Midnight Sun (VI) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

6. Grupa sanguină.

Am urmărit-o întreaga zi prin ochii celorlalţi oameni, abia conştient de ce se afla împrejurul meu.
Nu prin ai lui Mike Newton, pentru că nu îi mai suportam fanteziile de-a dreptul jignitoare, şi nici ai lui Jessica Stanley, pentru că resentimentele ei faţă de Bella mă înfuriau într-un mod periculos pentru fata aceea meschină. Angela Weber era o bună opţiune atunci când ochii ei erau disponibili; era blândă - mintea ei era un loc unde-mi venea uşor să pătrund. Şi, uneori, profesorii îmi ofereau cea mai bună viziune.
Eram surprins, privind-o cum străbate șovăitor cursul zilei până la capăt - împiedicându-se de crăpăturile trotuarului, de cărţile rătăcite şi, cel mai adesea, în propriile ei picioare - că oamenii pe care îi spionam o considerau pe Bella stângace.
Mă gândisem la asta. Era adevărat că adesea îi era dificil să rămână în picioare. Îmi aminteam de felul cum se împiedicase de bancă în acea primă zi, cum alunecase pe gheaţă înainte de accident, cum căzuse trecând pragul uşii, cu o zi în urma... Cât de ciudat. Nu se înşelau. Chiar era stângace.
Fără să știu prea bine de ce mi se părea amuzant, am izbucnit in râs când treceam de la ora de Istorie Americană la cea de Engleză şi câţiva oameni mi-au aruncat căutături circumspecte. Cum de nu observasem mai devreme? Poate pentru că, nemişcată, avea un fel de graţie în felul în care îşi ţinea capul, în arcuirea gâtului..
În acea clipă, însă, eleganţa ei se spulberase. Domnul Varner o văzuse prinzându-şi vârful cizmei în mochetă şi literalmente căzând pe scaunul ei.
Am râs din nou.
Timpul trecea incredibil de lent cât îmi aşteptam ocazia de a vedea cu proprii mei ochi. În sfârşit, clopoţelul sună. Mă îndreptai repede către cantină pentru a-mi ocupa locul. Eram printre primii veniți. Mi-am ales o masă care de obicei era goală şi care urma să rămână astfel, cu mine aşezat acolo.
Când fraţii mei intrară şi mă văzură stand singur într-un loc nou, nu fură surprinşi. Alice probabil că-i avertizase.
Rosalie trecu semeaţă pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire.
"Idiotule".
Rosalie şi cu mine nu avusesem niciodată o relaţie uşoară - o jignisem de prima oară când mă auzise vorbind, şi lucrurile merseseră tot mai rău din acel punct - însă părea să fie şi mai prost dispusă decât de obicei în acele ultime câteva zile. Am oftat. Rosalie credea că totul se referă la ea.
Jasper schiţă un zâmbet când trecu pe lângă mine.
"Noroc", gândi el, plin de îndoială.
Emmett îşi dădu ochii peste cap şi îşi scutură capul.
"Şi-a pierdut minţile, bietul puşti".
Alice era radioasă, dinţii sclipindu-i mult prea puternic.
"Pot vorbi acum cu Bella"?
- Nu te amesteca, îi şuierai eu.
"Bine. Fii încăpăţânat. E doar o problemă de timp".
Oftai din nou.
"Nu uita de laboratorul de Biologie de astăzi", îmi reaminti ea.
Încuviinţai din cap. Nu, nu uitasem de el.
Cât o aşteptam pe Bella să sosească, o urmăream prin ochii unui boboc care mergea în spatele lui Jessica, spre cantină. Aceasta flecărea despre balul care se apropia, însă Bella nu spunea nimic drept răspuns. Nu că Jessica i-ar fi lăsat vreo ocazie să o facă.
În clipa când Bella intră pe uşă, aruncă o ocheadă către masa unde stăteau fraţii mei. O fixă pentru o clipă, apoi fruntea i se încreţi şi privirea îi coborî către podea. Nu mă observase în locul în care mă aflam.
Părea atât de... tristă. Am simţit dorinţa puternică de a mă ridica şi de a mă duce alături de ea, pentru a o consola cumva, doar că nu ştiam ce anume ar fi luat ea drept încurajare. Nu aveam idee ce anume o făcea să arate în acel fel. Jessica trăncănea în continuare despre bal. Bella se simţea oare tristă că urma să îl rateze? Greu de crezut...
