mult mai mult decât a crezut el vreodată; şi aveau să treacă multe săptămâni până să i se potolească tulburarea.
Mătuşa Hester ieşi pe furiş, iar Mătuşa Juley începu a umbla de colo‑colo prin cameră, pregătind "cele necesare", izbindu‑se de câte două ori de acelaşi lucru. Bătrânul Jolyon, trezit din visare, din reveria trecutului îndepărtat, se uită la ea cu severitate, apoi plecă. James rămase singur la marginea patului; se uită pe furiş în jurul său, şi când se încredinţa că‑l nu‑l vede nimeni, îndoindu‑şi trupul slab, depuse o sărutare pe fruntea moartei; apoi, în grabă, părăsi camera. Pe sală o întâlni pe Smither şi începu s‑o descoasă despre înmormântare, dar văzând că nu ştie nimic, se plânse amarnic că, dacă nu vor avea grijă, totul va merge pe dos. Cel mai potrivit ar fi să trimită după domnul Soames — el se pricepe bine la asemenea lucruri; stăpânul ei era probabil prea tulburat — ar trebui să se ocupe cineva şi de el; dar stăpânele ei nu erau bune de nimic — nu erau pricepute deloc. N‑ar fi de mirare să se îmbolnăvească şi ele. Ar fi bine să cheme de pe acum doctorul; e mai bine să iei lucrurile din pripă. De altfel, el socotea că sora lui, Ann, n‑a avut îngrijirea cea mai bună; dacă ar fi căutat‑o Blank, ar mai fi încă în viaţă. Smither poate trimite în Park Lane oricând are nevoie de un sfat. Fireşte, trăsura lui stă la dispoziţia lor pentru înmormântare. Oare nu are la îndemână ceva, un pahar de Bordeaux, şi un biscuit, de pildă — nu luase încă micul dejun...
Zilele dinaintea înmormântării trecură în linişte. Se ştia de mult, fireşte, că Mătuşa Ann îşi va lăsa mica ei avere lui Timothy. Deci, nici cea mai mică agitaţie nu‑şi avea rostul. Soames — singurul executor testamentar — s‑a ocupat de întreaga organizare a înmormântării, trimiţând la timp următoarea invitaţie tuturor bărbaţilor din familie:

Domnului ..........................................
Sunteţi rugat a lua parte la înmormântarea lui MISS ANA FORSYTE, care va avea loc în Cimitirul Highgate, la 1 octombrie, ora 12. Echipajele se vor aduna la "The Bower". Bayswater Road, la ora 10,45. Rugăm a nu aduce flori.

Sosi dimineaţa înmormântării, rece, cu cer londonez şi cu nori cenuşii, înalţi de tot. La ora zece şi jumătate trase la scară prima trăsură, aceea a lui James. În ea se găseau James şi ginerele său Dartie, un bărbat elegant, cu pieptul pătrat, cu redingota foarte strânsă, închisă până sus, cu obrazul galben, grav, împodobit cu o mustaţă brună, bine răsucită, şi un început de favoriţi care cer evitarea atingerii briciului, lucru remarcat în special la oamenii ce gândesc profund.
Soames, în calitate de executor, primea oaspeţii, căci Timothy era tot în pat; se va ridica abia după înmormântare: iar Mătuşile Juley şi Hester nu vor coborî decât după ce totul se va sfârşi şi când, bineînţeles, va avea loc masa pentru cei ce doresc să se întoarcă, după ceremonie, la casa moartei. După James sosi Roger, înconjurat de trei dintre fiii săi — tânărul Roger, Eustace şi Thomas — şchiopătând încă din pricina gutei. Iar George, al patrulea fiu, sosi aproape imediat în urma lor, cu o birjă, şi se opri în vestibul pentru a‑l întreba pe Soames cum se simte în funcţia de organizator de pompe funebre.
Cei doi veri nu se puteau suferi.
Apoi sosiră cei doi Hayman — Giles şi Jesse — în desăvârşită tăcere, foarte bine îmbrăcaţi, cu dungile proaspăt călcate la pantalonii negri de seară. Apoi bătrânul Jolyon singur. După aceea Nicholas, cu o sănătoasă culoare în obraji, reţinându‑şi cu grijă vioiciunea mişcărilor capului şi ale corpului. Unul din fiii lui îl urma blând şi supus. Swithin Forsyte şi Bosinney sosiră în acelaşi moment, şi se opriră oferindu‑şi reciproc întâietatea, dar când se deschise uşa, încercară să intre deodată; gesturile de politeţe reîncepură, iar Swithin, aşezându‑şi cravata ce se deranjase de atâtea plecăciuni, urcă foarte încet scările. Urma celălalt Hayman şi joi din fiii căsătoriţi ai lui Nicholas, împreună cu Tweetyman, Spender şi Warry, soţii fetelor Forsyte şi Hayman. Adunarea era completă, douăzeci şi unu la număr: nu lipsea nici un bărbat din familie, în afară de Timothy şi de tânărul Jolyon.
Salonul roşu cu verde forma un fond colorat prea viu pentru veşmintele lor neobişnuite; fiecare încerca, nervos, să‑şi găsească un scaun, dornic să‑şi ascundă negrul atât de exagerat al pantalonilor. Contrastul dintre acest negru şi mănuşile lor albe era aproape indecent — un fel de exagerare a sentimentelor; şi mulţi aruncau priviri indignate, cu invidie ascunsă, spre "Pirat", care nu avea mânuşi şi purta pantaloni gri. Un zumzet uşor se auzea în salon, nimeni nu vorbea despre defunctă, ci fiecare întreba cum îi merge celuilalt, ca şi cum, în felul acesta, îşi exprimau, pe ocolite, condoleanţe pentru evenimentul care îi adusese acolo.
Deodată James spuse:
— Cred că putem porni.
Coborâră şi, doi câte doi, în ordinea în care li se comunicase dinainte, se urcară în trăsuri.
Dricul porni la pas; trăsurile îl urmau încet. În prima era bătrânul Jolyon cu Nicholas; în a doua gemenii Swithin şi James, în a treia Roger şi tânărul Roger; Soames, tânărul Nicholas, George şi Bosinney urmară în a patra. Fiecare din celelalte trăsuri — opt în total — cuprindea trei sau patru membri de ai familiei; după acestea venea cupeul doctorului, apoi, la distanţa cuvenită, erau câteva birje cu diverşi salariaţi şi servitori ai familiei; iar la sfârşit, o trăsura care nu ducea pe nimeni, dar completa cortegiul până la numărul total de treisprezece trăsuri.
Atâta vreme cât cortegiul merse pe Bayswater Road, se menţinu la pas, dar de îndată ce intră în străzi mai puţin importante, o pornea în trap, încetinind iar când trecea pe străzi mai elegante, până când ajunse la cimitir. În prima trăsură, bătrânul Jolyon şi Nicholas vorbiră despre testamentele lor. În a doua, gemenii, după o singură încercare de a sta de vorbă, căzură într‑o desăvârşită tăcere; erau amândoi cam tari de ureche şi efortul pentru a se face auziţi era prea mare.
O singură dată, James întrerupse tăcerea:
— Trebuie să‑mi caut şi eu pe undeva un loc de mormânt. Tu cum te‑ai aranjat, Swithin?
Iar Swithin, fixându‑l cu o privire înspăimântată, răspunse:
— Nu‑mi vorbi despre asemenea lucruri!
În a treia trăsură conversaţia se ducea în frânturi; se uitau din când în când pe fereastră pentru a vedea cât de departe ajunseseră; George remarcă:
— Ce să‑i faci, era tocmai vremea ca sărmana bătrână să se ducă!
El nu credea că există oameni care trăiesc peste şaptezeci de ani. Tânărul Nicholas răspunse, sfios, că după cât se pare această regulă nu se aplică la cei din neamul Forsyte. George declară că, în ceea ce‑l priveşte pe el, are de gând să se sinucidă la şaizeci. Tânărul Nicholas, zâmbind şi mângâindu‑şi bărbia lungă, se gândea că tatălui său nu i‑ar plăcea aceasta teorie, căci câştigase o mulţime de bani după ce împlinise şaizeci de ani. Fie, dar şaptezeci este limita extremă; la vârsta asta e momentul — spuse George — să se ducă şi să lase banii la copii. Soames, care până atunci tăcuse, interveni; nu uitase observaţia cu privire la "pompe funebre" şi, ndicându‑şi aproape imperceptibil pleoapele, spuse că este foarte uşor de vorbit pentru oamenii care n‑au câştigat bani niciodată. În ceea ce‑l priveşte pe el, avea de gând să trăiască cât se poate de mult. Aceasta fu o lovitură în plin pentru George, despre care toată lumea ştia că o duce greu cu banii. Bosinney mârâi distrat:
— Auzi! Auzi!
George căscă şi conversaţia se închise. Ajunşi la cimitir, coşciugul fu dus în capelă şi îndoliaţii, doi câte doi, îl urmară. Această gardă de bărbaţi, toţi înrudiţi cu defuncta, forma un tablou impresionant şi bizar în marele oraş al Londrei, cu viaţa lui atât de variată, cu nenumăratele lui vocaţiuni, plăceri şi datorii, cu teribila lui duritate şi cu acea înspăimântătoare chemare spre individualism.
Familia s‑a reunit pentru a birui toate acestea, pentru a dovedi unitatea ei dârză, pentru a arăta în mod glorios lumii acea lege a proprietăţii care stă la baza arborelui familial din care încolţesc şi cresc trunchiul, ramurile şi frunzele, seva care curge în ei toţi şi care ajunge în deplină dezvoltare la soroc. Spiritul bătrânei care‑şi dormea somnul de veci i‑a chemat să depună această mărturie. Era ultimul ei apel la unitate — tăria lor — iar faptul că murise pe când arborele era încă sănătos şi întreg era victoria ei finală.
A fost cruţată de viziunea crengilor frânte sau căzute dincolo de linia de echilibru. Ea nu mai putea vedea ce se află în inimile celor care o urmau. Aceeaşi lege care acţionase în ea, făcând‑o dintr‑o fetişcană lungă şi slabă femeie puternică şi matură, dintr‑o femeie matură, femeie bătrână, colţuroasă şi uscată ca o vrăjitoare, cu o individualitate din ce în ce mai accentuată pe măsură ce izolarea ei de lume creştea — aceeaşi lege va lucra şi lucra chiar şi acum în familia pe care a vegheat‑o ca o mamă.
Ea o văzuse tânără şi crescând, o văzuse puternică şi sigură, iar înainte ca ochii ei bătrâni să fi avut timpul sau puterea de‑a vedea mai mult, murise. Poate că a încercat, poate că ar fi reuşit să o menţină încă tânără şi puternică cu degetele ei bătrâne, cu sărutările ei şovăielnice. Dar, vai! Nici chiar Mătuşa Ann nu se putuse lupta cu Natura!
"Trufia înfloreşte înaintea căderii!" În conformitate cu această lege, cea mai mare ironie a naturii, familia Forsyte se adunase pentru un ultim alai grandios înainte de a se prăbuşi. Feţele lor, înşiruite la dreapta şi la stânga, erau îndreptate spre pământ, paznici neînduplecaţi ai gândurilor lor; dar ici şi colo câte unul îşi ridica privirea, cu o brazdă între sprâncene, de parcă pe zidurile capelei ar fi zărit o vedenie prea cumplită pentru el, parcă ar fi auzit ceva ce‑l îngrozea. Iar rugăciunile mormăite de ei încet, cu voci în care vibra un glas unic, glasul lanţului familial nevăzut, răsunau magic, murmurate într‑o repetiţie neîncetată, ca de o singură persoană.
După ce serviciul divin din capelă se sfârşi, cortegiul bărbaţilor se formă din nou, pentru a conduce trupul neînsufleţit la mormânt. Cavoul era deschis şi în jurul lui aşteptau câţiva oameni îmbrăcaţi în negru.
Din acest loc înalt şi sfânt, unde mii de membri ai marii burghezii îşi dormeau somnul de veci, ochii bărbaţilor din familia Forsyte trecură peste mulţimea celorlalte morminte. Dincolo — întinsă până departe, era Londra, fără nici o rază de soare, plângând pierderea fiicei ei, plângând împreună cu această familie, atât de preţioasă, pierderea aceleia care fusese mama şi străjuitoarea ei. Sute de mii de turnuri şi case, topite în marele nor cenuşiu al proprietăţii, zăceau îngenuncheate cu evlavie în faţa mormântului aceleia care fusese cea mai bătrână din neamul Forsyte.
Câteva cuvinte, câţiva bulgări de pământ, şi coşciugul fu introdus la locul lui. Mătuşa Ann trecuse la veşnica ei odihnă.
În jurul cavoului, paznici ai acestei plecări în lumea de apoi, stăteau cei cinci fraţi, cu capetele albe plecate; voiau să vadă dacă Ann e bine aşezată acolo unde s‑a dus. Mica ei avere rămăsese aici, dar ei îşi vor împlini toată datoria faţă de cea care fusese Mătuşa Ann.
Apoi se dădură cu toţii la o parte, îşi puseră pălăriile şi se întoarseră pe rând pentru a citi noua inscripţie de pe marmura cavoului familial:

Închinat memoriei lui
ANN FORSYTE
fiica numiţilor
Jolyon şi Ann Forsyte,
care a plecat din această viaţă la 27 septembrie 1886, în vârstă de optzeci şi şapte de ani şi patru zile.

Poate că în curând un alt nume va trebui înscris aici. Era straniu şi intolerabil, căci ei nicicum nu se gândiseră că un Forsyte poate muri. Şi fiecare în parte, ca şi toţi împreună, doreau să părăsească locul acesta al mâhnirii, ceremonia aceasta care le‑a reamintit lucruri cu neputinţă de gândit — să plece cât mai iute, să‑şi vadă de treburi şi să uite.
Era şi frig; vântul bătea dinspre deal peste morminte, ca o forţă înceată de descompunere, lovindu‑i cu suflarea lui îngheţată. Începură a se risipi în grupuri, şi porniră cât putură mai iute pentru a ocupa locurile din trăsurile ce‑i aşteptau.
Swithin spuse că el se întoarce la Timothy, şi se oferi să ia pe cineva în cupeul lui. Privilegiul de a merge cu Swithin era cam îndoielnic, cupeul lui nefiind prea încăpător; nimeni nu acceptă invitaţia, şi plecă singur. James şi Roger îl urmară; şi ei mergeau tot acolo, la masă. Ceilalţi se risipiră încetul cu încetul. Bătrânul Jolyon luă cu el trei nepoţi, pentru a umpli trăsura; simţea nevoia acestor feţe tinere.
Soames, mai având ceva de rânduit la administraţie cimitirului, plecă împreună cu Bosinney. Avea multe de vorbit cu el şi, după ce isprăvi treaba, porniră agale spre Hampstead. Mâncară împreună la Spaniard's Inn, petrecând multă vreme în discuţii detaliate, practice, privitoare la construcţia casei; apoi luară tramvaiul şi merseră împreună până la Marble Arch, unde Bosinney coborî. Se ducea spre Stanhope Gate, pentru a o întâlni pe June.
Soames era foarte bine dispus şi acasă, la cină, povesti lui Irene că avusese o plăcută convorbire cu Bosinney care, într‑adevăr, pare băiat cumsecade; au făcut împreună o straşnică plimbare, binefăcătoare pentru ficat — căci de multă vreme nu mai mersese destul pe jos — deci, pe scurt, fusese o zi satisfăcătoare. Dacă n‑ar fi fost moartea bietei mătuşi Ann ar fi mers cu Irene la teatru, dar având în vedere acest doliu, vor căuta să‑şi facă o cât mai plăcută seară la ei acasă.
— "Piratul" a întrebat de tine de mai multe ori, spuse el deodată. Şi, mânat de o dorinţă inexplicabilă de a‑şi afirma dreptul de proprietar, se ridică din fotoliu şi sărută umărul soţiei sale.



PARTEA A DOUA


Capitolul I
CASA SE RIDICĂ

Iarna fusese uşoară. Afacerile lâncezeau; şi, după cum se gândise Soames înainte de a fi luat hotărârea, fusese un timp potrivit pentru a clădi. Astfel, spre sfârşitul lui aprilie, casa de la Robin Hill era la roşu.
Mergea acolo o dată, de două, ba chiar şi de trei ori pe săptămână, umblând încoace şi încolo prin moloz, atent să nu‑şi murdărească hainele, trecând încetişor prin uşile neterminate, de cărămidă, sau plimbându‑se în jurul coloanelor din curtea interioară, ca să vadă ce se realizase pentru banii lui.
Stătea încremenit minute de‑a rândul, vrând parcă să pătrundă adevărata calitate a materialului din care era făcută casa.
Stabilise cu Bosinney ca la 30 aprilie să verifice cheltuielile, şi, cu cinci minute înainte de ora fixată, intră în cortul pe care arhitectul şi‑l întinsese chiar lângă stejarul cel bătrân.
Conturile erau gata pregătite pe o masă pliantă şi Soames, după ce dădu din cap, salutând astfel pe Bosinney, se aşeză pentru a le cerceta. Trecu câtăva vreme până‑şi înălţă capul.
— Eu nu pricep nimic, zise în cele din urmă: fac cu şapte sute de lire mai mult decât ar fi trebuit!
După ce aruncă o privire spre faţa lui Bosinney, continuă grăbit:
— Dacă numai o dată le‑ai ţine piept antreprenorilor, le‑ai veni de hac. Dacă nu eşti cu ochii în patru, te fură unde şi cu ce pot. Trebuie să reduci peste tot cu zece la sută. N‑are importanţă dacă treci cu o sută şi ceva peste plan.
Bosinney dădu din cap.
— Am redus până la penny tot ce‑am putut.
Soames împinse masa cu o mişcare mânioasă, aşa încât toate hârtiile cu socoteli zburară pe jos.
— Tot ce‑ţi pot spune este că ai făcut o frumoasă ispravă! se răsti el furios.
— Ţi‑am spus de nenumărate ori, răspunse apăsat Bosinney, că vor fi cheltuieli neprevăzute. Ţi‑am atras atenţia în mai multe rânduri!
— Ştiu, mârii Soames; n‑aş fi făcut nici o obiecţiune la zece lire ici şi colo, dar de unde era să ştiu eu că prin "cheltuieli neprevăzute" dumneata înţelegi şapte sute de lire?
Caracterul celor doi bărbaţi a contribuit la această gravă neînţelegere. Pe de o parte arhitectul, devotat ideii sale, imaginii casei create de el — ideal de artă în care el credea — era supărat că e împiedicat în muncă sau obligat să recurgă la expediente; iar pe de alta, Soames era tot atât de sincer şi cu desăvârşire devotat ideii că pentru banii lui trebuie să cumpere marfa cea mai bună dar îi convenea să creadă că un lucru care valorează treisprezece lire poate fi cumpărat cu douăsprezece.
— Îmi pare rău că m‑am apucat de casa dumitale, spuse Bosinney pe neaşteptate. Dumneata vii aici să‑mi otrăveşti viaţa. Vrei, pentru banii dumitale, de două ori pe atâta cât ar vrea oricare altul şi acum, că ai o casă mare cum nu mai e alta în toată regiunea, nu vrei să o plăteşti. Dacă crezi că e prea scump, îţi declar că iau asupra mea suma care trece peste deviz, dar să fiu al dracului dacă mai mişc un deget pentru dumneata.
Soames îşi recapătă calmul. Ştiind că Bosinney nu avea capital, socoti propunerea lui drept nebunie sfruntată. Îşi dădea seama, de asemenea, că această casă, în care îşi pusese tot sufletul, va rămâne multă vreme neterminată şi că se afla tocmai în momentul crucial, când grija personală a arhitectului e mai importantă ca oricând. Apoi trebuia să se gândească şi la Irene! În ultima vreme fusese foarte ciudată .El era convins că ea acceptase ideea acestei case fiindcă era la mijloc Bosinney. Nu era bine să intre în conflict cu ea
— N‑ai de ce te înfuria, îi spuse. Dacă eu sunt dispus să plătesc, cred că nu‑i nevoie să strigi! Dar sunt de părere că atunci când îmi spui că un lucru va costa atâta, îmi place — da — îmi place să ştiu cum stau!
— Ascultă, spuse Bosinney, iar Soames fu şi supărat şi mirat de asprimea privirii lui. Dumneata plăteşti serviciile mele la un preţ ruşinos de mic. Pentru calitatea muncii pe care‑am depus‑o la casa asta şi pentru timpul pe care l‑am cheltuit, ar fi trebuit să‑i dai lui Littlemaster sau oricărui alt nebun, de patru ori pe atâta. Ceea ce vrei dumneata e un arhitect de prima mână pentru un onorariu de mâna a patra, şi acest lucru l‑ai realizat întocmai.
Soames văzu că Bosinney crede cu adevărat ceea ce spune, şi, cu toate că era mânios, consecinţele unei rupturi i se dezvăluiră viu în minte. Îşi văzu casa neterminată, soţia furioasă şi pe sine însuşi batjocorit de toată lumea.
— Ia să examinăm lucrurile, zise el îmbufnat, şi să vedem pe ce s‑au dus banii.
— Foarte bine, consimţi Bosinney. Dar dacă nu ai nimic împotrivă, să ne grăbim. Trebuie să mă întorc la timp în oraş, pentru a o duce pe June la teatru.
Soames îi aruncă o privire piezişă şi spuse:
— Bănuiesc că vii pe la noi ca s‑o întâlneşti pe June, nu? Bosinney venea mereu pe la ei.
Noaptea trecută plouase — ploaie de primăvară şi pământul mirosea a sevă şi ierburi sălbatice. Briza caldă, suavă, legăna frunzele şi mugurii de aur ai bătrânului stejar, iar în lumina soarelui mierlele fluierau din tot sufletul.
Era una din zilele acelea de primăvară care umple sufletele oamenilor cu o duioşie nespusă, cu o dulceaţă dureroasă, cu un dor ce‑i face să stea nemişcaţi, privind la frunze sau la iarbă, şi să‑şi deschidă braţele pentru a îmbrăţişa... nici ei nu ştiu ce. Din pământ ieşea o căldură blândă ce se strecura prin veşmântul rece cu care îl învăluise iarna. Era îndelunga şi mângâietoarea lui chemare, ca oamenii să se aşeze pe iarbă, în braţele lui, să‑şi rostogolească trupurile pe el, să‑şi lipească buzele de pieptul lui.
Într‑o zi ca aceasta primise Soames de la Irene încuviinţarea pe care i‑o ceruse de atâtea ori. Aşezaţi pe trunchiul unui copac căzut, îi făgăduise pentru a douăzecea oară că dacă nu va fi fericită căsătoria lor, ea va fi liberă, ca şi cum niciodată nu s‑ar fi căsătorit cu el!
"Juri?" îi spusese ea. Acum câteva zile i‑a reamintit de acest jurământ. El îi răspunse: "Prostii! Cum era să jur eu aşa ceva!" O fatalitate nefericită îi reamintea acum scena aceea din trecut. Pe ce lucruri ciudate jură bărbaţii de dragul femeilor! Oricând ar fi jurat astfel pentru a o cuceri! Şi acum ar jura din nou dacă astfel ar putea‑o atinge — dar nimeni nu se putea atinge de ea, era o femeie rece.
Şi amintirile îl năpădiră cu mireasma proaspătă, dulce a vântului de primăvară — amintiri din vremea când îi făcea curte.
În primăvara anului 1881, făcuse o vizită fostului său coleg de şcoală şi client, George Liversedge, din Branksome, care, având intenţia să exploateze pădurile din apropiere de Bournemouth, îi încredinţase lui Soames organizarea societăţii necesare pentru înfăptuirea planului său. Doamna Liversedge, care ştia prea bine ce se cade pentru a primi un oaspete, dădu în onoarea lui un ceai muzical. Spre sfârşitul audiţiei muzicale pe care Soames, nefiind amator de muzică, o suportă ca o corvoadă, privirea îi fu atrasă de obrazul unei fete îmbrăcate în doliu, care stătea singură. Liniile trupului ei înalt, încă firav, apăreau prin faldurile suple ale rochiei negre; mâinile, înmănuşate în negru, şi le ţinea încrucişate, buzele uşor întredeschise, iar ochii ei mari, negri, rătăceau de la un obraz la altul. Părul strâns jos, pe ceafă, strălucea peste gulerul negru ca un rulou de metal scânteietor. Şi Soames sătea nemişcat, privind‑o, iar fiorul pe care mulţi bărbaţi l‑au simţit măcar o dată în viaţă îl străbătu şi pe el pe nesimţite — o stranie îndestulare a simţurilor, o stranie certitudine pe care romancierii şi doamnele bătrâne o numesc "iubire la prima vedere". O urmări pe furiş, tot timpul, apoi se duse lângă stăpâna casei şi stătu îngândurat, aşteptând cu nerăbdare să înceteze muzica.
— Cine e fata aceea cu părul blond şi ochii negri?
— Aceea? Oh! Irene Heron. Tatăl ei, profesorul Heron, a murit anul trecut. Trăieşte cu mama ei vitregă. Drăguţă fată, frumuşică fată, dar fără un ban.
— Prezintă‑mă, te rog! rosti Soames.
Abia găsi să‑i spună câteva cuvinte, iar ea nu‑l prea încuraja. Dar Soames plecă cu hotărârea de a o revedea; întâmplarea făcu să‑şi poată împlini planul, căci o întâlni la debarcader, unde avea obiceiul să se plimbe cu mama ei vitregă înainte de amiază, de la ora douăsprezece la unu. Soames făcu imediat cunoştinţă cu această doamnă, şi nu trecu multă vreme până să descopere în ea aliatul pe care‑l căuta. Simţul său rafinat pentru latura comercială a vieţii de familie îi desluşi curând că Irene o costă pe mama ei vitregă mai mult decât cele cincizeci de lire pe an pe care i le aducea; după cum pricepu de îndată că doamna Heron, femeie încă în prima tinereţe, dorea să se recăsătorească. Frumuseţea deosebită, care abia înflorea, a fetei sale vitrege, stătea în calea dorinţelor ei. Şi Soames, cu dârzenia lui ascunsă, îşi făcu planurile.
Plecă din Bournemouth fără a se destăinui, dar peste o lună reveni şi atunci stătu de vorbă nu cu fata, ci cu mama vitregă. El era hotărât, îi spuse; şi va aştepta câtăva vreme.
Şi avu mult de aşteptat, urmărind cum înfloreşte Irene, cum liniile trupului ei tânăr se împlinesc şi cum sângele, mai năvalnic, îi intensifică strălucirea ochilor şi îi încălzeşte obrazul palid. Şi la fiecare vizită o cerea în căsătorie, iar când vizita se sfârşea, pleca cu refuzul ei; se întorcea înapoi la Londra mâhnit în inimă, dar statornic ca un mormânt. Încercă să pătrundă în tainicele izvoare ale rezistenţei ei; dar numai o singură dată avu o licărire de lumină. Era la unele din acele baluri care oferă locuitorilor din staţiunile de la malul mării unicul prilej de manifestare a pasiunilor lor. Şedea cu ea în pervazul unei ferestre, după un vals, cu simţurile biciuite Irene se uita la el pe deasupra evantaiului pe care‑l legăna uşor; şi el îşi pierdu capul. O prinse de încheietura mâinii ce se legăna şi îşi apăsă buzele pe braţul ei gol. Iar ea se cutremură — nici până azi n‑a uitat acea înfiorare — şi nici privirea aceea de duşmănie pătimaşă pe care i‑a aruncat‑o.
Peste un an, Irene cedă. Ce o făcuse să cedeze n‑a putut afla niciodată; iar de la doamna Heron, femeie cu oarecare talent diplomatic, cu atât mai puţin. O dată, după ce se căsătoriseră, Soames a întrebat‑o: "Ce te‑a făcut să mă refuzi de atâtea ori?" Răspunsul a fost doar o stranie tăcere. O enigma a fost Irene pentru el din ziua în care a văzut‑o pentru prima oară şi enigmă a rămas până în ziua de azi...
Bosinney îl aştepta la uşă; pe faţa lui aspră, plăcută, avea o expresie ciudată, chemătoare, dar fericită, ca şi cum ar fi văzut o promisiune de bucurie în cerul de primăvară, parcă simţea şi el fericirea care vine pe aripile aerului de primăvară. Soames îl privi, aşteptându‑l. Ce s‑o fi petrecut cu omul acesta de pare atât de fericit? Ce‑o fi aşteptând el cu zâmbetul acela pe buze şi în ochi? Soames nu putu vedea ce aşteaptă Bosinney stând acolo şi sorbind adierea vântului scăldat în mireasmă de flori. Şi încă o dată se simţi încurcat în prezenţa acestui bărbat pe care, instinctiv, îl dispreţuia. Porni grăbit spre casă.
— Singura culoare potrivită pentru aceste ţigle, îl auzi el pe Bosinney spunând, este rubiniul amestecat cu urme de cenuşiu, pentru a face efect de transparenţă. Aş vrea să ştiu părerea lui Irene. Voi comanda perdele de piele roşie pentru portalul dinspre curte, şi dacă pui în salon tapet sidefiu, vei avea o perspectivă de vis. Prin decoraţia interioară trebuie să urmăreşti ceea ce eu numesc farmec.
Soames spuse:
— Vrei să spui că soţia mea are farmec?
Bosinney evită răspunsul.
— În mijlocul acestei curţi va trebui să pui un mănunchi de irişi.
Soames zâmbi dispreţuitor.
— Am să trec într‑una din zile pe la Beech, zise, să văd ce găsesc mai potrivit.
Abia mai aveau ce vorbi, dar în drum spre casă Soames întrebă:
— Cred că dumneata găseşti că Irene are mult simţ artistic, nu?
— Da. Răspunsul acesta scurt era o dojană atât de desluşită, ca şi cum i‑ar fi spus: "Dacă vrei să vorbeşti despre ea, caută‑ţi pe altcineva"!
Iar mânia mută, mohorâtă, pe care o simţise Soames toată după‑amiaza, se aprinse şi mai tare în el.
Nici unul dintre ei nu mai spuse nici o vorbă până la gară; atunci Soames întrebă:
— Când crezi că termini?
— Spre sfârşitul lui iunie, dacă doreşti cu adevărat să‑mi încredinţezi mie şi decoraţia interioară.
Soames dădu din cap.
— Dar trebuie să înţelegi bine că această casă m‑a costat mult mai mult decât prevăzusem eu. Vreau să ştii, de asemenea, că aş fi renunţat la ea, dar n‑am făcut‑o pentru că eu n‑am obiceiul să renunţ la ceea ce mi‑am pus în gând.
Bosinney nu răspunse. Iar Soames îi aruncă peste umăr o privire de hotărâtă antipatie — în ciuda aerului său mândru şi a laconismului său trufaş şi plin de îngâmfare. Soames, cu buzele‑i strânse şi bărbia pătrată, semăna cu un buldog.
Când, la ora şapte, în aceeaşi seară, June sosi în Montpellier Square 62, fata din casă, Bilson, îi spuse că domnul Bosinney e în salon; doamna, adăugă ea, se îmbracă şi va coborî peste un minut. O va anunţa c‑a sosit domnişoara June.
June o opri.
— Foarte bine, Bilson. Am să intru. Nu trebuie s‑o zoreşti pe doamna Soames.
Îşi scoase pardesiul, dar Bilson, cu o privire plină de înţelegere, nici măcar nu‑i deschise uşa spre salon, ci coborî în goană scările.
June se opri o clipă pentru a se privi în mica oglindă de argint, antică, ce atârna deasupra scrinului de stejar — trup tânăr, zvelt şi energic, cu o faţă mică, hotărâtă, într‑o rochie albă, cu un decolteu oval care descoperea un gât prea delicat pentru coroana ei împletită din păr roşu‑auriu.
Deschise uşor uşa dinspre salon pentru a‑i face o surpriză. Camera era plină de o mireasmă dulce şi caldă, de azalee înflorită.
Inspiră adânc parfumul din odaie şi auzi vocea lui Bosinney, nu în cameră, ci alături, zicând:
— Ah! S‑au întâmplat atâtea lucruri despre care voiam să‑ţi vorbesc, dar acum nu avem vreme!
Vocea lui Irene răspunse:
— De ce nu la masă?
— Cum să poţi vorbi...
Primul gând al lui June fu să plece imediat, dar în loc de asta, străbătu salonul până la uşa care dădea spre curtea cea mică. De acolo venea parfumul de azalee şi, cu spatele la ea, cu feţele învăluite în florile de aur trandafiriu, stăteau logodnicul ei şi Irene.
Tăcută dar fără sfială, cu obrajii înflăcăraţi şi ochii mânioşi, fata îi urmărea.
— Vino duminică singură — putem merge împreună la casă...
June o văzu pe Irene ridicând privirea prin perdeaua de flori. Nu era privirea unei cochete , ci — mult mai rău pentru fata care spiona — a unei femei care se temea că privirea ei spune prea mult.
— Am promis că mă duc la plimbare cu unchiul...
— Cu grăsanul! Convinge‑l să te conducă el acolo; sunt numai zece mile — tocmai bine pentru caii lui.
— Bietul unchi Swithin!
Un val de parfum de azalee lovi obrazul lui June; se simţi bolnavă şi ameţită.
— Te rog, vino! Ah, te rog să vii!
— Dar de ce?
— Trebuie să te întâlnesc acolo — credeam că vrei să mă ajuţi...
Lui June i se păru că răspunsul a venit duios şi tremurător printre flori:
— Aşa şi vreau!
June ieşi în pervazul uşii.
— Ce zăpuşeală e aici! spuse, nu pot suporta mirosul acesta!
Ochii ei, mânioşi şi îndrăzneţi, scrutară feţele celor doi.
— Vorbeaţi despre casă? Ştiţi că nici eu n‑am văzut‑o încă — vreţi să mergem cu toţii acolo duminică?
Culoarea din obrajii lui Irene dispăru.
— Eu mă duc cu unchiul Swithin la plimbare cu trăsura, răspunse.
— Unchiul Swithin! Ce‑are a face? Spune‑i că nu poţi!
— N‑am obiceiul să nu‑mi ţin cuvântul faţă de oameni.
Se auzi zgomot de paşi şi June îl văzu pe Soames stând în spatele ei.
— Acum, dacă sunteţi gata cu toţii, spuse Irene privind de la unul la altul cu un zâmbet ciudat, şi masa e gata!