Dar asta se putea remedia, dacă ar fi dorit.
Îşi cumpără doar ceva de băut. Era oare bine? Nu avea nevoie de mai multă hrană de atât? Niciodată nu mai dădusem atenţie dietei unui om.
Oamenii erau exasperant de fragili! Ei reprezentau un milion de motive de îngrijorare...
- Edward Cullen te priveşte fix din nou, am auzit-o pe Jessica spunând. ...Mă întreb de ce astăzi sta singur.
Îi eram recunoscător lui Jessica - deşi acum era mai mult decât duşmănoasă - pentru că Bella ridică imediat fruntea şi ochii ei îi căutară pe ai mei până îi găsiră.
În acea clipă nu mai recunoșteam nicio urmă de tristeţe pe chipul ei. Îmi îngăduii să cred că fusese tristă din pricina gândului că plecasem mai devreme de la şcoală, iar speranţa îmi smulse un zâmbet.
I-am făcut semn cu degetul să mi se alăture. Păru atât de surprinsă încât mă incită să o tachinez din nou.
Aşa că i-am făcut cu ochiul, iar gura i se deschise de uimire.
- Se referă la tine? întrebă Jessica, cu obrăznicie.
- Poate că are nevoie de ajutor cu temele la Biologie, spuse ea cu o voce joasă şi nesigură. ...Ar fi bine să mă duc să văd ce vrea.
Acesta era un nou răspuns afirmativ.
Se împiedică de două ori venind către masa mea, deşi nu se afla niciun obstacol în faţa ei, doar un linoleum perfect neted. Serios, oare cum nu observasem mai devreme? Cred că dădusem mai multă atenţie gândurilor ei tăcute... Ce altceva îmi mai scăpase?
"Fii sincer, fii relaxat", am repetat litania în sinea mea.
Se opri în spatele scaunului din faţa mea, ezitând. Inhalai adânc, pe nas de data aceasta, nu pe gură.
"Să simţi arsura", gândii eu, însetat.
- De ce nu stai astăzi cu mine? am întrebat-o eu.
Îşi trase scaunul şi se aşeză, cu ochii lipiţi de mine în tot acest timp. Părea emoţionată, însă acceptul ei fizic era un nou "da".
Am aşteptat să vorbească.
Dură ceva vreme, însă într-un final spuse: "Asta e altceva".
- Ei bine... ezitai eu. ...Mi-am zis că dacă tot voi arde-n iad, măcar să o fac aşa cum se cuvine.
Ce mă făcuse să spun acel lucru? Măcar eram sincer. Şi poate că percepuse avertizarea lipsită de subtilitate pe care o sugerau cuvintele mele. Poate ar fi realizat că ar fi trebuit să se ridice şi să se îndepărteze cât mai repede cu putinţă...
Nu se ridică. Mă privi în continuare, aşteptând, de parcă mi-aş fi lăsat propoziţia neterminată.
- Ştii că habar n-am ce vrei să spui, spuse ea când eu nu am continuat.
Ce uşurare. Îi zâmbii.
- Ştiu.
Mi-era greu să ignor gândurile care strigau la mine din spatele ei - şi doream oricum să schimb subiectul.
- Cred că prietenii tăi sunt furioşi că te-am furat.
Nu păru preocupată.
- Vor supravieţui.
- Dar e posibil să nu te mai dau înapoi. Nici nu ştiam în acea clipă dacă mai încercam să fiu sincer sau dacă doar voiam să o tachinez din nou. Mi-era dificil, in preajma ei, să-mi desluşesc până şi propriile gânduri.
Bella înghiţi în sec.
Izbucnii în râs văzându-i expresia.
- Pari îngrijorată. De fapt nu ar fi trebuit să fie amuzant... Chiar ar fi fost necesar să-şi facă griji.
- Nu. Minţea prost, nu o ajuta nici faptul că vocea i se frânsese. ...De fapt, sunt surprinsă... De ce faci asta?
- Ţi-am spus, i-am reamintit eu. ...M-am săturat să încerc să rămân departe de tine. Aşa că renunţ. Reuşii să-mi păstrez zâmbetul cu ceva eforturi. Nu mergea deloc - să încerc să fiu sincer şi relaxat în acelaşi timp.
- Renunţi? repetă ea, zăpăcită.