Capitolul II
JUNE PETRECE

Masa începu în tăcere; cele două femei şedeau faţă în faţă şi bărbaţii de asemenea.
În tăcere îşi isprăviră şi supa — foarte gustoasă, deşi puţin cam groasă; peştele fu servit în tăcere.
Bosinney îndrăzni:
— E prima zi de primăvară.
— Primăvară! zise June; nu e nici cea mai mică adiere de vânt.
Nimeni nu răspunse.
Peştele fu luat de pe masă, un excelent sol proaspăt de la Dover. Apoi Bilson aduse şampanie, o butelie înfăşurată cu alb în jurul gâtului.
Soames spuse:
— Să nu fie prea sec pentru voi.
Se serviră cotlete, fiecare înfăşurat, la os, în foiţă trandafirie. June refuză şi tăcerea se lăsă din nou. Soames zise:
— Ai face bine să iei un cotlet, June; nu mai avem nimic altceva.
Dar June refuză din nou, aşa că fură luate de pe masă. Apoi Irene întrebă:
— Phil, ai auzit mierla mea?
Bosinney răspunse:
— Fireşte — cântecul ei te urmăreşte. Când am venit, am auzit‑o din scuar.
— E aşa de drăgălaşă!
— Salată, domnule?
Puii fripţi fură luaţi şi ei de pe masă. Dar Soames vorbea:
— Sparanghelul e cam subţire. Bosinney, un pahar de sherry la prăjitură? June, tu nu bei nimic!
June spuse:
— Tu ştii că eu nu beau niciodată. Am oroare de vin.
O şarlotă cu mere apăru pe o tavă de argint. Iar Irene spuse, zâmbind:
— Azaleele sunt atât de frumoase în anul acesta.
Bosinney murmură:
— Minunate! Parfumul lor e nemaipomenit!
June interveni:
— Cum vă poate place mirosul acesta? Zahăr, te rog, Bilson!
Zahărul îi fu dat, iar Soames spuse:
— Şarlota e bună!
Şarlota fu luată de pe masă. Urmă o tăcere îndelungată. Irene făcu un semn, spunând:
— Bilson, du azaleele afară. Domnişoara June nu suportă mirosul.
— Nu, lasă‑le aici, zise June.
Măsline din Franţa, cu icre negre din Rusia, fură servite pe farfurii mici. Soames remarcă:
— De ce nu sunt din Spania?
Dar nimeni nu răspunse. Măslinele fură luate şi ele de pe masă. June, ridicând paharul, ceru:
— Dă‑mi, te rog, puţină apă!
I se dădu apă. Sosi o tavă de argint cu prune din Germania. Urmă o lungă tăcere. În cea mai desăvârşită linişte, mâncară cu toţii din ele.
Bosinney numără sâmburii:
— Anul acesta... anul ce vine... cândva...
Irene încheie încetişor:
— Niciodată. A fost un apus de soare minunat. Cerul e încă rubiniu — e atât de frumos!
Bosinney răspunse:
— Şi dedesubt e întuneric.
Ochii lor se întâlniră, iar June strigă dispreţuitor:
— Un apus londonez!
Se serviră ţigarete egiptene într‑o cutie de argint. Soames, luând una, spuse:
— La ce oră începe spectacolul vostru?
Nimeni nu‑i răspunse şi urmă cafea turcească în ceşti emailate.
Irene, zâmbind liniştit, spuse:
— Numai dacă....
— Numai dacă... ce? zise June.
— Numai dacă ar putea fi întotdeauna primăvară!
Se servi coniacul; era palid şi vechi.
Soames zise:
— Bosinney, ia puţin coniac.
Bosinney luă un pahar; toţi se ridicară de la masă.
— Doriţi o birjă? întrebă Soames.
June răspunse:
— Nu. Haina mea, te rog, Bilson.
I se aduse haina. Irene, de la fereastră, murmură:
— Ce frumoasă noapte! Apar stelele!
Soames adăugă:
— Aşa! Sper c‑o să petreceţi bine împreună!
De la uşă, June răspunse:
— Mulţumesc. Haide, Phil!
Bosinney strigă:
— Vin îndată!
Soames zâmbi batjocoritor şi zise:
— Îţi urez succes!
Din uşă, Irene îi urmărea cum pleacă. Bosinney strigă:
— Noapte bună!
— Noapte bună! răspunse ea încetişor.
June rugă pe logodnicul ei s‑o urce pe imperiala unui omnibus, spunând că simte nevoia de aer, şi şezu acolo tăcută, cu faţa în bătaia vântului.
Birjarul se întoarse o dată sau de două ori cu intenţia de‑a intra în vorbă cu ei, dar se răzgândi. Doar erau o pereche tânără! Primăvara pătrunsese şi în sângele lui; simţea nevoia să‑şi dea drumul şi plescăia din limbă, pocnea din bici iuţindu‑şi caii, şi chiar şi aceştia, biete făpturi, simţeau primăvara şi bătură, vreme de o jumătate de oră, caldarâmul cu copite fericite.
Oraşul întreg era plin de viaţă; crengile copacilor, ridicate în sus, cu veşmântul lor de frunze proaspete, aşteptau un dar pe care adierea vântului li‑l aducea. Felinarele, abia aprinse, începură a domina strada, feţele oamenilor păreau palide în lumina lor, în timp ce sus, nori mari, alburii, alunecau uşor şi iute pe faţa purpurie a cerului.
Bărbaţii în fracuri, cu pardesiele desfăcute, urcau veseli scările clubului lor; muncitorii umblau agale; şi femeile — acele femei care sunt singure la ore înaintate din noapte — se pierdeau în mulţime plimbându‑se încet şi legănat pe străzi cu aşteptarea în priviri, visând la un vin sau la o masă bună sau poate, într‑o clipă rară, la sărutări date din iubire.
Aceste nenumărate făpturi, urmându‑şi drumul lor sut felinare şi sub cerul schimbător, primiseră, fiecare în parte şi toţi laolaltă, ceva din binecuvântarea tulburătoare a primăverii. Şi fiecare în parte şi toţi împreună, asemeni obişnuiţilor cluburilor cu pardesiele fâlfâind, îşi lepădaseră ceva din castă, crez şi obiceiuri; şi prin felul cum îşi purtau pălăria, vădeau un soi de înrudire sub cerul pătimaş.
Bosinney şi June intrară tăcuţi în sala de teatru şi urcară la locurile lor, într‑o lojă de rangul al doilea. Piesa tocma începuse şi sala, în semiobscuritate, cu rândurile de oameni care priveau toţi în aceeaşi direcţie, semăna cu o mare grădină de flori cu feţele îndreptate către soare.
June nu fusese niciodată într‑o lojă de rangul al doilea, pe la vârsta de cincisprezece ani, îl însoţise în mod obişnuit pe bunicul ei în staluri, şi nu în orice staluri, ci în cele mai bune locuri din sală, spre mijlocul rândului al treilea, rezervate de bătrânul Jolyon la Grogan şi Boyne pe când se întorcea acasă din City, cu câteva zile înainte de spectacol. Biletele le punea în buzunarul pardesiului, împreună cu tabachera şi mănuşile lui vechi din piele de căprioară; apoi i le încredinţa lui June să le păstreze până în seara respectivă. Şi în acele fotolii — un bărbat drept, bătrân, cu capul alb şi senin, împreună cu ea, mică, energică şi vioaie, cu părul roşu‑auriu — şedeau privind fel de fel de piese. Iar în drum spre casă, bătrânul Jolyon spunea despre actorul principal: "Oh, e un biet cabotin! Să‑l fi văzut tu pe micul Bobson!"
June aşteptase seara aceasta cu deosebită bucurie; venea pe ascuns, căci cei din Stanhope Gate — crezând că se găseşte la Soames — nici nu bănuiau că e fără însoţitoare. Spera o răsplată pentru această îndrăzneală inventată de dragul logodnicului ei. Nădăjduia că va sparge norul gros, îngheţat, făcând relaţiile dintre ei — care în ultima vreme fuseseră atât de chinuitoare şi de neînţeles — iarăşi simple şi însorite, aşa cum fuseseră înainte de venirea iernii. Venise aici în intenţia de‑a spune ceva precis; cu mâinile încleştate pe genunchi, cu o cută între sprâncene, se uita spre scenă fără să vadă nimic. Bănuieli geloase roiau în ea şi o chinuiau, o chinuiau...
Bosinney nu arătă prin nimic că şi‑ar da seama de tulburarea ei.
Cortina căzu. Actul întâi se sfârşise.
— E îngrozitor de cald aici! spuse fata. Aş vrea să ies.
Era foarte palidă şi ştia — căci, cu nervii ei atât de încordaţi, simţea totul — că el e neliniştit şi că avea mustrări de conştiinţă.
În spatele teatrului era un balcon deschis spre stradă; June se instală acolo şi stătu sprijinită cu spatele de perete fără a spune o vorbă, aşteptând să înceapă el.
În cele din urmă nu mai putu răbda.
— Vreau să‑ţi spun ceva, Phil!
— Da?
Tonul de apărare din vocea lui îi ridică sângele în obraji, iar buzele ei agitate murmurară:
— Tu nu‑mi dai prilejul să fiu drăguţă cu tine; de un veac...
Bosinney se uita jos, în stradă. Nu‑i răspunse.
June strigă, pătimaşă:
— Ştii că sunt gata să fac orice pentru tine... că vreau să fiu totul pentru tine...
Din stradă se înălţa un zgomot monoton, de forfoteală; sunetul ascuţit al gongului, anunţând ridicarea cortinei, îl străpunse. June nu se clinti. O luptă deznădăjduită se dădea în ea. Să pună totul la încercare? Să vorbească fără ocol despre influenţa aceea, despre atracţia aceea care îl îndepărtase de ea? Firea ei era provocatoare, aşa încât spuse:
— Phil, ia‑mă duminică să văd casa!
Cu un zâmbet care tremura şi se stinse pe buzele ei şi încercând — ah! cu câtă greutate ! — să nu arate că‑l urmăreşte, îi căuta faţa, o văzu înfiorându‑se, ezitând, văzu şi cuta de îngrijorare aşezându‑se între sprâncenele lui şi sângele care‑i năvălise în obraz. El răspunse:
— Nu duminică, draga mea; într‑altă zi!
— De ce nu duminică? N‑o să te încurc duminică!
Îl văzu că face un efort şi că apoi spune:
— Am o întâlnire!
— Te duci cu...
Ochii lui se umplură de mânie; ridică din umeri şi răspunse:
— O întâlnire care mă împiedică să te duc să vezi casa!
June îşi muşcă buzele până îi dădu sângele şi se întoarse la locul ei fără a mai spune o vorbă, dar nu putu opri lacrimile de furie care‑i curgeau pe faţă. Din fericire, sala se întunecă din pricina unei scene culminante din piesă, şi nimeni nu‑i putu vedea tulburarea.
Dar în această lume a neamului Forsyte, nimeni să nu spere că scapă nevăzut.
Cu trei rânduri în urma lor, Euphemia, cea mai mică fată a lui Nicholas, împreună cu sora ei măritată, doamna Tweetyman, îi urmăreau.
Ele povestiră lui Timothy că au văzut pe June şi pe logodnicul ei la teatru.
"În staluri?" "Nu, nu în..." "Oh! la balcon, desigur. Aşa pare a fi la modă acum, printre tineret!"
Da... nu chiar aşa. În orice caz, logodna aceasta nu va ţine mult. Ele nu văzuseră niciodată priviri atât de mânioase şi fulgerătoare ca la micuţa June! Cu lacrimi de bucurie în ochi, ele povestiră cum June dăduse jos pălăria unui domn când s‑a întors la locul ei, în mijlocul actului al doilea, şi cum s‑a uitat la ea bărbatul acela. Euphemia avea un râs renumit, încet la început, terminându‑se apoi în modul cel mai neaşteptat, cu ţipete ascuţite; şi când doamna Small, ridicând mâinile, spuse: "Draga mea! A dat jos o pălărie!" Euphemia scoase asemenea ţipete, încât au trebuit să‑i dea săruri de mirosit pentru a o potoli. Când plecă, spuse doamnei Tweetyman: "A dat jos o pălărie! Oh! Să mori, nu altceva!"
Pentru "micuţa June" această seară, care trebuia să fie "plăcerea ei", a fost cea mai îngrozitoare pe care o trăise până acum. Martor îi e Dumnezeu c‑a încercat să‑şi înăbuşe mândria, bănuiala, gelozia!
Se despărţi de Bosinney la casa bătrânului Jolyon fără a‑şi pierde firea. Sentimentul că trebuie să‑şi recucerească logodnicul a fost destul de puternic pentru a o susţine până când paşii lui ce se depărtau îi dezvăluiră toată intensitatea nenorocirii.
"Mironositul" îi deschise tăcut. Ar fi trebuit să se strecoare în odaia ei, dar bătrânul Jolyon, auzind‑o intrând, ieşi în uşa sufrageriei.
— Vino să‑ţi bei laptele! L‑am ţinut la cald pentru tine. Ai întârziat. Unde ai fost?
June stătea lângă cămin, cu un picior pe grătar şi cu braţul pe sobă, aşa cum stătuse şi bunicul ei în noaptea aceea, când se întorsese de la operă. Gata să‑şi piardă firea, nu mai ţinu seama de ceea ce spune:
— Am luat masa la Soames.
— Hm! La "proprietar"! Cu soţia lui... şi cu Bosinney?
— Da!
Ochii bătrânului Jolyon erau aţintiţi asupra ei cu o licărire pătrunză­toare în faţa căreia era greu să te ascunzi. Dar ea nu‑l privi, şi când totuşi îşi întoarse faţa spre el, bătrânul fu acela care‑i evită privirea. Văzuse destul şi chiar prea mult. Se aplecă pentru a ridica ceaşca de lapte de pe cămin şi, uitându‑se în altă parte, mormăi:
— N‑ar fi trebuit să întârzii atât! Nu ţi‑e de nici un folos!
Apoi se făcu nevăzut în dosul ziarului pe care‑l citea, întorcând foile cu zgomot, mânios; iar când June veni să‑l sărute, îi zise:
— Noapte bună, scumpa mea! cu un glas atât de tremurător şi neaşteptat, încât tot ce a mai putut face June a fost să iasă din cameră pentru a izbucni apoi în hohote de plâns, care ţinură până târziu în noapte.
Când uşa se închise, bătrânul Jolyon lăsă gazeta jos şi privi îndelung şi înspăimântat înaintea lui.
"Ticălosul!" gândi el. "Am ştiut întotdeauna că va avea necazuri cu el!"
Îndoieli şi bănuieli îl năpădiră, şi acestea erau cu atât mai dureroase, cu cât se simţea mai neputincios în faţa lor, căci nu le putea stăvili şi nu putea opri nici mersul evenimentelor.
O fi având de gând s‑o părăsească, individul? Ar fi vrut să se ducă la el şi să‑i spună: "Ascultă, domnule! Vrei s‑o părăseşti pe nepoata mea?" Dar cum să facă el una ca asta? Ştia prea puţin sau poate nimic şi totuşi era sigur, cu perspicacitatea lui care nu‑l înşela, că se petrece ceva. Îl bănuia pe Bosinney; se ducea prea des la Montpellier Square.
"Băiatul acesta", gândi el, "nu pare a fi secătură; faţa lui nu e rea, dar e‑un tip ciudat. Nu‑mi dau seama ce‑i cu el! Niciodată n‑am să ştiu ce‑i cu el! Se zice că munceşte ca un negru, dar eu nu văd să iasă ceva ca lumea. Nu are spirit practic, nu are metodă. Când vine aici, şade posomorât ca un maimuţoi. Dacă‑l întreb ce vin doreşte, îmi spune: «Mulţumesc, indiferent!» Dacă‑i ofer o ţigară, o fumează ca şi cum ar fi o oarecare ţigară germană de doi bani. Nu‑l văd niciodată uitându‑se la June aşa cum ar trebui să se uite; şi uite, nu umblă după banii ei. Dacă ea ar face un singur semn, ar desface şi mâine logodna. Dar ea nu vrea... nu vrea ea! Se va ţine de el! E încăpăţânată ca destinul... nu va renunţa niciodată!"
Oftând, întoarse ziarul; poate că în coloanele lui va găsi mângâiere.
Iar sus, în camera ei, June şedea în faţa geamului deschis unde vântul de primăvară, după ce cutreierase parcul, venea să‑i răcorească obrajii fierbinţi şi să‑i pârjolească inima.



Capitolul III
PLIMBARE CU SWITHIN

Două versuri dintr‑un cântec ce se află într‑o veche, renumită carte de şcoală cu cântece, sunau:

Ce frumos luceau nasturii pe haina lui albastră, tra‑la‑la!
Ce frumos fluiera şi cânta, ca o pasăre!....