- Da - renunţ să mai încerc să fiu bun. Şi, se pare, renunţam şi să încerc să mai fiu degajat. De-acum aveam sa fac doar ceea ce-mi doream, fie ce-o fi. Eram suficient de sincer. Fie să-mi vadă egoismul. Fie ca acesta sa-i servească, la rândul său, drept avertisment.
- Din nou nu înţeleg.
Eram suficient de egocentric încât să mă bucur.
- Întotdeauna spun prea multe când vorbesc cu tine - aceasta este una dintre probleme.
Una destul de neimportantă, în comparaţie cu restul.
- Nu-ţi face griji, mă asigură ea. Nu înţeleg nimic.
Bine. Atunci avea să rămână.
- Pe asta mă bazez.
- Deci, pe limba noastră, acum suntem prieteni?
Mă gândii pentru o clipă.
- Prieteni... repetai eu. Nu-mi plăcea cum suna. Nu era suficient.
- Sau nu, murmură ea, părând stânjenită.
Credea că nu o plac suficient de mult?
Am zâmbit.
- Cred că putem încerca. Dar te avertizez de pe acum că nu îţi sunt un prieten bun.
I-am aşteptat răspunsul, sfâşiat - dorindu-mi ca în sfârşit să audă şi să înţeleagă, gândindu-mă că aş fi pierit dacă ar fi făcut-o. Ce melodramatic. Ajunsesem să semăn cu un om.
Bătăile inimii ei se înteţiră.
- Spui des asta.
- Da, pentru că nu mă asculţi, spusei eu, din nou - cu prea multă pasiune. …Încă aştept să mă crezi. Dacă eşti deşteaptă, mă vei evita.
Dar oare i-aş fi permis să o facă, dacă ar fi încercat?
Îşi îngustă ochii.
- Cred că ţi-ai exprimat clar şi opinia despre inteligenţa mea.
Nu eram prea sigur ce voia să spună, însă am zâmbit în chip de scuze, ghicind că trebuia să o fi jignit neintenţionat.
- Deci, spuse ea sincer. ...Câtă vreme nu voi fi... inteligentă, vom încerca să fim prieteni?
- Cam aşa ceva.
Îşi plecă ochii, privind intenţionat sticla de limonadă pe care o ţinea în mână.
Vechea curiozitate nu-mi dădea pace.
- La ce te gândeşti? am întrebat eu - era o uşurare să spun în sfârşit acele cuvinte cu voce tare.
Îmi susţinu privirea şi începu să respire mai repede în timp ce obrajii i se îmbujorară. Am inhalat, simţindu-i gustul în aer.
- Încerc să-mi dau seama ce eşti tu.
Continuai să zâmbesc, cu trăsăturile încremenite, în timp ce panica mi se contorsiona în trup.
Sigur că se întreba asta. Nu era proastă. Nu puteam să sper că rămăsese oarbă în faţa a ceva atât de evident.
- Şi ai descoperit? am întrebat-o pe cât de relaxat îmi stătea în putinţă.
- Nu prea, recunoscu ea.
Râsei înfundat, cuprins dintr-o dată de uşurare.
- Şi ce teorii ai?
Nu aveau cum să fie mai rele decât adevărul, indiferent de ce ar fi scornit.
Chipul îi deveni şi mai stacojiu, apoi nu mai spuse nimic. Simţeam fierbinţeala obrajilor ei în aer.
Am încercat să-mi folosesc tonul cel mai convingător. Dădea rezultate bune cu majoritatea oamenilor.
- Nu vrei să-mi spui? îi zâmbii eu drept încurajare.
Scutură din cap.
- E prea stânjenitor.
Ignoranţa era mai rea decât orice altceva. De ce ar fi fost incomode speculaţiile sale? Nu suportam să nu ştiu.
- Este foarte frustrant, să ştii.
Nemulţumirea mea aprinse ceva în ea. Ochii îi sclipiră şi cuvintele se repeziră să iasă mai iute decât de obicei.
- Nu, nu-mi pot imagina deloc de ce ar fi frustrant - doar pentru că refuză cineva să îţi spună ce gândeşte, chiar dacă tot timpul aruncă mici remarce criptice gândite special să te ţină treaz noaptea întrebându-te ce or fi însemnând... De ce ar fi oare frustrant acest lucru?
O privii încruntat, supărat să realizez că avea dreptate. Nu eram drept.
Ea continuă.
- Sau şi mai bine, sa zicem că acea persoană a mai şi făcut o serie întreagă de lucruri bizare - de la a-ţi salva viaţa într-o zi în circumstanţe imposibile până la a te trata ca pe o paria în următoarea, fără vreo explicație, chiar şi după ce-şi dăduse cuvântul. Nici acestea nu ar avea cum sa fie motive de frustrare.
Era cel mai lung discurs pe care o auzisem să îl ţină şi îmi dezvălui o nouă trăsătură pentru lista mea.
- Eşti cam temperamentală, nu-i aşa?
- Nu-mi plac standardele duble.
Supărarea ei era perfect justificată, desigur.
O privii fix pe Bella, întrebându-mă cum aş fi putut să îndrept ceva faţă de ea, până când strigătul mut din gândurile lui Mike Newton îmi distrase atenţia.
Era atât de mânios că mă făcu să izbucnesc în râs.
- Ce este? mă întrebă ea.
- Prietenul tău pare să creadă că te sâcâi - se gândeşte dacă să vină sau nu să ne întrerupă disputa. Mi-ar fi plăcut să-l văd încercând. Râsei din nou.
- Nu ştiu despre cine vorbeşti, spuse ea cu o voce rece. ...Dar sunt sigură că oricum te înşeli.
Îmi plăcu mult felul în care îl renegă prin propoziţia aceea expeditivă.
- Nu mă înşel. Ţi-am zis, cei mai mulţi oameni sunt uşor de citit.
- Cu excepţia mea, desigur.
- Da. Cu excepţia ta. - Chiar trebuia să fie excepţia de la toate regulile? Nu ar fi fost mai corect - având în vedere toate celelalte lucruri cu care trebuia să mă confrunt în acea clipă - dacă mi s-ar fi dezvăluit măcar o frântură din gândurile ei? Ceream oare prea mult? - ...Mă întreb de ce.
O privii în ochi, încercând din nou...
Îşi feri privirea. Deschise sticla de limonada şi luă o gură, cu ochii aţintiţi spre masă.
- Nu ţi-e foame? o întrebai eu.
- Nu. Privi masa goală dintre noi. ...Ţie?
- Nu, nu mi-e foame, spusei eu. Cu siguranţă că nu foame simţeam eu atunci.
Privi masa cu buzele strânse. Aşteptam.
- Îmi poţi face un serviciu? mă întrebă ea, din nou susţinându-mi privirea.
Ce-ar fi putut dori de la mine? Mi-ar fi cerut să îi spun adevărul pe care nu îmi era îngăduit să i-l împărtăşesc - adevărul pe care nu-mi doream să îl afle niciodată?
- Depinde de ceea ce vrei.
- Nu e mare lucru, îmi promise ea.
Am aşteptat, din nou plin de curiozitate.
- Mă întrebam doar... spuse ea încet, fixând cu privirea limonada, trasând conturul buzei sticlei cu degetul mic. ...Dacă mă poţi avertiza data viitoare când te hotărăşti să mă ignori pentru binele meu. Doar ca să fiu pregătită.
Voia un avertisment? Însemna că-i părea un lucru rău să fie ignorată de mine... Am zâmbit.
- Pare corect, am fost de acord.
- Mulţumesc, spuse ea, ridicând privirea. Chipul ei trăda uşurarea iar eu doream să râd simţindu-mă la rândul meu destins.
- Atunci îmi faci şi mie un favor? am întrebat-o, plin de speranţă.
- Unul singur, îmi permise ea.
- Spune-mi doar una dintre teoriile tale.
Roşi.
- Nu-mi cere asta.
- Nu ai voie, tocmai mi-ai promis un răspuns, am ripostat eu.
- Tu însuţi ţi-ai încălcat cuvântul dat, replică ea.
Acolo mă prinse.
- Doar o teorie - nu voi râde.
- Ba da, o vei face. Părea încredinţată, deşi nu-mi puteam imagina ce anume ar fi fost amuzant în privinţa asta.
Încercai din nou să o conving. O privii adânc - lucru uşor de făcut cu nişte ochi atât de profunzi - şi şoptii: "Te rog"?
Clipi şi chipul ei se albi.
Nu era chiar reacţia scontată.
- Ce? întrebă ea. Părea ameţită. Ce se întâmplase cu ea?
Dar încă nu voiam să renunţ.
- Te rog, spune-mi măcar o teorie, am rugat-o cu vocea mea blândă, care nu speria, susţinându-i privirea.
Spre surprinderea şi satisfacţia mea, în sfârşit am obținut rezultatul scontat.