Swithin nu fluiera şi nici nu cânta ca o pasăre, dar se simţea atât de bine, încât era gata să fredoneze o melodie când ieşi din Hyde Park Mansions şi îşi privi caii traşi la scară.
După‑amiaza era blândă ca o zi de iunie, şi pentru a completa imaginea din vechiul cântec, se îmbrăcă cu o redingotă albastră renunţând la pardesiu, după ce îl trimisese pe Adolf de trei ori jos să se asigure că nu suflă nici cea mai mică adiere dinspre est. Redingota închisă cu nasturi era atât de strânsă pe corpul său masiv, încât chiar dacă nasturii nu luceau, nu mai aveau mult până să scoată scântei. Aştepta maiestuos pe trotuar, punându‑şi o pereche de mănuşi de piele de câine. Cu pălăria lui în formă de clopot şi cu boruri late, cu statura lui mare şi corpolentă, părea prea primitiv pentru un Forsyte. Părul său bogat şi alb, pe care Adolf îl unsese cu pomadă, mirosea a parfum de opoponax şi tutun — tutunul renumitelor ţigări ale lui Swithin pe care le plătea cu o sută patruzeci de şilingi suta şi despre care bătrânul Jolyon spusese, atât de răutăcios, că nu le‑ar fuma nici dacă i le‑ar da de pomană; pentru asemenea ţigări trebuie să ai stomac de cal!...
— Adolf!
— Domnule!
— Pledul cel nou!
Niciodată n‑o să‑l înveţe pe băiatul acesta să fie dichisit; şi era convins că doamna Soames se pricepe la aşa ceva!
— Dă jos coşul trăsurii: căci merg să plimb... o .... doamnă!
O femeie frumoasă va dori să‑şi arate rochia; şi — mergea să se plimbe în trăsură cu o doamnă! Era ca şi cum ar începe din nou zilele bune de odinioară.
Trecuseră veacuri de când n‑a mai plimbat o femeie!
Ultima dată, dacă‑şi mai aduce aminte, fusese cu Juley; biata bătrână fusese nervoasă ca o pisică tot timpul şi l‑a scos într‑atâta din fire, încât ajuns acasă la Bayswater Road, îi spusese: "Ei bine, să fiu al dracului dacă te mai duc vreodată la plimbare!" Şi, într‑adevăr, n‑a mai dus‑o niciodată. Nu!
Trecu la capetele cailor şi le examină zăbalele, numai ca să arate cum că se pricepe la cai şi zăbale — doar îl plătea pe vizitiu cu şaizeci de lire pe an, nu era nevoie să facă el treaba acestuia, aşa ceva nu intra în principiile lui! De fapt, reputaţia lui de cunoscător de cai se întemeia numai pe faptul că o dată, într‑o zi de derby, căzuse pe mâna unor şarlatani. Dar cineva de la club, după ce‑l văzuse mânând caii săi cenuşii până în faţa intrării — el avea întotdeauna cai cenuşii, căci credea că au cel mai desăvârşit stil — l‑a denumit "Forsyte cel cu patru cai". Denumirea ajunsese la urechile lui prin Nicholas Treffry, fostul asociat al lui Jolyon, mare amator de cai — renumit prin cele mai multe accidente de trăsură din regat — şi Swithin socoti că trebuia să fie demn de acest nume. Numele îi plăcu, nu pentru că ar fi mânat vreodată patru cai sau pentru că ar fi avut de gând s‑o facă ci pentru că suna distins. "Forsyte cel cu patru cai!" Nu era rău! Născut prea devreme, Swithin şi‑a greşit cariera. Dacă ar fi apărut în Londra cu douăzeci de ani mai târziu, n‑ar fi ratat prilejul de‑a deveni agent de schimb la bursă, dar în vremea când fusese el obligat să‑şi aleagă o meserie, această înaltă ocupaţie nu devenise încă suprema glorie a marii burghezii. El a fost literalmente silit să se facă vânzător de case la licitaţie.
De îndată ce se urcă pe capră şi hăţurile îi fură înmânate îşi plimbă încet privirea în jur, clipind din ochi în soarele puternic care bătea peste obrajii lui bătrâni şi palizi. Adolf se urcase pe scaunul de la spate; feciorul, cu cocarde la pălărie, stătea în faţa cailor, gata să dea pornirea; totul era pregătit pentru semnal şi Swithin îl dădu. Echipajul îşi luă zborul şi, înainte de‑a număra până la trei, se opri, cu zgomot triumfal, la poarta lui Soames.
Irene ieşi imediat şi sări în trăsură — mai târziu povesti el la Timothy — "atât de uşoară, huum‑m‑m, ca Tagliani, fără nici un moft, fără nici o pretenţie"; şi mai ales asupra acestui lucru se opri Swithin, privind fix spre doamna Septimus într‑un mod care a scos‑o peste măsură din fire; "nici cea mai mică nervozitate"! Mătuşii Hester îi descrise pălăria lui Irene. "Nici una din acele plăcinte mari şi moi care se apleacă încoace şi încolo şi care prind praful, pe care le poartă cu atâta plăcere femeile de azi, ci una mică, drăguţă...", făcu o mişcare circulară din mână. "cu voal alb... straşnic gust!" "Din ce era făcută?" întrebă Mătuşa Hester, care la orice problemă de toaletă intra într‑o stare de uşoară dar durabilă iritare.
"Din ce era făcută?" răspunse Swithin; "dar de unde vrei să ştiu eu?" Şi căzu într‑o tăcere atât de profundă, încât Mătuşa Hester se sperie, crezând c‑a leşinat. Nu încercă să‑l trezească, nu era în obiceiul ei. "Aş vrea să vină cineva", gândi ea: "mie nu‑mi place cum arată!"
Dar, deodată, Swithin se întoarse la viaţă: "Din ce era făcută?" spuse încet gâfâind: "Din ce să fi fost făcută?"
Nu merseră nici patru mile şi Swithin avu impresia că lui Irene îi place să se plimbe cu el în trăsură. Faţa ei era atât de suavă sub vălul acela alb şi ochii ei întunecaţi erau atât de strălucitori în lumina soarelui de primăvară; şi ori de câte ori vorbea, ea îi ridica spre el şi zâmbea.
Sâmbătă dimineaţa Soames o găsise la masa ei de scris întocmind un bilet pentru Swithin, prin care amâna plimbarea. Pentru ce s‑o amâne? o întrebase. N‑are decât să‑şi amâne neamurile ei cât o pofti, dar el nu admite să se poarte aşa cu ai lui.
Ea se uită îndelung la el, rupse biletul şi spuse: "Foarte bine!"
Apoi începu că scrie altul. Soames aruncă o privire întâmplătoare asupra biletului şi văzu că era adresat lui Bosinney.
"Ce‑ai să‑i scrii şi lui?" întrebă.
Irene, uitându‑se la el cu aceeaşi privire atotgrăitoare, răspunse liniştit: "Despre ceva ce m‑a rugat să fac pentru el!"
"Hmmm!" făcu Soames. «Comisioane! Nu te apuca de aşa ceva, că nu mai scapi de ele!" şi nu mai adăugă nimic.
Swithin deschise ochii mari când auzi de Robin Hill. Era drum lung pentru caii lui şi el lua masa de seară întotdeauna la ora şapte şi jumătate, înainte de a începe înghesuiala la club; noul bucătar‑şef era mai atent cu cei care mâncau mai devreme... o puşlama leneşă!
În orice caz, i‑ar fi plăcut să vadă casa. O casă e interesantă pentru oricare Forsyte şi mai ales pentru unul care a fost vânzător de case la licitaţie. În cele din urmă spuse că distanţa nu are importanţă. Când era mai tânăr, locuise ani de‑a rândul la Richmond; îşi ţinea trăsura şi caii acolo şi venea în fiecare zi cu ei la birou şi înapoi. Doar i se zicea: "Forsyte cel cu patru cai"! Trăsura şi caii lui erau cunoscuţi de la Hyde Park Corner până la Star and Garter. Ducele de Z... ar fi vrut să pună mâna pe ei, era dispus să‑i dea preţul dublu, dar el i‑a păstrat. Când ai un lucru bun, nu‑l dai din mână. Nu‑i aşa? Un aer de solemnă trufie îi cuprinse obrazul ras, pătrat şi bătrân; aşa cum îşi rotea capul în mijlocul gulerului său înalt şi tare părea un curcan umflat în pene.
Irene era, într‑adevăr, o femeie fermecătoare! Despre rochia ei vorbi pe larg, mai târziu, Mătuşii Juley care, ascultându‑l, ridică mâinile spre cer.
Era potrivită pe ea, ca o piele întinsă pe o tobă; aşa îi plăceau lui femeile, dintr‑o bucată, nu ca astealalte, nişte sperietori, nişte gâşte jumulite! Se uită fix la doamna Small, care semăna cu James — lungă şi slabă.
"Are stil", continuă el. "Demnă de un rege! Şi cu toate acestea, nu face caz de frumuseţea ei!"
"Pare‑mi‑se că pe tine te‑a cucerit de‑a binelea", spuse dintr‑un colţ Mătuşa Hester, cu voce tărăgănată.
Swithin auzea extrem de bine când se lega cineva de el.
"Ce vrei să zici? Eu ştiu ce înseamnă o femeie frumoasă, eu mă pricep; şi tot ce pot spune e că nu cunosc nici un bărbat tânăr potrivit cu ea; dar poate...cunoaşteţi... voi... mai ştii? Poate că.... voi... cunoaşteţi!"
"Oh!", murmură Mătuşa Hester; "întreab‑o pe Juley!"
Dar cu mult înainte de‑a ajunge la Robin Hill, aerul proaspăt cu care nu era obişnuit îl făcu foarte somnoros; mână caii cu ochii închişi şi numai ţinuta lui impecabilă, de o viaţă întreagă, i‑a împiedicat trupul mare şi greoi să cadă într‑o parte.
Bosinney îi aştepta. Ieşi în întâmpinarea lor şi toţi trei intrară în casă: Swithin în frunte, jucându‑se cu un baston solid de trestie de Malacca, cu mâner de aur, pe care i‑l înmânase Adolf, căci genunchii lui se resimţeau după atâta vreme de stat în aceeaşi poziţie. Îşi puse pe umăr haina căptuşită cu blană pentru a se feri de curenţii de aer din casa neterminată.
Scara — zise el — e frumoasă! Stil boieresc! Aici vor trebui câteva statui! Se opri în loc, între coloanele intrării spre curtea interioară, şi întinse bastonul în semn de întrebare.
Ce‑o fi însemnând asta — vestibul sau cum i‑or fi zicând ei? Dar când văzu luminatorul deasupra capului său, îi veni o inspiraţie:
— Ah, sala de biliard!
Când i se spuse că era o curte pardosită cu cărămidă şi cu plante la mijloc, se întoarse spre Irene:
— Să pierzi locul acesta pentru plante? Ascultă sfatul meu şi pune aici o masă de biliard!
Irene zâmbi. Îşi ridicase voalul, legându‑l peste frunte ca o bonetă de călugăriţă, iar zâmbetul ochilor ei întunecaţi, sub voalul strâns, i se păru lui Swithin mai fermecător decât fusese vreodată.. Dădu din cap. Vedea el bine că îi va urma sfatul.
Avu puţine de spus despre sufragerie şi salon, pe care le descria drept "spaţioase": dar căzu în extaz, în măsura în care îi era îngăduit unui bărbat de demnitatea lui, când intră în pivniţa de vinuri, coborând pe scările de piatră în urma lui Bosinney, care mergea înainte cu o lumânare.
— Aici veţi avea spaţiu, spuse, pentru şase sau şapte sute de duzini — drăguţă pivnicioară!
Bosinney îşi exprimă dorinţa să le arate casa în perspectivă, din păduricea din vale; Swithin se opri.
— E frumoasă priveliştea şi de aici, remarcă ei; n‑aveţi pe‑aici ceva pe care să se poată sta?
I se aduse un scaun din cortul lui Bosinney.
— Voi duceţi‑vă jos, spuse el încetişor: voi doi! Eu am stau aici să privesc peisajul!
Se aşeză lângă stejar, în soare: pătrat şi drept, cu o mână întinsă, sprijinită pe mânerul bastonului său, iar cealaltă genunchi, cu haina de blană desfăcută şi pălăria cu calotă joasă adăpostindu‑i faţa pătrată şi palidă; cu privirea fixă, foarte goală, îndreptată spre privelişte.
Binevoitor, le făcu semne din cap când îi văzu plecând peste câmp. Într‑adevăr, nu era supărat că l‑au lăsat singur; avea un moment de linişte să se gândească. Aerul era dulce, soarele nu prea fierbinte, priveliştea splendidă, splen... Capul îi căzu puţin într‑o parte; îl ridică brusc şi gândi: "Ciudat! Ah, da!" Ei îi făceau semne de jos, din vale! Ridică şi el mâna şi o mişcă de mai multe ori. Ei erau vioi... priveliştea era splen... Capul îi căzu spre stânga, dar îl smuci din nou; apoi căzu spre dreapta. Rămase locului; adormise.
Şi dormind aşa, santinelă pe vârful dealului, părea că domină toată priveliştea — splendidă — ca un chip cioplit în piatră, de un artist anume, al primilor Forsyte din vremuri păgâne, pentru a arăta stăpânirea minţii asupra materiei.
Şi toate nenumăratele generaţii de ţărani, strămoşii săi, obişnuiţi să stea duminicile cu braţele încrucişate supraveghindu‑şi micile petice de pământ cu ochii lor cenuşii, nemişcaţi, ce ascundeau instinctul lor cu tainice rădăcini de violenţă, instinctul de proprietate care excludea tot restul lumii — nenumărate generaţii păreau a şedea acum acolo, în vârful dealului, întruchipate în el.
Dar din el, dormitând aşa, spiritul său gelos de Forsyte călătorea departe, în Dumnezeu ştie ce junglă a închipuirii, cu acei doi tineri, pentru a vedea ce fac acolo, jos în crâng — în crângul în care zburda Primăvara cu miros de sevă şi muguri ce se deschideau, în cântecul păsărilor fără număr, pe un covor de zambile şi tinere ierburi plăpânde, unde soarele se prindea ca aurul de creştetul copacilor. Îi urmărea pentru a vedea ce fac umblând atât de aproape unul de altul pe poteca prea îngustă; umblând acolo atât de apropiaţi, încât păreau că se ating; pentru a veghea asupra ochilor lui Irene, hoţi negri care furau inima Primăverii. Mare paznic nevăzut, spiritul său era acolo, oprindu‑se cu ei pentru a privi cadavrul catifelat al unei cârtiţe, moartă nici de‑un ceas, în haina‑i cafenie stropită cu argint, neatinsă de ploaie sau rouă. Veghea la capul plecat al lui Irene şi la privirea suavă a ochilor ei plini de milă; şi la capul tânărului care o privea atât de intens, atât de ciudat. Mergând mai departe cu ei, trecu prin luminişul unde muncise un tăietor de lemne, unde zambilele fuseseră călcate în picioare şi unde un trunchi de copac se plecase şi căzuse jos de pe rădăcina‑i crestată. Se caţără pe el împreună cu ei şi merse înainte până la marginea crângului unde se întindea un ţinut ce nu fusese încă descoperit şi unde de departe se auzea cântec: "Cucu... cucu!"
Tăcut, stătu cu ei acolo, şi tăcerea lor îl tulbură! Foarte ciudat, foarte straniu!
Apoi porni cu ei înapoi, parcă s‑ar fi simţit vinovat de ceva; trecură prin pădure — ajunseră la luminiş tot tăcând, în mijlocul cântecului păsărilor care nu mai contenea şi în mireasma aceea sălbatică — hmmm, cu ce semăna oare? — cu iarba care se pune în... — şi se întoarseră la triunchiul culcat de‑a curmezişul potecii.
Apoi nevăzut, neliniştit, plutind deasupra lor, încercând să facă zgomot, spiritul lui de Forsyte o urmări pe Irene care se urcă pe buturugă, mlădiindu‑şi frumosul trup în timp ce privea zâmbind în jos, la tânărul care se uita la ea, în sus, cu ochi atât de stranii, atât de strălucitori, apoi, o văzu alunecând — a‑ah! a căzut, o‑oh! se lipeşte de pieptul lui; trupul ei gingaş, cald e strâns în braţe, capul ei se pleacă pe spate, ferindu‑se de buzele lui; o sărută; ea se retrage; el strigă: "Trebuie să ştii — te iubesc!" Trebuie să ştie — într‑adevăr, o frumoasă iubire! Ha‑a!
Swithin se deşteptă; îşi pierduse din vlagă. Avea un gust rău în gură. Unde se afla? A dracului treabă! Adormise! Visase ceva despre o nouă supă, cu gust de mentă. Tinerii aceia — pe unde‑or fi? Piciorul stâng îl furnica, simţea nişte înţepături ca de ac.
— Adolf! Puşlamaua nu era acolo; secătura o fi adormit pe undeva.
Se ridică, înalt, pătrat, masiv, cu blana pe umeri; privi îngrijorat în vale peste câmpuri, şi iată că‑i văzu venind.
Irene venea înainte, tânărul acela — cum îl porecliseră oare — "Piratul"? — venea în urma ei ca un câine bătut; n‑ar fi de mirare să fi primit o "lecţie"! Aşa‑i trebuie, cine l‑a pus s‑o ducă atâta drum până în vale, pentru a privi casa! Locul potrivit pentru a privi casa era pajiştea aceasta.
Îl zăriră şi ei. Întinse braţul şi făcu semne agitate pentru a‑i zori. Dar ei se opriră. De ce‑or fi stând oare acolo, vorbind — vorbind? Porniră iarăşi. I‑a dat o lecţie, nu avea nici cea mai mică îndoială, aşa i se şi cuvenea. Ce casă anapoda!,‑ o hărăbaie pocită, un gen de casă cu care el, Swithin, nu era obişnuit.
Cu privirea lui ştearsă, nemişcată, se uită cu băgare de seamă la feţele lor. Tânărul acesta avea o expresie foarte ciudată!
— N‑o să iasă niciodată nimic din ea! îi spuse acru, arătând spre casă; e prea modernă!
Bosinney căscă ochii mari, ca şi cum n‑ar fi auzit nimic; mai târziu Swithin i‑l descrise Mătuşii Hester în felul următor:
"Un tip extravagant — cu un fel foarte curios de‑a se uita la om — un golan necioplit!"
N‑ar fi ştiut mărturisi ce îi provocase aceste neaşteptate consideraţii psihologice. Poate fruntea, umerii obrajilor ori bărbia lui Bosinney, toate proeminente, sau expresia aceea de om însetat de pe faţa lui, care se ciocnea cu concepţia lui Swithin, că o îndestulare calmă trebuie să caracterizeze pe un gentleman desăvârşit.
Când i se oferi un ceai, faţa lui Swithin se lumină. El dispreţuia ceaiul — fratele său Jolyon, care se ocupase cu negoţul de ceai, câştigase o mulţime de bani — dar acum îi era atât de sete şi avea un gust atât de rău în gură, încât era gata să bea orişice. Ar fi vrut să‑i vorbească lui Irene despre gustul rău ce‑l avea în gură — ea era atât de plină de înţelegere! — dar aşa ceva nu era distins; îşi învârti limba, plesnind‑o uşor de cerul gurii.
Într‑un colţ îndepărtat al cortului, Adolf îşi aplecase mustăţile de pisică asupra unui ceainic. Îl părăsi apoi pentru a scoate dopul unei sticle mici de şampanie. Swithin zâmbi şi, dând din cap, îi spuse lui Bosinney:
— Ia te uită! Dumneata eşti un adevărat Monte Cristo! Acest roman celebru — unul din jumătatea de duzină pe care o citise el — produsese o extraordinară impresie asupra lui.
Luându‑şi paharul de pe masă, îl ridică spre a‑i privi culoarea; însetat cum era, n‑avea poftă să bea poşircă! Apoi îl duse la buze şi gustă.
— Foarte bun, spuse în cele din urmă, trecându‑l prin faţa nasului; dar nu e ca Heidsieck‑ul meu!
Acesta fu momentul când îi veni ideea pe care, mai târziu, o împărtăşi şi lui Timothy, deghizată în felul următor: "Nu m‑aş mira deloc dacă acest tânăr arhitect ar fi îndrăgostit de doamna Soames!"
Şi din acest moment, ochii săi decoloraţi, rotunzi, n‑au încetat nici o clipă de‑a studia, cu interes, această descoperire.
"Individul", îi spuse el doamnei Septimus, "o urmărea din ochi ca un câine — un golan necioplit! Nu mă mir deloc... e o femeie fermecătoare şi, aş spune, culmea discreţiei!" Senzaţia aceea vagă de parfum ce plutea în jurul lui Irene, ca mireasma unei flori cu petalele pe jumătate închise şi cu inima pătimaşă, îl inspiră la crearea acestei imagini. "Dar n‑am fost sigur de asta", spuse, "decât în clipa când l‑am văzut ridicându‑i batista."
Ochii doamnei Small fierbeau de agitaţie.
"Şi i‑a dat‑o înapoi?!" întrebă.
"Să i‑o dea înapoi?" spuse Swithin; "l‑am văzut ştergându‑şi cu ea balele când credea că eu nu mă uit într‑acolo!"
Doamna Small se sufoca — era prea iritată pentru a putea vorbi.
"Dar ea nu l‑a încurajat", continuă Swithin; se opri şi timp de un minut sau două se uită în gol, fix, cu acea privire care o speria atât pe Mătuşa Hester. Apoi brusc, îşi reaminti că, urcându‑se în trăsură, Irene i‑a întins a doua oară mâna lui Bosinney şi şi‑a lăsat‑o să întârzie într‑a lui.
Trăsese un bici zdravăn în cai, sperând ca astfel să‑i atragă atenţia numai spre el, dar ea se uită înapoi şi nici nu‑i răspunse la prima întrebare; faţa nu i‑o putea vedea — căci era cu capul plecat în jos.
Există undeva o pictură, pe care Swithin n‑a văzut‑o, şi care reprezintă un bărbat şezând pe o stâncă şi lângă el, cufundată într‑o apă liniştită, o nimfă a mării culcată pe spate, cu mâna pe sânu‑i gol. Pe faţa ei un zâmbet uşor — zâmbet de totală dăruire şi de tainică bucurie. Şezând lângă Swithin, Irene zâmbea cam tot aşa.
Apoi, încălzit de şampanie, având‑o pe Irene numai pentru el, începu să‑şi verse necazurile; duşmănia lui ascunsă faţă de noul bucătar‑şef de la club; grijile în legătură cu casa din Wigmore Street, unde puşlamaua aceea de chiriaş a dat faliment pentru că şi‑a ajutat cumnatul — ca şi cum "caritatea n‑ar trebui să înceapă de acasă"; apoi despre surzenia lui şi despre durerea pe care o are câteodată în partea dreaptă. Ea asculta, ochii îi erau umezi sub pleoape. Swithin credea că participă din tot sufletul la necazurile lui, şi îi fu o nespusă milă faţă de el însuşi. Totuşi, cu haina lui de blană cu brandenburguri pe piept, cu pălăria într‑o parte, plimbând această splendidă femeie, se simţea mai distins ca oricând.
Dar un zarzavagiu, care ieşise şi el la plimbarea de duminică împreună cu iubita lui, părea a avea aceeaşi bună impresie despre sine însuşi. Acest individ dădu bici mârţoagei sale şi galopă alături de Swithin, şezând ţanţoş, ca o păpuşă de ceară, în trăsurica lui de forma unei şalupe, cu bărbia pompos aşezată deasupra unui batic roşu, ca şi cea a lui Swithin pe cravata lui bogată; în timp ce iubita zarzavagiului, cu capetele unei blăni jerpelite fluturând în urma ei, maimuţărea eleganţa unei femei de lume. Amorezul ei vântura în mână un băţ la capătul căruia atârna o sfoară zdrenţuită, imitând întocmai mişcările circulare ale biciului lui Swithin, întorcându‑şi capul spre doamna lui cu o uitătură ce semăna grozav de bine cu privirea primitivă a lui Swithin.
Deşi la început nu luase în seamă prezenţa acestui mitocan, la un moment dat îi trecu prin minte că îşi bate joc de el. Şi Swithin trase un bici peste pulpa iepei. Cele două vehicule însă, printr‑o nenorocită fatalitate, rămaseră tot alături. Faţa galbenă şi buhăită a lui Swithin roşi; ridică biciul pentru a trage în zarzavagiu, dar o intervenţie specială a providenţei îl păzi să‑şi uite până într‑atâta demnitatea. O altă căruţă, ieşind dintr‑o curte, sili atât echipajul cât şi trăsurica să se apropie una de alta şi să se ciocnească; roţile scârţâiră. Trăsurica, fiind mai uşoară, se împiedică şi se răsturnă.
Swithin întoarse capul. Pentru nimic în lume nu s‑ar fi oprit pentru a‑l ajuta pe mitocan. Aşa‑i trebuie, dacă‑şi frânsese gâtul!
Dar chiar dacă ar fi vrut, tot nu s‑ar fi putut opri. Surii lui intraseră în panică. Trăsura zbura dintr‑o parte într‑alta şi oamenii îşi ridicau feţele înspăimântate când îl vedeau trecând ca vântul pe lângă ei. Braţele puternice ale lui Swithin, întinse cât erau de lungi, ţineau hăţurile. Obrajii îi erau buhăiţi, buzele strânse, iar faţa, umflată de furie, avea o culoare de un roşu‑închis.
Irene ţinea mâna pe marginea trăsurii, şi la fiecare zdruncinătură o strângea şi mai tare. Swithin auzi întrebarea ei:
— O să avem un accident, Unchiule Swithin?
Acesta îi răspunse gâfâind:
— Nu‑i nimic; mergem puţin... mai repede!
— Eu n‑am avut niciodată un accident.
— Nu te mişca! îi aruncă o privire. Ea zâmbea, cu o desăvârşită linişte. Stai liniştită, repetă el. Nu‑ţi fie teamă, am să te duc acasă.
Şi în mijlocul acestor teribile eforturi îl miră răspunsul ei, şoptit cu o voce care nu semăna cu vocea ei:
— Nu‑mi pasă dacă nu ajung niciodată acasă!
Trăsura făcu o teribilă săritură şi exclamaţia lui Swithin i se înnodă în gât. Caii, osteniţi de urcuş, îşi încetiniră pasul şi, în cele din urmă, se opriră de bună voie.
"Când" — povesti mai târziu Swithin la Timothy — "i‑am oprit, era calmă ca şi mine. Doamne, Dumnezeule! S‑a purtat ca şi cum puţin îi păsa dacă‑şi va frânge gâtul ori ba! Ce‑au fost vorbele acelea: «Nu‑mi pasă dacă nu ajung niciodată acasă!»"
Sprijinit în mânerul bastonului său spuse, gâfâind din greu, spre marea indignare a doamnei Small: "Şi nici nu mă mir, când are un bărbat atât de sclifosit ca tânărul Soames!"
Nici nu‑i trecu prin gând să se întrebe ce‑o fi făcut Bosinney după ce l‑au lăsat singur; să fi hoinărit peste câmp ca un câine, aşa cum îl sfătuise Swithin; să fi alergat la vale, în crângul acela în care primăvara încă zburda şi cucul cânta în depărtare? Poate că a coborât în vale cu buzele lipite de batista ei, al cărei parfum se îmbina cu mirosul de mentă şi de cimbrişor! A coborât acolo cu o durere atât de sălbatică, dar atât de plină de desfătare, încât ar fi putut‑o striga în mijlocul copacilor. Sau, într‑adevăr, ce‑o fi făcut băiatul acela? Dar de fapt, până când a ajuns la Timothy, Swithin uitase complet de existenţa lui.