- Ai fost muşcat de un păianjen radioactiv?
Benzi desenate? Nu era de mirare că se temuse că aveam să râd.
- Nu e foarte creativ, o dojenii eu, încerc astfel să ascund uşurarea care mă cuprindea.
- Îmi pare rău, asta e tot ce mi-a trecut prin cap, spuse ea, jignită.
Mă simții şi mai uşurat. Puteam să o tachinez din nou.
- Nu eşti nici pe aproape.
- Nu e niciun păianjen?
- Nu.
- Nici radioactivitate?
- Nimic.
- La naiba, oftă ea.
- Nici kriptonita nu mă deranjează, spusei ei repede - înainte să mă poată întreba despre muşcături - apoi izbucnii în râs, realizând că ea mă crezuse un supererou.
- Nu ar trebui să râzi, îţi aminteşti?
Îmi strânsei buzele.
- Până la urmă îmi voi da seama, promise ea.
Şi când aceasta urma să se întâmple, avea să fugă.
- Mi-aş dori să nu încerci, am spus eu, fără nicio urmă de ironie.
- Pentru că?...
Îi eram dator să fiu sincer. Totuşi am încercat să zâmbesc, să-mi fac cuvintele mai puţin ameninţătoare.
- Şi dacă nu sunt un supererou? Dacă eu sunt răufăcătorul?
Ochii ei se lărgiră pentru o fracţiune de secundă şi buzele i se întredeschiseră. "Oh", spuse ea. Şi apoi, după ce încă o clipa se scurse: "Înţeleg".
În sfârşit părea să mă asculte cu adevărat.
- Serios? am întrebat eu, încercând să îmi ascund agonia.
- Eşti periculos? ghici ea. Respiraţia îi deveni mai rapidă şi inima ei îşi înteţi bătăile.
Nu îi puteam răspunde. Era oare ultima mea clipă petrecută alături de ea? Urma să fugă? Oare îmi era permis să mărturisesc că o iubesc înainte să plece? Sau aş fi înspăimântat-o şi mai mult?
- Dar nu eşti rău, şopti ea, scuturând din cap, fără urmă de teamă în ochii ei luminoşi. ...Nu, nu cred că eşti rău.
- Te înşeli, spusei eu dintr-o răsuflare.
Desigur că eram rău. Nu mă bucuram oare, în acel moment, că avea o impresie mai bună despre mine decât meritam? De-aş fi fost bun, aş fi păstrat distanţa faţă de ea.
Mi-am întins mâna pe deasupra mesei, apucând capacul sticlei ei de limonadă. Nu se feri de degetele mele aflate dintr-o dată mult mai aproape. Chiar nu se temea de mine. Nu încă.
Învârtii dopul ca pe un titirez, privind către el, nu la ea. Gândurile mele îşi arătau colţii.
"Fugi, Bella, fugi". Nu mă puteam sili să spun cuvintele cu voce tare.
Sări în picioare.
- Vom întârzia, spuse ea, pe când începeam să-mi fac griji că auzise, cumva, avertismentul tacit.
- Nu vin la oră.
- De ce nu?
"Pentru că nu vreau să te ucid".
- Uneori e sănătos să chiuleşti de la ore.
Mai precis, era mai sănătos pentru oameni dacă vampirii ar fi chiulit în zilele când se vărsa sânge de om. Domnul Banner lua astăzi grupele sanguine. Alice deja chiulise de la ora de dimineaţă.
- Eu mă duc, spuse ea. Nu eram surprins. Era responsabilă - întotdeauna făcea ceea ce trebuia.
Spre deosebire de mine.
- Atunci ne vedem mai târziu, am spus eu, încercând din nou să par degajat, privind dopul care se învârtea. "Şi, apropo, te ador, în feluri înspăimântătoare şi periculoase".
Ezită şi pentru o clipă am sperat că va rămâne, totuşi, cu mine. Însă clopoţelul sună şi ea se îndepărtă în grabă.
Am aşteptat până ce a dispărut, apoi am pus dopul în buzunar - o amintire a acestei conversaţii de o imensă importanţă - şi m-am îndreptat, prin ploaie, către maşina mea.
Am început să ascult CD-ul meu preferat de relaxare - acelaşi din prima zi - însă nu reuşii să ascult acordurile lui Debussy pentru mult timp. Alte note îmi răsunau în minte, fragmentul unei melodii care îmi plăcuse şi care-mi suscitase curiozitatea. Oprii CD-Player-ul pentru a asculta muzica din capul meu, jucându-mă cu fragmentul până când se dezvoltă într-o armonie ceva mai completă. Instinctiv, degetele mele alergară prin aer deasupra unor clape de pian imaginare.
Noua compoziţie începea să prindă formă când atenţia îmi fu atrasă de un val de suferinţă mentală.
Privii către sursa durerii.
"Va leşina? Ce mă fac?" intră Mike în panică.
La 90 de metri distanţă, Mike Newton întindea trupul fără vlagă al Bellei pe trotuar. Ea se prăbuşi fără vreo reacţie pe cimentul ud, cu ochii închişi, cu pielea albă precum a unui cadavru.
Aproape smulsei portiera maşinii.
- Bella? am strigat eu.
Pe chipul ei lipsit de culoare nu se întrezări nicio schimbare când i-am strigat numele.
Întregul meu trup deveni mai rece decât gheaţa.
Eram conştient de surprinderea plină de enervare a lui Mike pe când îi iscodeam mintea. Se gândea doar la furia lui faţă de mine, aşa că nu ştiam ce era în neregulă cu Bella. Dacă îi făcuse vreun rău, aveam să îl nimicesc.
- Ce s-a întâmplat - e rănită? am întrebat eu, încercând să mă concentrez asupra gândurilor lui. Mă scotea din minţi să fiu nevoit să merg cu paşi omeneşti. Nu trebuia să atrag atenţia.
Apoi îi putui auzi bătăile inimii şi respiraţia regulată. Când o priveam, ea strânse şi mai mult pleoapele. Acest lucru mă mai eliberă puţin din ghearele panicii.
Am văzut un licăr al amintirilor în capul lui Mike, un val de imagini din laboratorul de Biologie. Capul Bellei pe bancă, pielea ei palidă înverzindu-se. Picături roşii pe cartonaşele albe...
Grupele sanguine.
Mă oprii pe loc, ţinându-mi respiraţia. Mirosul ei era una, sângele ei curgând era cu totul şi cu totul altceva.
- Cred că a leşinat, spuse Mike, îngrijorat şi ranchiunos în acelaşi timp. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nici măcar n-a apucat să îşi înţepe degetul.
M-am simţit învăluit de uşurare şi am respirat din nou, gustând aerul. Ah, puteam simţi scurgerea infimă din înţepătura lui Mike Newton. Odată, aceasta m-ar fi atras.
Am îngenuncheat lângă ea în timp ce Mike îmi dădea târcoale, furios pe intervenţia mea.
- Bella. Mă auzi?
- Nu, gemu ea. ...Pleacă.
Destinderea era atât de minunată încât am izbucnit în râs. Se simţea bine.
- O duceam la asistenta medicală, spuse Mike. ...Dar nu a vrut să meargă mai departe.
- O voi duce eu. Te poţi întoarce la oră, i-am spus pentru a scăpa de el.
Mike îşi încleştă dinţii.
- Nu. Eu ar trebui să o fac.
Nu aveam de gând să rămân pe loc, certându-mă cu prăpăditul acela.
Înfiorat şi îngrozit, pe jumătate recunoscător şi pe jumătate mâhnit de necazul care făcea să fie necesar să o ating, am ridicat-o cu blândeţe pe Bella de pe trotuar şi am ţinut-o în braţe, atingându-i doar hainele, păstrând cât mai multă distanţă cu putinţă între trupurile noastre. În acelaşi timp mergeam cu paşi mari înainte, grăbindu-mă să o ştiu în siguranţă - cu alte cuvinte, mai departe de mine.
Ochii ei se deschiseră, uimiţi.
- Lasă-mă jos, îmi ceru ea cu o voce slabă - din nou stingherită, ghicii eu din expresia ei. Nu îi plăcea să arate slăbiciune.
Abia auzii strigătul de protest al lui Mile, în spatele nostru.
- Arăţi groaznic, spusei eu, zâmbind pentru că nu era nimic în neregulă cu ea în afară de o ameţeală şi de puţină greaţă.
- Lasă-mă pe trotuar, spuse ea. Buzele îi erau albe.
- Deci leşini la vederea sângelui? - Situaţia putea fi mai ironică de atât?
Îşi închise ochii şi strânse buzele.
- Şi nici măcar nu era sângele tău, adăugai eu, cu un zâmbet şi mai larg.