Capitolul IV
JAMES VREA SĂ SE CONVINGĂ CU PROPRIII SĂI OCHI

Cine nu cunoaşte "Bursa Forsyte" nu poate prevedea, fireşte, toată furtuna pe care a dezlănţuit‑o vizita lui Irene la casă.
După ce Swithin istorisise la Timothy întreaga poveste a memorabilei lui plimbări, totul i‑a fost comunicat întocmai şi lui June; cu o mică urmă de curiozitate, cu o infimă nuanţă de răutate şi cu o adevărată dorinţă de a face bine.
— Şi ce lucru îngrozitor a spus, draga mea! încheie Mătuşa Juley. Să nu se mai întoarcă acasă! Ce‑o fi vrut să zică?
A fost o poveste stranie pentru June. O ascultă roşind de durere şi, deodată, îi strânse mâna scurt şi plecă.
— Aproape nepoliticoasă, îi spuse doamna Small Mătuşii Hester, după plecarea lui June.
Adevărata gravitate a situaţiei s‑a văzut din modul în care a primit June veştile. Era tulburată. Aici se petrecea ceva foarte grav. Curios! Ea şi Irene erau doar atât de prietene!
Totul se potrivea de minune cu zvonurile şi aluziile care circulaseră de la o vreme încoace. Şi‑au reamintit ceea ce povestise Euphemia despre scena petrecută la teatru — iar domnul Bosinney era mereu pe la Soames. Oh, fireşte! Da, desigur, era — pentru clădirea casei. Nimic făţiş. "Bursa Forsyte", acest motor, era prea bine pus la punct; o aluzie, cea mai mică vorbă de regret sau îndoială, aruncată la întâmplare, era suficientă pentru a pune în mişcare sufletul familiei, atât de sensibil la durerile celorlalţi membri ai săi.
Nici unul nu dorea ca aceste zvonuri să producă vreun rău — nici vorbă de aşa ceva. Ei se puneau în mişcare cu cele mai bune intenţii, cu sentimentul că fiecare din ei ocupă un loc bine definit în sufletul familiei.
La temeiul clevetirilor zăcea multă bunăvoinţă, care se manifesta deseori prin vizite de condoleanţe, conform bunelor maniere din "Societate", vizite de real folos celor ce suferă şi care aduc mângâiere celor ce sunt îndureraţi. Le cădea bine ori de câte ori suferea altul şi nu ei. De fapt, nimic altceva în afară de dorinţa de‑a vântura bine întâmplările, dorinţă care însufleţeşte şi rubrica faptelor diverse din presa publică, era aceea care îl pusese acum pe James în legătură cu doamna Septimus, pe doamna Septimus cu copiii lui Nicholas, pe copiii lui Nicholas cu cine ştie cine, şi aşa mai departe. Acea înaltă clasă socială la care se ridicaseră şi din care făceau acum parte le cerea o anumită candoare şi, mai mult decât atâta, un anumit fel de discreţie. Îmbinarea acestor două însuşiri era chezăşia că fac parte din ea.
Mulţi dintre membrii mai tineri ai familiei Forsyte îşi dădeau seama de asta şi, negreşit, ar fi fost gata să spună făţiş că doresc ca nimeni să nu se amestece în treburile lor; dar curentul acela invizibil, magnetic, al clevetirilor familiale, era atât de puternic, încât pentru nimic în lume nu puteau scăpa de el. Se ştia totul despre fiecare. Simţeau că orice împotrivire e zadarnică.
Unul dintre ei (tânărul Roger) făcu o încercare eroică pentru eliberarea tinerei generaţii, spunând despre Timothy că e un "cotoi bătrân". Dar strădania se întoarse împotriva lui; vorbele lui făcură "turul" şi, în cel mai delicat mod, ajunseră la urechile Mătuşii Ann care le repetă, cu vocea plină de indignare, doamnei Roger, de unde ele se întoarseră înapoi la tânărul Roger.
Dar, la urma urmei, din pricina asta nu sufereau decât răufăcătorii; ca de pildă George, când şi‑a pierdut toţi banii jucând biliard; sau chiar tânărul Roger, când fusese cât pe‑aci să se însoare cu fata aceea cu care — se spune în şoaptă — se şi căsătorise după legile firii; sau chiar Irene, despre care se credea, mai mult decât se spunea, că e în pragul primejdiei. Toate aceste clevetiri erau nu numai plăcute, ci şi binefăcătoare. Datorită lor se petreceau atâtea ceasuri agreabile la Timothy, în Bayswater Road; atâtea ceasuri care, altfel, ar fi fost pustii şi apăsătoare pentru cei trei de acolo. Dar casa lui Timothy era doar una din sutele de asemenea case din acest oraş al Londrei — căminele unor oameni neutri care se găseau în afara luptei şi care trebuie sa‑şi găsească în luptele altora raţiunea propriei lor existenţe.
Fără dulceaţa clevetirilor familiale, viaţa din casa Timothy ar fi fost pustie. Zvonuri şi poveşti, dări de seamă şi presupuneri... nu erau aceştia copiii casei, tot atât de dragi şi de preţioşi ca şi copilaşii gânguritori pe care acest frate şi surorile lui nu i‑au avut în călătoria lor prin viaţă? A vorbi despre ceilalţi membri ai familiei era ca şi cum toţi aceşti copii şi nepoţi, după care inimile lor blânde jinduiau, ar fi fost ai lor. Căci, cu toate că e îndoielnic dacă inima lui Timothy îi dorea cu adevărat, e de netăgăduit că, ori de câte ori se năştea un nou copil Forsyte, el era foarte tulburat
Degeaba îi spunea tânărul Robert "cotoi bătrân" — degeaba ridica Euphemia mâinile strigând: "Oh! ăia trei!", pentru a da drumul râsului ei molcom, cu chiot ascuţit la urmă. Degeaba şi lipsit de politeţe.
Situaţia, care în stadiul acela părea, mai ales în ochii neamului Forsyte, stranie — ca să nu zicem "imposibilă" — nu era, de fapt, atât de stranie, ţinând seama de anumite fapte.
Câteva lucruri fuseseră pierdute din vedere.
În primul rând, sentimentul de certitudine al atâtor căsnicii liniştite. Oamenii au uitat că Iubirea nu e floare de seră, ci o plantă sălbatică, născută dintr‑o noapte umedă, născută dintr‑un ceas de soare; răsărită din sămânţă sălbatică, aruncată pe drum de un vânt sălbatic. O sălbăticiune care, dacă înfloreşte din întâmplare în interiorul grădinilor noastre, o numim floare; iar dacă înfloreşte afară, o numim buruiană, dar, floare sau buruiană, mireasma şi culoarea ei sunt totdeauna sălbatice!
Apoi — deoarece faptele şi socotelile vieţii lor se opuneau la recunoaşterea acestui adevăr — neamul Forsyte nu admitea în unanimitate că acolo unde încolţeşte această plantă sălbatică bărbaţii şi femeile nu sunt decât fluturi în jurul bobocului palid ce seamănă cu o flacără.
Trecuse multă vreme de la aventura tânărului Jolyon — şi era cât pe‑aci să renască tradiţia că oamenii ajunşi la situaţia lor socială nu sar niciodată gardul pentru a culege această floare; că se prea poate ca unul din ei să sufere de iubire, ca de pojar, o dată, la timpul cuvenit, dar că se vindecă pentru totdeauna — ca de pojarul îngrijit cu o mixtură de unt şi miere — şi intră liniştit în braţele căsniciei.
Dintre toţi cei la care ajunsese zvonul acesta cu privire la Bosinney şi doamna Soames, James fu cel mai impresionat. Uitase de mult cum se ţinea după Emily, tânjitor şi palid, cu favoriţii castanii, în zilele când îi făcea curte. Uitase de mult căsuţa de pe lângă Mayfair, unde şi‑a petrecut zilele de la începutul căsătoriei sau, mai bine zis, uitase de mult acele zile, dar nu şi căsuţa — un Forsyte nu uită niciodată o casă — pe care a vândut‑o după aceea cu un beneficiu net de patru sute de lire.
Uitase de mult zilele de nădejdi şi temeri, uitase de îndoielile lui, căci nu ştia dacă e cuminte să se însoare cu Emily (care, deşi frumuşică, nu avea nimic; iar el, în vremea aceea, abia câştiga o mie de lire pe an); dar acea atracţie căreia nu i se putuse împotrivi îl dusese atât de departe, încât simţea că moare dacă n‑o ia de nevastă pe fata cu părul bălai, bine strâns pe ceafă, cu braţe frumoase ce‑i ieşeau din rochia strânsă pe corp, cu trup fermecător, bine adăpostit de malacov, o colivie cu circumferinţă uimitor de mare.
James trecuse prin foc, dar trecuse şi prin fluviul anilor ce stinge focul; el trăise cea mai tristă dintre toate experienţele — uitase ce înseamnă să iubeşti! Uitase! Uitase de atâta vreme, încât uitase chiar şi că a uitat.
Şi acum acest zvon ajunsese şi la el; acest zvon despre soţia fiului său; foarte vag, o umbră furişată între aparenţele abia palpabile, abia desluşite ale situaţiei; era nereală şi de neînţeles, ca o nălucă, dar purtând cu ea, şi tot ca o nălucă, o groază ce nu se poate tălmăci.
Încercase să lămurească totul, dar nu reuşise, întocmai cum îi era cu neputinţă de‑a raporta la persoana lui vreuna din tragediile acelea pe care le citea în jurnalul de seară. Nu putea şi pace! Nu putea fi adevărat! Nu era decât o nebunie de‑a lor. E drept că Irene nu se împăca prea bine cu Soames, dar era fată bună — o fată bună!
Ca marea majoritate a bărbaţilor, James se desfăta când auzea de câte o mică bârfă, şi ai fi spus şi acum, pe un ton foarte natural, lingându‑şi buzele; "Da, da — ea şi tânărul Dyson; se zice că trăiesc împreună la Monte Carlo!"
Dar semnificaţia unei întâmplări de soiul acesta — trecutul, prezentul sau viitorul ei — nu l‑a izbit niciodată. El nu s‑a gândit la durerea şi fericirea din care era împletită, nici la destinul tăcut şi atotputernic, ce se ascundea în dosul faptelor foarte goale, câteodată sordide, dar în general picante, ce i se relatau. El nu avea obiceiul să condamne, să laude, să tragă concluzii sau să facă consideraţii de ordin general în asemenea chestiuni. Le asculta cu oarecare lăcomie, apoi repeta cele auzite şi această îndeletnicire îi făcea tot atâta plăcere ca şi un pahar de sherry sau de bitter înainte de masă.
Totuşi acum, când o asemenea întâmplare — sau mai bine zis zvon, o adiere de zvon — se apropiase de persoana lui, se simţea ca într‑o ceaţă care îi umplea gura de amărăciune şi îi îngreuia respiraţia.
Un scandal! Posibilitatea unui scandal! Repetarea acestui cuvânt în sinea lui era singura cale de a deveni conştient sau de a cugeta asupra acestui lucru. El uitase cum se desfăşoară asemenea întâmplare, sensul ei îi scăpa; căci el, pur şi simplu, nu mai înţelegea că oamenii pot risca totul de dragul unei pasiuni.
Între toate persoanele din relaţiile sale, care mergeau în City zi de zi şi îşi vedeau acolo de fel de fel de treburi, iar în momentele lor de răgaz cumpărau acţiuni ori case, mergeau la dineuri şi jucau cărţi — după cum ştia el — i s‑ar fi părut ridicol să presupună că vreunul ar risca ceva de dragul unui lucru atât de absurd şi de efemer ca pasiunea.
Pasiune! Da, parcă, într‑adevăr, auzise despre aşa ceva; fraze ca: "Un bărbat tânăr şi o femeie tânără nu trebuie lăsaţi de capul lor", fraze care erau întipărite în mintea lui după cum paralelele sunt tipărite pe o hartă (căci toţi cei din neamul Forsyte au un simţ ascuţit al realităţii când este vorba de factorii de temei ai vieţii); dar dincolo de acestea, el nu era în stare să conceapă nimic în afară de înspăimântătorul termen "scandal".
Ah! dar nu era nimic adevărat în aceste zvonuri, nu putea fi nimic adevărat. Nu era speriat: Irene era cu adevărat o fată bună. Dar aşa te tulburi când un gând ca acesta îţi intră în cap. Iar James era şi nervos din fire — unul dintre acei bărbaţi chinuiţi de obsesii, bănuială şi nehotărâre. Se temea să nu scape vreun câştig, dar era, fiziceşte, incapabil să se hotărască până în momentul în care era absolut convins că, dacă nu se decide, pierde.
Dar viaţa îl pusese de multe ori în faţa unor împrejurări în care sarcina de a decide nu‑i aparţinea. Acum se afla într‑una din acele situaţii.
Ce putea face el? Să‑i vorbească lui Soames? Aceasta n‑ar face decât să înrăutăţească lucrurile. Şi, la urma urmei, nu era nimic adevărat — era convins.
Totul se trage de la casa aceea. El n‑a avut nici o încredere în această idee de la bun început. Pentru ce voia Soames să se mute la ţară? Şi, dacă cheltuieşte atât amar de bani pentru a‑şi face o casă, de ce n‑a angajat un om de prima mână, în locul acestui tânăr Bosinney, despre care nu ştie nimeni nimic? El îi spusese ce are să păţească. Apoi, mai auzise şi că această casă îl costă pe Soames mult mai mult decât ceea ce fusese dispus să cheltuiască.
Acest fapt, în special, deşteptă în James sensul adevăratei primejdii. Întotdeauna dai de neplăceri când îţi faci de lucru cu aceşti aşa‑zişi "artişti"; un om cu bun‑simţ n‑are ce vorbi cu ei. De altfel, el o prevenise şi pe Irene. Şi iată ce‑a ieşit! Şi, deodată, îi veni ideea că ar fi bine să se ducă acolo, sa vadă cu ochii lui despre ce e vorba. În mijlocul acestei neguri de nelinişte ce‑i învăluise mintea, gândul de a merge şi de a vedea casa îi dădu o satisfacţie inexplicabilă. Poate că simpla hotărâre de a face ceva — dar, mai probabil, faptul că se duce să vadă o casă — îl uşura.
Simţea că dacă se va uita cu băgare de seamă la edificiul din cărămizi şi mortar, din lemn şi piatră, construit de individul pe care‑l bănuia, va pătrunde chiar în miezul acestui zvon în legătură cu Irene.
Deci, fără a‑i spune cuiva o vorbă, luă o birjă până la gară şi plecă cu trenul la Robin Hill. Ajuns acolo — conform obiceiului din partea locului nu erau trăsuri — se văzu silit să meargă pe jos.
Porni încet să urce dealul cu ochii aţintiţi la picioare, cu genunchii ascuţiţi şi umerii înalţi care se aplecau de greutate. Cu toate acestea arăta foarte bine cu ţilindrul pe cap şi redingota lui, pe care o grijă desăvârşită le păstrase noi şi nepătate. Emily se ocupa de îngrijirea lor; adică, fireşte, nu ea vedea de ele — oamenii cu bună stare materială nu se ocupă singuri de nasturi, iar Emily era o femeie înstărită — ci avea doar grijă ca majordomul să‑şi vadă de treabă.
De trei ori a fost necesar să i se arate drumul; de fiecare dată repeta ce i se spusese, cerea apoi iar omului să‑l lămurească şi repeta şi el din nou, căci era vorbăreţ din fire, şi apoi nu poţi fi niciodată destul de prevăzător într‑o regiune necunoscută.
Deşi le spunea tuturor că e în căutarea unei case noi, numai când i‑au arătat acoperişul printre copaci fu cu adevărat convins că nu‑l îndrumaseră cu totul greşit.
Cerul era înnorat şi parcă acoperea lumea întreagă cu ceaţa‑i alburie, ca un tavan spoit cu alb. Nu era prospeţime şi nici mireasmă în aer. Într‑o zi ca aceea nici chiar muncitorii nu‑şi dădeau osteneală; făceau numai strictul necesar şi îşi vedeau de treabă fără a vorbi despre ale lor, fără flecăreala ce le mai uşurează chinurile muncii.
Prin spaţiile casei neterminate oamenii în cămaşă, cu mânecile suflecate, munceau încet: se auzeau zgomote — bătăi ritmice de ciocan, scârţâit de metale, ferăstraie tăind lemne, şi huruitul roabelor pe scânduri; din când în când câinele şefului de şantier, legat cu o sfoară de o grindă de stejar, gemea încet, cu un glas care semăna cu şuierătura unui ceainic.
Geamurile puse de curând, mâzgălite fiecare cu câte o pată albă la mijloc, se uitau fix la James, ca ochii unui câine orb.
Şi corul şantierului cânta mai departe, strident şi fără bucurie, sub cerul de cenuşă alburie. Iar sturzii, plecaţi la vânătoare după viermii din pământul proaspăt săpat, amuţiseră cu desăvârşire.
James îşi căuta drum printre grămezile de pietriş — se tăia tocmai drumul pentru trăsuri — până ajunse în faţa intrării. Aici se opri şi‑şi ridică ochii. Era puţin de văzut din acest punct, dar puţinul acesta îl prinse dintr‑o dată; se opri, nemişcat, câteva minute, şi cine ştie la ce se gândi...
Ochii săi albaştri ca porţelanul, sub sprâncenele‑i albe, proeminente, ca două mici coarne, nici nu clipeau. Buza de sus, lungă, deasupra gurii mari, în mijlocul favoriţilor albi, frumoşi, tresări o dată sau de două ori. Expresia lui uluită explica de unde‑i vine aerul de apăsare pe care‑l avea câteodată faţa lui Soames. Poate că James îşi zicea acum "Ştiu şi eu — viaţa nu‑i treabă uşoară!"
În această atitudine îl surprinse Bosinney.
James îşi coborî ochii, de la cine ştie ce cuib de pasăre pe care‑l căuta în largul cerului, la faţa lui Bosinney, plină de un dispreţ batjocoritor.
— Ce mai faceţi, domnule Forsyte? Aţi venit să vedeţi cu ochii dumneavoastră?
După cum ştim, tocmai pentru aceasta venise James şi, surprins, se simţi foarte stingherit. Întinse totuşi mâna, zicând:
— Ce mai faci? fără a se uita la Bosinney.
Acesta îl pofti să‑şi continue drumul, cu un zâmbet ironic. James simţea ceva suspect în această politeţe.
— Aş vrea să înconjur mai întâi clădirea pe dinafară, spuse el, ca să văd ce‑ai făcut!
O terasă pavată cu pietre rotunjite, înclinată cu câţiva centimetri, împrejmuia casa spre sud‑est şi sud‑vest şi se termina cu o margine piezişă în pământul ce urma să fie acoperit cu gazon; James înainta de‑a lungul acestei terase.
— Şi cât a costat asta? întrebă el, când văzu că terasa trece şi dincolo de coteţ.
— Cât credeţi dumneavoastră? zise Bosinney.
— De unde vrei să ştiu? răspunse James cam scos din sărite; cred că vreo două‑trei sute!
— Exact atâta!
James îi aruncă o privire aspră, dar arhitectul păru a nu băga de seamă, de aceea James crezu că n‑a fost auzit.
Ajuns la intrarea grădinii, se opri pentru a se uita la privelişte.
— Acela va fi doborât, nu‑i aşa? spuse el, arătând spre stejar.
— Credeţi? Socotiţi că dacă copacul stă acolo, nu veţi avea destulă vedere pentru banii dumneavoastră?
Din nou îl privi James bănuitor — tânărul acesta punea în mod ciudat problemele.
— Da, zise el încurcat, cu un accent plin de nervozitate; nu văd la ce‑i bun aici un copac.
— Mâine va fi tăiat, zise Bosinney.
James se sperie.
— Oh! Nu te apuca să spui c‑am zis eu să‑l dobori. Pe mine nu mă priveşte nicidecum.
— Nu?
James continuă năucit:
— Cum adică? De ce să mă amestec? Nu mă priveşte deloc! O faci pe răspunderea dumitale.
— Îmi îngăduiţi să menţionez numele dumneavoastră?
James era din ce în ce mai speriat.
— Nu pricep pentru ce vrei să amesteci numele meu, mârâi el; ai face mai bine să laşi copacul în pace. Nu e copacul dumitale.
Scoase din buzunar o batistă de mătase şi‑şi şterse fruntea. Intrară în casă. Ca şi Swithin, James fu impresionat de curtea interioară.
— Trebuie să fi cheltuit o groază de bani aici, zise, după ce se uită o vreme la coloane şi la galerie. Ia spune, cât a costat să ridici aceste coloane?
— Nu pot spune aşa, pe dinafară, dar ştiu că s‑au dus o groază de bani!
— Cred şi eu, spuse James. Eu aş fi... Întâlni privirea arhitectului şi se opri brusc. Iar după aceea, ori de câte ori ajungeau la ceva al cărui preţ ar fi dorit să‑l afle, îşi înfrâna curiozitatea.
Bosinney părea hotărât să‑i arate tot ceea ce era de văzut, şi dacă James n‑ar fi avut spiritul de observaţie pe care‑l avea, s‑ar fi trezit ocolind pentru a doua oară casa. Arhitectul părea atât de dornic să i se pună întrebări încât James simţea că trebuie să bage de seamă. Începu să se resimtă din pricina eforturilor pe care le făcuse căci, cu toate că era destul de solid, avea şaptezeci şi cinci de ani.
Era dezamăgit; nu desluşise nimic, inspecţia nu‑i dăduse nici o lămurire din cele aşteptate. Nu reuşise decât să‑şi mărească antipatia şi neîncrederea faţă de acest tânăr, care l‑a copleşit cu o falsă politeţe şi a cărui purtare, îşi dădu el seama, nu fusese decât bătaie de joc.
Individul era mai afurisit decât crezuse el şi mai chipeş decât sperase. Avea aerul unui om căruia îi place riscul, aer pe care James nu‑l admira deoarece, după părerea lui, lucrul cel mai de neîngăduit în viaţă era riscul. Avea şi un zâmbet neobişnuit, care apărea când te aşteptai mai puţin, şi nişte ochi foarte ciudaţi. Arhitectul semăna — după cum povesti mai târziu James — cu un pisoi flămând. Aceasta a fost cea mai potrivită comparaţie găsită în timpul conservaţiei lui cu Emily, pentru a‑i descrie acea stranie îmbinare de exasperare, politeţe catifelată şi bătaie de joc, pe care o simţise în purtarea lui Bosinney.
În sfârşit, după ce văzuse tot ceea ce era de văzut, ieşi pe uşa pe care intrase şi, simţind că şi‑a irosit degeaba timpul, energia şi banii, îşi luă curajul său de Forsyte în mâini, şi privind aspru la Bosinney, spuse:
— Pare‑mi‑se c‑o vezi destul de des pe nora mea; ei, ea ce crede despre casă? Dar te pomeneşti că nici n‑a văzut‑o?
Vorbi astfel, deşi ştia totul despre vizita lui Irene — vizita n‑avea însemnătate, importantă era doar declaraţia aceea extraordinară: "Nu‑mi pasă dacă nu ajung acasă!" — şi despre felul în care primise June aceste veşti.
După ce se sfătui cu el însuşi, hotărâse să pună întrebarea în acest fel, sperând că‑i dă lui Bosinney prilejul să vorbească.
Trecu multă vreme până când Bosinney răspunse, cu ochii aţintiţi asupra lui James care se simţea stingherit.
— A văzut casa, dar nu vă pot spune ce crede despre ea.
Deşi nervos şi uluit, firea lui James nu‑i îngăduia să abandoneze tatonările.
— Oh! spuse, a văzut‑o! Probabil că Soames a adus‑o aici!
Bosinney răspunse zâmbind:
— Oh, nu!
— Cum? A venit singură?
— Oh, nu!
— Atunci cine a adus‑o?
— Eu, zău, nu ştiu dacă se cuvine să vă spun cine a adus‑o aici!
Lui James, care ştia că venise cu Swithin, răspunsul acesta i se păru de neînţeles.
— Adică, cum? se bâlbâi el, dumneata ştii că... dar se opri, dându‑şi deodată seama că e în primejdie.
— Bine, dacă nu vrei să‑mi spui, nu vrei şi pace! Mie nu‑mi spune nimeni nimic!
Spre uimirea lui, Bosinney îi puse o întrebare!
— Apropo! Puteţi să‑mi spuneţi dacă mai sunt şi alţii dintre dumneavoastră care vor să vină aici? Mi‑ar plăcea să fiu la post.
— Şi alţii? spuse James uluit. Cum să mai fie? Eu nu ştiu pe nimeni. La revedere!
Privind în pământ, întinse o mână a cărei palmă abia o atinse pe aceea a lui Bosinney, şi apucându‑şi umbrela exact pe deasupra mătăsii, plecă de‑a lungul terasei.
Înainte de a trece colţul, se uită înapoi şi îl văzu pe Bosinney venind încet în urma lui — "alunecând de‑a lungul peretelui", după cum i se păru lui James, "ca un pisoi uriaş". Se făcu a nu băga de seamă când tânărul îşi ridică pălăria.
După ce ieşi de pe drumul croit pentru trăsuri şi se pierdu din vederea lui Bosinney, îşi încetini pasul şi mai mult. Foarte încet, mult mai încovoiat decât la venire, slab, dărâmat şi dezamăgit, se întoarse la gară.
"Piratul" îl urmărea mergând atât de trist spre casă, şi poate că regreta modul cum se purtase cu acest om bătrân.



Capitolul V
SOAMES ŞI BOSINNEY ÎN CORESPONDENŢĂ

James nu spuse nimic fiului său despre vizita lui la casă; dar, într‑o dimineaţă, avu prilejul să meargă la Timothy, din pricina unui proiect de canalizare pe care autorităţile sanitare i‑l impuseseră fratelui său, şi acolo povesti totul.
Nu era — zise el — o casă rea. Îşi dăduse seama c‑o să iasă ceva din ea. Individul acela e priceput în meseria lui, dar câţi bani o să‑l mai coste pe Soames până va fi gata, asta nu ştia.
Euphemia Forsyte se afla în cameră — trecuse pe acolo pentru a împrumuta ultimul roman al Reverendului Scoles, Pasiunea şi înfrângerea ei, care era la modă pe atunci — şi interveni:
— Am văzut‑o ieri pe Irene la Magazinul universal; ea şi domnul Bosinney au avut o mică convorbire în raionul de coloniale.
Astfel, în termeni simpli, povesti o scenă care a impresionat‑o profund şi i‑a dat mult de gândit. Se dusese în grabă mare la raionul de mătăsuri din Magazinul universal — instituţie admirabilă cu sistemul ei de‑a nu servi decât persoane de încredere, cerând plata înainte de livrarea mărfii, aşa că nu era în Londra magazin mai potrivit pentru neamul Forsyte — să cumpere o bucată de mătase vişinie pentru mama ei, care aştepta afară în trăsură.
Trecând prin raionul de coloniale, ochiul ei a fost în mod neplăcut atras de o siluetă minunată ce stătea cu spatele la ea. Era atât de fermecătoare, atât de bine proporţionată şi de suplă, şi cu atâta gust îmbrăcată, încât simţul ei instinctiv de bună‑cuviinţă fu de îndată tulburat. Ştia, mai mult din intuiţie decât din experienţă, că asemenea siluete rareori sunt legate cu virtutea. Nu era cazul ei, căci trupul îi era destul de greu de îmbrăcat.
Bănuielile ei, din fericire, fură confirmate. Un tânăr domn venind dinspre raionul de drogherie îşi smulse pălăria din cap şi acostă pe doamna necunoscută, care stătea cu spatele spre ea.
Atunci văzu Euphemia cu cine are de‑a face; doamna era, fără îndoială, doamna Soames, iar tânărul, domnul Bosinney. Se ascunse repede, cumpărând o cutie de curmale tunisiene, căci nu‑i plăcea să întâlnească lume cunoscută la ora cumpărăturilor de dimineaţă, când avea pachete în mână. Astfel că, fără să vrea, a fost o martoră foarte atentă a micii lor convorbiri.
Doamna Soames, de obicei cam palidă, avea obrajii îmbujoraţi; iar purtarea domnului Bosinney era stranie, totuşi atrăgătoare (Euphemia îl găsea chiar distins, iar porecla pe care i‑o dăduse George, "Piratul", avea ceva romantic, chiar fermecător). El părea să ceară ceva. Într‑adevăr, vorbeau atât de serios — sau, mai bine zis, el vorbea atât de serios, căci doamna Soames nu spunea nimic — încât, fără să‑şi dea seama, împiedicau circulaţia. Un general bătrân şi simpatic, care se îndrepta spre raionul de ţigări, fu silit să facă un adevărat ocol din pricina lor şi când, din întâmplare, văzu faţa doamnei Soames, îşi ridică pălăria, prostănacul! Aşa sunt bărbaţii!
Dar ceea ce‑a tulburat‑o pe Euphemia au fost ochii doamnei Soames. Aceasta nu şi‑a ridicat nici un moment privirile la domnul Bosinney până la plecare, dar când dânsul se îndepărtă se uită în urma lui. Şi, vai, cu ce privire!
Asupra acestei priviri Euphemia gândi mult şi cu spaimă. Nu e mult spus, dacă ar pretinde că a durut‑o suavitatea aceea întunecată şi mistuitoare căci, într‑adevăr, părea că femeia ar fi vrut să‑l cheme înapoi şi să dezmintă ceea ce îi spusese.
Dar, bineînţeles, nu avu vreme să pătrundă problema în adâncime chiar atunci, cu bucata de mătase vişinie în mâini: era însă foarte intrigată — foarte. Salută pe doamna Soames înclinând din cap, pentru a‑i arăta că o văzuse; şi, după cum mărturisi ea, povestind mai târziu prietenei sale Francie (fiica lui Roger): "Se vedea bine pe faţa ei că fusese prinsă asupra faptului....!"
James nu era deloc dispus să asculte vorbe care să‑i întărească bănuielile chinuitoare, aşa că o întrerupse imediat:
— Oh, desigur, au fost să cumpere hârtiile pentru tapetat pereţii!
Euphemia zâmbi.
— În băcănie? spuse cu un aer inocent şi, luând de pe masă Pasiunea şi înfrângerea ei, adăugă: Nu‑i aşa că mi‑o împrumuţi, mătuşica dragă? La revedere! Apoi ieşi.
James plecă imediat după ea: era în întârziere.
Când ajunse la biroul "Forsyte, Bustard and Forsyte" îl găsi pe Soames şezând pe scaunul său rulant, pregătind o pledoarie. Acesta îşi salută tatăl cu un scurt "Bună dimineaţa" şi, trăgând din buzunarul său un plic, zise:
— Poate te interesează să citeşti asta. James citi cele ce urmează.

"309, Sloane Street, 15 mai

Dragă Forsyte,
Construcţia casei dumitale fiind terminată, sarcinile mele în calitate de arhitect s‑au sfârşit. Dacă urmează să duc mai departe munca de decoraţie interioară pe care, la cererea dumitale, am şi început‑o, aş dori să pricepi desluşit că trebuie să am mână liberă.
Dumneata nu vii niciodată la casă fără a propune ceva ce este împotriva planurilor mele. Am aici trei scrisori de la dumneata, şi în fiecare îmi recomanzi un articol pe care nici nu visez să‑l pun în casă. Ieri după amiază a venit şi tatăl dumitale acolo, dându‑mi câteva preţioase sfaturi.
Te rog, deci, să te hotărăşti: ori vrei să‑ţi fac eu această decoraţie, ori vrei să mă retrag, lucru pe care, de altfel, l‑aş prefera.
Dar trebuie să înţelegi că dacă fac eu decoraţia interioară, atunci o fac singur, fără nici un fel de amestec.
Dacă fac această muncă, vreau s‑o fac temeinic, dar pentru asta trebuie să am mână liberă.
Al dumitale, Philip Bosinney."

Nu se poate spune, fireşte, care a fost mobilul exact şi imediat al acestei scrisori; totuşi nu e puţin probabil ca Bosinney să fi fost împins de o subită revoltă împotriva poziţiei sale faţă de Soames — eterna poziţie a Artei faţă de Avere — care este atât de bine reprezentată pe reversul celor mai multe aranjamente ale vieţii moderne în formula următoare, care se poate compara cu cele mai bune sentinţe ale lui Tacit:

THOS. T. SORROW
1
Inventator
BERT. M. PADLAND
Proprietar

— Şi ce ai de gând să‑i spui? întrebă James.
Soames nici nu întoarse capul.
— Încă nu m‑am hotărât, îi răspunse şi continuă să lucreze la pledoarie.
Un client al său construise nişte clădiri pe un teren care nu‑i aparţinea şi, pe neaşteptate şi într‑un mod foarte grav, fu solicitat să le dărâme. Totuşi, după o examinare atentă a faptelor, Soames găsise o modalitate pentru a dovedi că de fapt clientul său are ceea ce se numeşte dreptul de ocupaţie şi că, deşi terenul nu‑i aparţine, are dreptul să‑l păstreze şi să‑şi afirme acest drept. Soames lucra acum la întocmirea acestei pledoarii şi la măsurile ce trebuiau luate pentru a valorifica dreptul clientului său.
Era renumit pentru justele sale consultaţii juridice; se spunea: "Du‑te la tânărul Forsyte — e un om cu mintea ascuţită!", iar Soames era foarte mândru de această reputaţie.
Era tăcut din fire şi aceasta îi era de folos; nimic nu era mai potrivit pentru a da oamenilor, şi în special oamenilor bogaţi (Soames nu avea decât asemenea clienţi), impresia că eşti un om de nădejde. Şi el era om de nădejde. Tradiţie, obiceiuri, educaţie, deprinderi moştenite, prudenţă înnăscută, toate se adunau pentru a‑l învesti cu o cinste profesională desăvârşită, care rezista oricărei ispite, din pricină că era clădită pe o aversiune înnăscută faţă de orice risc. Cum ar fi putut cădea el, când sufletul său avea oroare de împrejurările care fac posibilă căderea — un om nu poate cădea când stă cu picioarele pe pământ!
Şi acea mulţime de Forsyte care, de‑a lungul nenumăratelor lor tranzacţii privitoare la proprietatea în toate formele ei (de la neveste până la dreptul riveran), aveau nevoie de serviciile unui om de nădejde, socoteau că e bine să încredinţeze lui Soames afacerile lor; aşa erau liniştiţi şi siguri. Atitudinea lui uşor dispreţuitoare, combinată cu talentul de a folosi precedentele, era de asemenea în favoarea lui — un om nu devine dispreţuitor decât dacă ştie ceva!
De fapt el era şeful biroului. Cu toate că James venea încă aproape în fiecare zi pentru a vedea ce este de făcut, acum nu mai făcea nimic. Se aşeza în fotoliul lui, picior peste picior, încurca puţin unele chestiuni ce fuseseră lămurite, şi apoi pleca; iar celălalt asociat, Bustard, era un biet om muncitor, dar a cărui părere nu era cerută niciodată.
Aşa că Soames îşi vedea liniştit de treabă. Totuşi, ar fi greşit să spunem că se simţea în largul lui. Suferea de o tulburare ameninţătoare, care îl chinuia de multă vreme, încercase s‑o pună pe seama unor factori de ordin fizic — starea ficatului său — dar ştia că pricina e alta.
Se uită la ceas. Peste un sfert de oră trebuia să fie la Adunarea Generală a Societăţii "New Colliery Company" — unul din concernele unchiului Jolyon; acolo îl va întâlni pe unchiul Jolyon şi îi va vorbi despre Bosinney — nu hotărâse încă ce anume îi va spune, dar îi va spune ceva — în orice caz nu va răspunde la această scrisoare până ce nu‑l va vedea pe unchiul Jolyon. Se ridică şi îşi aşeză, ordonat, foile pledoariei. Apoi intră într‑un mic cabinet întunecos, aprinse lumina, se spălă pe mâini cu o bucată de săpun cafeniu de Windsor şi se şterse cu un prosop pus pe un rulou. Îşi perie părul, făcându‑şi cărarea cu toată grija, stinse lumina, îşi luă pălăria şi, spunând că se va întoarce la ora două şi jumătate, ieşi.
Birourile Societăţii "New Colliery Company" din Ironmonger Lane nu erau departe, şi acolo se ţinea întotdeauna adunarea generală, spre deosebire de societăţile mai ambiţioase, care‑şi ţineau adunarea generală la Cannon Street Hotel. Bătrânul Jolyon fusese, de la început, împotriva presei. "Ce‑l privesc pe Public afacerile mele!", zicea el.
Soames sosi exact la timp şi‑şi ocupă locul la masa consiliului unde erau înşiraţi, cu câte o călimară în faţă şi privind spre acţionari, toţi directorii.
În mijlocul acestui şir de oameni şedea bătrânul Jolyon, remarcabil în redingota sa neagră, încheiată strâns, cu mustăţile lui albe, rezemat de speteaza scaunului; vârfurile degetelor le ţinea încrucişate pe o copie din "Darea de seamă a conducerii şi Bilanţul".
La dreapta lui, puţin mai gras decât era normal, şedea Hemmings, secretarul Societăţii, cu o tristeţe prea vizibilă licărind în ochii săi mici; barba lui cenuşie ca oţelul părea îndoliată, iar cravata de sub ea prea neagră.
Într‑adevăr, şedinţa era melancolică, deoarece abia trecuseră şase săptămâni de când sosise acea telegramă de la Scorrier, expert în mine, trimis în misiune specială la minele Societăţii, prin care îi înştiinţa că Pippin, administratorul lor delegat — după o tăcere extraordinară de doi ani — s‑a sinucis, lăsând o scrisoare către Consiliul de Administraţie.
Această scrisoare se afla pe masa Consiliului şi urma să fie citită acţionarilor care, fireşte, vor fi puşi la curent cu toate cele petrecute.
Hemmings spusese deseori lui Soames, stând în faţa căminului, cu aripile redingotei desfăcute:
"Ceea ce acţionarii noştri nu ştiu despre afacerile noastre, nici nu merită să fie cunoscut. Să ştii asta de la mine, domnule Soames!"
Soames îşi amintea o mică întâmplare neplăcută prin care trecuse o dată, când bătrânul Jolyon fusese de faţă la o asemenea conversaţie. Unchiul său ridicase o privire aspră şi spusese: "Nu vorbi prostii, Hemmings! Pasămite, vrei să spui că ceea ce ei ştiu nu merită să fie cunoscut!" Bătrânul Jolyon detesta pălăvrăgeala.
Hemmings, cu ochi furioşi, zâmbind ca un câine dresat, răspunsese printr‑o ditirambă de falsă aprobare: "Da, aşa este, bine, domnule... este foarte bine. Unchiul dumitale trebuie să facă întotdeauna o glumă!"
Data următoare când îl văzu pe Soames, prinse momentul să‑i spună: "Preşedintele a îmbătrânit tare — nu‑l mai pot face să priceapă anumite lucruri; e atât de voluntar — dar la ce te poţi aştepta cu o bărbie ca a lui?"
Soames dăduse aprobativ din cap.
Toată lumea ştia că bărbia bătrânului Jolyon era o garanţie. În ziua aceea părea necăjit, cu toate că îşi luase un aer special în vederea Adunării Generale. Soames era decis să‑i vorbească despre Bosinney.
La stânga bătrânului Jolyon şedea micul domn Booker care arborase, de asemenea, un aer special în cinstea Adunării Generale, şi părea a căuta în sală vreun acţionar din cale‑afară de binevoitor. Lângă el era directorul cel surd, cu fruntea încreţită; apoi, după directorul cel surd venea bătrânul domn Bleedham, foarte blând, cu un aer de virtute conştientă — deşi el era purtătorul pachetului aceluia învelit în hârtie cafenie, pe care‑l aducea întotdeauna în sala de şedinţe, ascuns în dosul pălăriei sale (una din acele pălării‑ţilindru, cu boruri plate, care se potrivesc atât de bine cu cravatele foarte bogate, buze rase cu perdaf, obraji proaspeţi şi favoriţi mici, frumoşi şi albi).
Soames era întotdeauna de faţă la Adunările Generale Consiliul socotea că e mai bine aşa, pentru eventualitatea că s‑ar ivi vreo "dificultate neprevăzută". Cu aerul său închis şi îngâmfat, se uita de jur‑împrejur la pereţii sălii, unde erau atârnate câteva planuri ale minei şi portului, împreună cu fotografia mare a unei galerii a cărei exploatare s‑a dovedit a fi cu totul nerentabilă. Această fotografie — mărturie a eternei ironii ce stă la baza întreprinderilor comerciale — îşi menţinea încă locul pe perete, efigia copilului favorit, dar mort, al directorilor.
Bătrânul Jolyon se ridică pentru a prezenta "Darea de seamă şi Bilanţul".
Ascunzând sub seninătatea‑i jovială antagonismul profund înrădăcinat în sufletul fiecărui director faţă de acţionarii săi, îi întâmpină cu linişte. Tot aşa îi privea şi Soames. Pe cei mai mulţi îi cunoştea din vedere. Între aceştia era şi bătrânul Scrubsole, marinarul, care venea întotdeauna, după cum spunea Hemmings, "pentru a se face antipatic"; un tip bătrân cu o expresie certăreaţă, cu obrazul roşu, fălcos, şi cu o enormă pălărie‑ţilindru, cu calota joasă, aşezată pe genunchi. Era şi Reverendul Boms, care propunea întotdeauna un vot de mulţumire pentru Preşedinte exprimându‑şi, invariabil, nădejdea că Consiliul de Administraţie nu va uita să se ocupe de ridicarea nivelului moral al salariaţilor, punând un deosebit accent pe cuvântul "moral". Mai avea şi bunul obicei de a opri după şedinţă pe unul din directori şi, ţinându‑l de‑o butonieră, să‑l întrebe dacă anul care vine va fi bun sau rău; şi, după cum era răspunsul, în următoarele două săptămâni cumpăra sau vindea trei acţiuni.
Mai era acolo şi un militar, maiorul O'Bally, care nu se putea abţine de‑a nu lua întotdeauna cuvântul, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a susţine realegerea cenzorului. Adeseori producea o adevărată consternare prin discursurile lui — propuneri mai degrabă — scrise pe bucăţele mici de hârtie, propuneri ale celorlalţi acţionari, care‑l însărcinau pe el să le susţină.
Aceasta era cam toată adunarea. Împreună cu patru sau cinci acţionari serioşi, tăcuţi, pe care Soames îi simpatiza — oameni de afaceri care‑şi vegheau personal şi fără vâlvă treburile — oameni serioşi, cumsecade, care se duceau în fiecare zi în City şi se întorceau seara acasă la nevestele lor serioase, cumsecade.
Neveste serioase, cumsecade! Era în acest gând ceva ce trezi din nou, în Soames, acea nelinişte fără nume.
Ce să‑i spună oare unchiului său? Ce răspuns să dea la acea scrisoare?
— ...Dacă vreunul dintre acţionari are ceva de întrebat, sunt gata să‑i răspund.
Un zgomot surd. Bătrânul Jolyon lăsă să cadă pe masă "Darea de seamă şi Bilanţul" şi rămase în picioare, învârtindu‑şi ochelarii înrămaţi cu aur între degetul mare şi cel arătător.
Pe faţa lui Soames apăru umbra unui zâmbet. Ar face mai bine să se grăbească cu întrebările lor! Cunoştea bine metoda unchiului său (ideală de altfel), care spunea îndată: "Propun deci ca «Darea de seamă şi Bilanţul» să fie adoptate". Niciodată nu trebuie să‑i laşi să prindă glas — e bine cunoscut că acţionarii te fac să‑ţi iroseşti vremea degeaba!
Un bărbat înalt, cu barba albă, cu faţa jigărită şi nemulţumită, se ridică:
— Cred că am dreptul, domnule Preşedinte, să pun o întrebare cu privire la suma aceea de cinci mii de lire, din bilanţ — "Pentru văduva şi familia" (se uită acru în jurul său) "fostului nostru administrator‑delegat" care — care, atât de puţin înţelept (spun — puţin înţelept) — s‑a sinucis într‑un moment în care serviciile lui erau extrem de preţioase pentru Societatea noastră. Aţi declarat că contractul pe care, în mod atât de nenorocit, l‑a desfăcut cu propriile‑i mâini, fusese încheiat pentru o perioadă de cinci ani, din care n‑a trecut decât unul — eu...
Bătrânul Jolyon făcu un gest de nerăbdare.
— Cred că am dreptul, domnule Preşedinte, să întreb dacă această sumă care i se plăteşte sau se propune să i se plătească... de... decedatului... este recompensa pentru serviciile pe care i le‑ar fi putut aduce Societăţii dacă nu s‑ar fi sinucis?
— Este în semn de recunoştinţă pentru serviciile aduse în trecut, despre care noi toţi — dumneavoastră ca şi fiecare dintre noi — ştim că au fost de‑o covârşitoare importanţă.
— Atunci, domnule, tot ce am de spus este că, fiind vorba de serviciile aduse în trecut, suma este prea mare.
Acţionarul se aşeză.
Bătrânul Jolyon aşteptă o secundă, apoi zise:
— Acum propun ca "Darea de seamă şi...
Acţionarul se ridică din nou.
— Pot să întreb pe membrii Consiliului dacă‑şi dau seama că nu sunt banii domniilor lor acei care — nu ezit să spun, dacă ar fi banii domniilor lor...
Un al doilea acţionar, cu un obraz rotund, ţâfnos, în care Soames recunoscu pe cumnatul fostului administrator‑delegat, se ridică şi spuse cu multă căldură:
— După părerea mea, domnule, suma este prea mică! Pastorul Boms se ridică în picioare.
— Îndrăznesc să‑mi exprim şi eu părerea. Vreau să spun că faptul că de... decedatul s‑a sinucis trebuie să apese foarte greu.... foarte greu în judecata scumpului nostru Preşedinte. Eu nu mă îndoiesc că a cântărit bine lucrurile, căci — o spun în numele meu şi, cred, şi în numele celor prezenţi (aşa este, aşa este) — domnia‑sa se bucură de cea mai desăvârşită încredere a noastră. Îmi place să cred că noi toţi dorim să fim caritabili. Dar sunt convins (se uită cu severitate la cumnatul fostului administrator‑delegat) că pe o cale oarecare, fie printr‑o adresă scrisă, fie poate, şi mai bine, prin reducerea sumei, domnul Preşedinte va exprima profunda noastră dezaprobare că o viaţă atât de promiţătoare şi preţioasă a fost curmată cu atâta nelegiuire din lumea aceasta, în care atât interesele lui cât şi — fie‑mi îngăduit să spun — ale noastre cereau atât de imperios continuarea ei. Noi nu trebuie — nu, nouă nu ne este îngăduit — să sprijinim asemenea abandonare a tuturor îndatoririlor faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.
Pastorul se aşeză. Cumnatul fostului administrator se ridică din nou:
— Eu menţin ceea ce am spus. Suma nu este suficientă. Primul acţionar interveni:
— Eu contest legalitatea plăţii. După părerea mea, această plată nu este legală. Jurisconsultul Societăţii este de faţă; socot că am dreptul să‑i pun această întrebare.
Toţi ochii se îndreptară asupra lui Soames. Acest "ceva neprevăzut" se ivise.
Se ridică. Buzele îi erau strânse şi reci; pe dinăuntru nervii îi tremurau, căci atenţia îi fusese smulsă din contemplarea norilor ce acopereau orizontul sufletului său.
— Problema, spuse el cu o voce ciudată şi subţire, nu este deloc limpede. Deoarece nu există posibilitatea ca în schimbul acestei sume să se presteze servicii viitoare, legalitatea acestei plăţi este îndoielnică. Dacă doriţi, putem cere avizul tribunalului.
Cumnatul administratorului‑delegat îşi încruntă fruntea şi spuse pe un ton plin de subînţelesuri:
— Nu încape îndoială că trebuie să cerem avizul tribunalului. Dar pot să întreb care‑i numele domnului care ne‑a dat această suprinzătoare informaţie? Domnul Soames Forsyte? Da, fireşte! Îşi plimbă privirea provocatoare de la Soames la bătrânul Jolyon.
Obrajii palizi ai lui Soames roşiră, dar aerul său de superioritate nu se clinti. Bătrânul Jolyon îşi fixă ochii asupra vorbitorului şi spuse:
— Dacă cumnatul fostului administrator‑delegat nu mai are nimic de spus, propun ca "Darea de seamă şi Bilanţul"...
În acest moment însă se ridică unul din cei cinci acţionari tăcuţi şi cumsecade, care se bucurau de simpatia lui Soames, şi zise:
— Eu resping propunerea în întregime. Ni se cere să fim caritabili faţă de soţia şi copiii acestui om care — după cum ne spuneţi — erau întreţinuţi de el. Or fi fost, pe mine nu mă priveşte dacă erau ori ba. Eu protestez din principiu împotriva întregii chestiuni. A venit vremea să punem capăt acestui umanitarism sentimental. Ţara întreagă e mâncată de el. Eu mă opun ca banii mei să fie daţi acestor oameni despre care nu ştiu nimic şi care n‑au făcut nimic pentru a‑i câştiga. Eu mă opun in toto; asta nu este o afacere. Propun deci ca "Darea de seamă şi Bilanţul" să fie respinse şi modificate prin suprimarea întregii sume prevăzute în acest scop.
Bătrânul Jolyon stătu în picioare tot timpul cât bărbatul puternic şi tăcut vorbi. Discursul acestuia deşteptă ecou în inimile tuturor, căci preconiza încrederea în oamenii dârzi şi reacţiunea împotriva generozităţii care tocmai luase naştere în membrii cei mai integri ai comunităţii.
Cuvintele "nu e o afacere" au mişcat chiar şi Consiliul de Administraţie; căci în sinea lui fiecare simţea că, într‑adevăr, nu era o afacere. Dar ei cunoşteau şi firea voluntară a Preşedintelui, şi dârzenia lui. Desigur că şi acesta simţea în sinea lui că nu era o afacere, dar el era legat de propunerea pe care o făcuse. Să dea înapoi? Nimeni nu credea că e cu putinţă.
Toţi aşteptau încordaţi. Bătrânul Jolyon ridică mâna; ochelarii cu rame de aur, ce atârnau între degetul mare şi cel arătător, tremurau uşor, în semn de ameninţare.
Se adresă acţionarului viguros şi tăcut:
— Cunoscând, aşa cum cunoaşteţi cu toţii, strădaniile fostului nostru administrator cu prilejul exploziei din mine, doreşti cu adevărat să fac acest amendament, domnule?
— Da, doresc.
Bătrânul Jolyon enunţă amendamentul.
— Mai este cineva care îl susţine? întrebă, privind liniştit în jurul său.
Soames, uitându‑se spre unchiul său, simţi puterea voinţei care era în acest bătrân. Nimeni nu se clinti. Apoi, privind drept în ochii acţionarului viguros şi tăcut, bătrânul Jolyon spuse:
— Acum propun ca "Darea de seamă şi Bilanţul pentru anul 1886" să fie primite şi aprobate. Sunteţi de acord? Cei ce sunt de acord să‑şi dea consimţământul ca de obicei. E cineva contra? Nimeni! S‑a aprobat. Să trecem atunci la problema următoare, domnilor...
Soames zâmbi. Desigur, unchiul Jolyon avea metoda lui.
Dar brusc, îşi reaminti de Bosinney. Curios, acest individ îi chinuia mintea chiar şi în orele de muncă.
Vizita lui Irene la casă — dar aceasta nu însemna nimic, dacă i‑ar fi vorbit măcar despre casă; dar, la urma urmei, ea nu‑i spunea niciodată nimic. Din zi în zi devenea mai tăcută şi mai susceptibilă. Soames se ruga lui Dumnezeu să fie gata casa, să se instaleze în ea, departe de Londra. Oraşul nu‑i pria; nervii ei nu erau destul de rezistenţi. Nebunia aceea cu odăi de culcare separate începuse din nou!
Adunarea Generală se sfârşise. Sub fotografia minei nerentabile, Hemmings era ţinut de butonieră de reverendul Boms. Micul domn Booker zâmbea mânios, mişcându‑şi sprâncenele stufoase, cu prilejul discuţiei de rămas bun pe care‑o avea cu bătrânul Scrubsole. Cei doi se urau de moarte din pricina unei afaceri în legătură cu un transport de păcură, pe care micul domn Booker o luase de la Consiliul de Administraţie pentru un nepot al său peste capul bătrânului Scrubsolo. Soames auzise povestea de la Hemmings, amator de bârfeală, mai ales când era vorba despre directorii săi, exceptând, fireşte, pe bătrânul Jolyon, de care îi era frică.
Soames aştepta momentul potrivit. După plecarea ultimului acţionar, Soames se apropie de unchiul său, care îşi punea pălăria.
— Pot să‑ţi vorbesc un minut, unchiule Jolyon?
Nu se ştie ce spera Soames din această întrevedere.
Cei din neamul Forsyte nutreau faţă de bătrânul Jolyon o teamă însoţită de respect, datorită înclinării sale spre filozofie sau poate — cum ar fi spus Hemmings — datorită bărbiei lui. Dar între tânărul Soames şi bătrânul Jolyon a existat întotdeauna oarecare animozitate. Aceasta se ascundea în dosul salutului sec ce‑şi adresau, al aluziilor vagi pe care şi le făceau reciproc, şi provenea poate din dârzenia calmă pe care bătrânul Jolyon o simţea în nepotul său (socotind‑o mai degrabă "încăpăţânare"). Se îndoia că ar putea proceda şi cu Soames ca şi cu ceilalţi.
Aceşti doi Forsyte, în multe privinţe opuşi unul altuia ca cei doi poli, aveau într‑un fel — chiar în mai mare măsură decât restul familiei — acel instinct al afacerilor, tenace şi prevăzător, adevărată măsurătoare de nivel în marea lor clasă socială. Amândoi, cu puţin noroc şi împrejurări potrivite, ar fi putut face o carieră strălucită; amândoi ar fi putut deveni mari oameni de finanţe sau mari oameni de stat. Cu toate acestea, bătrânul Jolyon, în anumite stări de spirit — sub influenţa unei ţigări bune sau a frumuseţilor naturii — ar fi fost în stare dacă nu să dispreţuiască, măcar să pună la îndoială înalta sa situaţie socială, în timp ce Soames, care nu fuma ţigări şi nici nu admira natura, era incapabil de asemenea detaşare.
Apoi, în sufletul bătrânului Jolyon mai era şi necurmata durere ascunsă că Soames, fiul lui James — al lui James, pe care întotdeauna l‑a socotit un prostănac — merge înainte pe căile succesului, în timp ce propriul său fiu...!
Dar nici el, Jolyon, nu scăpa de săgeţile clevetirilor familiale, care atingeau pe fiecare Forsyte. Auzise despre zvonul acela sinistru, vag, dar nu mai puţin tulburător, în legătură cu Bosinney, şi mândria lui era rănită la sânge.
Dar trebuie subliniat că indignarea lui nu era îndreptată împotriva lui Irene, ci împotrivă lui Soames. Ideea că soţia nepotului său a cucerit pe logodnicul lui June îl umilea peste măsură. Cum n‑a putut băiatul acesta să aibă mai multă grijă de soţia lui? Oh! Ce sfruntată nedreptate! Ca şi cum Soames ar fi putut avea mai multă grijă! Şi, văzând primejdia, el nu procedă ca James, cocoloşind‑o într‑o nervozitate excesivă; căci firea lui de largă perspectivă simţi că povestea ar putea fi posibilă; Irene era, într‑adevăr, o femeie foarte atrăgătoare!
Bătrânul presimţi despre ce voia să‑i vorbească Soames. Părăsiră împreună sala de şedinţe şi ieşiră în zgomotul şi forfota din Cheapside. Merseră împreună mai mult de un minut fără a scoate‑o vorbă; Soames cu paşii săi uşori, mărunţi, iar bătrânul Jolyon drept, folosindu‑şi când şi când umbrela în chip de baston.
Ajunseră într‑o stradă relativ mai liniştită; bătrânul Jolyon mergea la o a doua Adunare Generală în Moorgate Street.
Atunci Soames, fără a ridica ochii, începu:
— Am primit această scrisoare de la Bosinney. Iată ce spune. Socotesc că trebuie să fii pus la curent şi dumneata. Am cheltuit cu această casă mai mult decât avusesem de gând, şi aş vrea ca situaţia să fie limpede.
Bătrânul Jolyon parcurse cu sila scrisoarea şi zise:
— Ceea ce spune el e destul de limpede.
— Vorbeşte despre "mână liberă", răspunse Soames.
Bătrânul Jolyon se uită la el. Mânia şi animozitatea ce mocneau de multă vreme în sufletul său izbucniră faţă de acest tânăr ale cărui încurcături începeau să‑l atingă şi pe el.
— Ei bine! Dacă n‑ai încredere în el, de ce l‑ai angajat? Soames îi aruncă o privire furişă:
— E prea târziu să vorbim despre asta. Eu vreau doar să mă înţelegi că dacă îi dau mână liberă, nu mă mai lasă să spun nici un cuvânt. Credeam că dacă ai vorbi dumneata cu el, răspunsul meu ar avea mai multă greutate!
— Nu, spuse bătrânul Jolyon scurt şi apăsat: nu vrea mă amestec deloc în această afacere.
Cuvintele amândurora, atât ale unchiului cât şi ale nepotului, dădeau impresia că în dosul lor se ascund păreri nerostite, mult mai importante; iar privirea pe care o schimbară arăta desluşit că fiecare din ei era conştient de acest fapt.
— Bine, spuse Soames: credeam că e în interesul lui June. Voiam să‑ţi aduc asta la cunoştinţă: atâta tot. Credeam că e mai bine să ştii că nu admit nici un capriciu!
— Şi ce mă priveşte pe mine? îl întrerupse bătrânul Jolyon.
— Oh! Nu ştiu! spuse Soames, şi, zăpăcit de privirea aspră a lui Jolyon, nu fu în stare să‑i mai spună nimic.
— Să nu spui că nu te‑am prevenit, zise, în cele din urmă, îmbufnat, după ce‑şi regăsi calmul.
— Prevenit! rosti bătrânul Jolyon. Nu pricep ce vrei să spui. Pentru ce mă plictiseşti cu asemenea chestiuni? Nu vreau să aud despre afacerile tale; trebuie să ţi le descurci singur!
— Foarte bine, spuse Soames hotărit. Aşa voi face!
— Atunci, bună ziua, spuse bătrânul Jolyon şi se despărţiră.
Soames se întoarse, intră într‑un restaurant renumit şi ceru o porţie de somn afumat şi un pahar de Chablis. Mânca rareori lucruri grele în timpul zilei, de obicei gusta ceva uşor, stând în picioare, găsind că această poziţie e prielnică ficatului său, foarte sănătos de altminteri, dar pe seama căruia ar fi vrut să pună toate indispoziţiile sale.
După ce termină masa, merse încet înapoi la birou, cu capul plecat, fără a băga de seamă miile de oameni care roiau pe trotuare şi care, la rândul lor, nu‑l băgau nici ei în seamă.
Poşta de seară duse următorul răspuns lui Bosinney:

"Forsyte, Bustard and Forsyte Avocaţi,
2001, Brach Lane Poultry, E. C , 17 mai, 1887

Dragă Bosinney,
Am primit scrisoarea dumitale al cărei conţinut m‑a mirat îndeajuns. Eu am avut impresia că dumneata ai, şi ai avut întotdeauna "mână liberă"; căci, după cum îmi amintesc, n‑ai primit nici una din propunerile pe care am avut nefericita inspiraţie să ţi le fac. Conform dorinţei dumitale, îţi dau această "mână liberă", dar doresc să înţelegi desluşit că întregul cost al casei — pe care mi‑o vei preda cu decoraţia interioară completă — inclusiv onorariul dumitale (aşa cum ne‑am învoit), nu trebuie să depăşească suma de 12.000 de lire. Această cifră îţi dă o marjă suficientă şi, după cum ştii, depăşesc cu mult suma pe care o prevăzusem la început.
Al dumitale, Soames Forsyte."

În ziua următoare, el primi un bilet de la Bosinney.

"Philip Baynes Bosinnex Arhitect,
309, D, Sloane Street, S W 18 mai

Dragă Forsyte,
Dacă îţi închipui că într‑o chestiune atât de delicată, ca o decoraţie interioară, mă pot mărgini la o sumă fixă, mă tem că greşeşti. După câte văd, pari a fi obosit de întreaga afacere, ca şi de mine. Şi deci, cred că e mai bine să‑mi declin orice competenţă.
Al dumitale, Philip Baynes Bosinney."

Soames cumpăni îndelung şi cu multă grijă răspunsul ce urma să‑l dea şi, noaptea târziu, în sufragerie, după ce Irene se duse la culcare, scrise următoarele:

"62, Montpellier Square, S W 19 mai, 1887

Dragă Bosinney,
Socotesc că nu este deloc în interesul vreunuia din noi ca lucrarea să fie părăsită în stadiul actual. N‑am spus că dacă depăşeşti suma menţionată în scrisoarea mea cu zece, douăzeci sau chiar cincizeci de lire, o să se işte vreo neînţelegere între noi. Astfel stând lucrurile, doresc să‑ţi reconsideri răspunsul. Ai "mână liberă" în termenii acestei corespondenţe, şi sper că vei reuşi să desăvârşeşti decoraţia interioară, problemă în care ştiu că este greu să te limitezi la o sumă absolut exactă.
Al dumitale, Soames Forsyte."

Răspunsul lui Bosinney, care veni cu poşta de a doua zi, suna în felul următor:

Dragă Forsyte,
Foarte bine.
"20 mai
Ph. Bosinney."


Capitolul VI
BĂTRÂNUL JOLYON ARE O ÎNTÂLNIRE ÎN GRĂDINA ZOOLOGICĂ

Bătrânul Jolyon lichidă în grabă a doua şedinţă — o şedinţă obişnuită. Era atât de dictatorial, încât codirectorii săi formară o clică împotriva spiritului de dominaţie — mereu în creştere — al bătrânul Forsyte, pe care nu aveau de gând să‑l mai suporte, după cum spuneau.
Merse cu metroul până la Portland Road Station, de unde luă o birjă care îl duse la Grădina Zoologică.
Avea o întâlnire acolo, una din acele întâlniri care în ultima vreme deveniseră din ce în ce mai frecvente, provocate de îngrijorarea din ce în ce mai mare pentru June şi "schimbarea care se produsese în ea", după cum se exprima el.
June se ferea de el şi slăbea mereu; dacă îi vorbea, nici nu‑i răspundea, ci se răstea la el sau numai îl privea, gata să izbucnească în hohote de plâns. Era schimbată peste măsură, şi totul din pricina lui Bosinney. Şi nici prin gând nu‑i trecea să‑i povestească şi bunicului ceva!
Iar el şedea vreme îndelungată îngândurat, cu ziarul necitit în faţă, cu o ţigară stinsă între buze. June îi fusese o atât de bună tovarăşă încă de când avea trei ani! Şi o iubea atât de mult!
Forţe care nu ţineau seama de familie, clasă sau obiceiuri înlăturaseră ocrotirea lui; evenimente ameninţătoare, asupra cărora el nu avea putere, îşi aruncaseră umbrele întunecate peste capul lui. Enervarea omului obişnuit să facă ceea ce vrea se deşteptă împotriva necunoscutei ameninţări.
Bombănind că birja merge prea încet, ajunse la intrarea Grădinii Zoologice; cum firea lui senină prindea, instinctiv, ceea ce era bun din fiecare clipă, mergând spre locul de întâlnire, îşi uită supărarea.
De pe terasa pietruită din faţa ţarcului cu urşi, fiul său şi cei doi nepoţi coborâră în grabă, când îl văzură pe bătrânul Jolyon venind, şi îl conduseră spre cuşca leilor. Copiii îl luară între ei, fiecare ţinându‑l de câte o mână, în timp ce Jolly, ştrengar ca şi taică‑său, ducea umbrela bunicului în aşa fel, încât agăţa picioarele oamenilor în mânerul ei.
Tânărul Jolyon mergea în urmă.
Era o adevărată scenă de teatru, să‑şi vadă tatăl cu nepoţii, dar o scenă care provoacă zâmbet şi aduce lacrimi în ochi. Un om bătrân şi doi copii mici mergând împreună pot fi văzuţi la orice oră din zi; dar bătrânul Jolyon, cu Jolly şi Holly, erau pentru tânărul Jolyon un spectacol ce‑i răscolea cele mai profunde simţiri. Desăvârşită dăruire a acestui falnic bătrân faţă de cele două mici făpturi care‑l ţineau de câte o mână era atât de dureros de caldă, încât tânărul Jolyon simţi că i se taie respiraţia. Scena pe care o avea în faţă îl mişcă din cale‑afară şi într‑un mod nepotrivit unui Forsyte care, dacă nu ştie să‑şi înfrângă sentimentele, nu merită nici o consideraţie.
Astfel ajunseră la cuşca leilor.
În Grădina Botanică avusese loc de dimineaţă, o serbare, şi nenumăraţi Forsyte — adică oameni bine îmbrăcaţi, care aveau echipajele lor proprii — veniseră şi în Grădina Zoologică pentru ca, pe cât posibil, să profite cât mai mult de banii lor, înainte de a se întoarce la Rutland Gate sau Bryanston Square.
"Hai să mergem la Grădina Zoologică", îşi ziseră ei; "o să facem mare haz!" Era o zi cu taxa de intrare un şiling; aşa că nu riscau să întâlnească prea mulţi oameni de rând.
În faţa şirului lung de cuşti erau înşiraţi şi ei, urmărind fiarele gălbui din dosul gratiilor care‑şi aşteptau unica plăcere din cele douăzeci şi patru de ore ale zilei. Cu cât animalele erau mai înfometate, cu atât mai mare era şi plăcerea spectatorilor. Tânărul Jolyon îşi pusese întrebarea: de ce oare? Fie că aceştia le invidiau apetitul, fie că — mai umani — se bucurau că animalele vor fi în curând satisfăcute. Auzea observaţii ca acestea:
— Ia te uită la tigrul acela, ce brută urâcioasă!
Sau:
— Oh, ce adorabil! Uită‑te la guriţa lui!
— Da, e chiar drăguţ! Nu te duce aşa de aproape, mamă!
Şi adeseori, unul sau altul îşi pipăia buzunarele de la spate, temându‑se ca nu cumva tânărul Jolyon sau alt spectator, pe care nu‑l pasionau animalele, să‑l fure.
Un domn bine îmbrăcat, cu jiletcă albă, spuse încet printre dinţi:
— Nu e decât lăcomie; n‑au de ce fi flămânde. Doar nu fac deloc mişcare!
În aceeaşi clipă, un tigru înşfacă o bucată de ficat însângerat, iar domnul cel gras începu să râdă. Soţia lui, îmbrăcată cu o rochie de la Paris şi purtând ochelari cu rame de aur, îl dojeni:
— Cum poţi râde, Harry! E un spectacol oribil!
Tânărul Jolyon se încruntă.
Împrejurările vieţii lui, cu toate că de la o vreme încoace nu le mai privea prin prisma intereselor subiective, îl făcuseră oarecum dispreţuitor; iar clasa din care făcuse el parte — clasa echipajelor — îi întărâtă îndeosebi sarcasmul.
A închide un tigru sau un leu în cuşcă era, desigur, o barbarie fără seamă. Nici un om cu adevărat cultivat n‑ar îngădui aşa ceva.
Ideea că era o barbarie să închizi animalele sălbatice în cuşcă nu trecuse probabil niciodată prin mintea tatălui său. Acesta făcea parte din vechea şcoală, car