Ajunsesem la cancelarie. Uşa era întredeschisă, şi o lovii cu piciorul.
Doamna Cope sări, speriată.
- Doamne, suspină ea, examinând-o pe fata de o paloare cadaverică din braţele mele.
- A leşinat la ora de Biologie, i-am explicat eu, înainte ca imaginaţia ei să umble razna.
Doamna Cope se năpusti să deschidă uşa biroului asistentei medicale. Ochii Bellei erau din nou deschişi, urmărind-o. Am simțit surprinderea asistentei în vârstă când o aşezam cu grijă pe fată in patul sărăcăcios. Cu braţele eliberate de povara Bellei, am pus între noi întreaga lungime a camerei. Trupul meu era prea incitat, prea dornic, cu muşchii încordaţi şi veninul curgând. Era atât de caldă şi de aromată.
- Şi-a pierdut doar puţin cunoştinţa, o liniştii pe doamna Hammond. ...La ora de Biologie se determină gupele sanguine.
Dădu din cap, înţelegând.
- Întotdeauna i se întâmplă cuiva.
Îmi înăbuşii râsul. Sigur ca aceea trebuia să fie Bella.
- Stai puţin întinsă, draga mea, spuse doamna Hammond. ...Va trece.
- Ştiu, spuse Bella.
- Ţi se întâmplă des? întrebă asistenta.
- Uneori, recunoscu Bella.
Am încercat să-mi ascund râsul, tuşind.
Acest lucru îi atrase atenţia asistentei.
- Te poţi întoarce acum la oră, spuse ea.
O privii drept în ochi şi minţii cu perfectă încredere.
- Ar trebui să rămân cu ea.
"Hm. Mă mir... mă rog". Doamna Hammond aprobă din cap.
Pentru ea nu era nicio problemă. De ce trebuia Bella să fie atât de dificilă?
- Îţi voi aduce nişte gheaţă pentru frunte, draga mea, spuse asistenta, simţindu-se uşor stânjenită după ce mă privi în ochi - aşa cum orice om ar fi trebuit să se simtă - şi părăsi camera.
- Aveai dreptate, gemu Bella, închizând ochii.
Ce voia să spună? Am tras cea mai proastă concluzie cu putinţă: îmi acceptase avertismentele.
- De obicei am, am spus eu, încercând să-mi păstrez un ton amuzat al vocii, care acum părea amară. ...Dar de data asta despre ce anume e vorba?
- E sănătos să chiuleşti, suspină ea.
Ah, din nou uşurare.
Apoi tăcu. Respiră, încet, inspirând şi expirând. Buzele ei începeau să capete culoare. Gura ei era uşor disproporţionată, cu buza inferioară puţin prea plină faţă de cea superioară. Mă simţeam ciudat privindu-i gura. Mă făcea să-mi doresc să mă apropii mai mult de ea, ceea ce nu era o idee prea bună.
- Pentru o clipă m-ai speriat, spusei eu - încercând să relansez conversaţia pentru a-i auzi din nou glasul. ...Mă gândeam că Newton îţi târa cadavrul ca să-l îngroape în pădure.
- Ha, ha, spuse ea.
- Sincer - am văzut cadavre cu o culoare mai frumoasă. Chiar era adevărat. ...Eram îngrijorat că va trebui să îţi răzbun crima. - Şi aş fi făcut-o.
- Bietul Mike, oftă ea. Sigur va fi supărat.
Furia începu să pulseze în mine, însă am ţinut-o rapid în frâu. Grija ei cu siguranţă izvora din milă. Avea un suflet bun. Asta era tot.
- Nu mă poate suferi, i-am spus eu, înveselit de idee.
- Nu ai de unde şti asta.
- I-am văzut chipul - mi-am dat seama. Probabil era adevărat că citindu-i emoţiile întipărite pe faţă aş fi obţinut suficiente informaţii încât să trag această concluzie. Tot antrenamentul cu Bella îmi ascuţise talentul de descifra expresia chipurilor umane.
- Cum m-ai văzut? Credeam că tu chiuleşti. Arăta mai bine - nuanţa de verde îi părăsise pielea translucidă.
- Mă aflam în maşină, ascultând un CD.
Tresări, de parcă răspunsul meu foarte obişnuit o surprinsese cumva.
Deschise din nou ochii când doamna Hammond reveni cu o pungă cu gheaţă.
- Poftim, draga mea, spuse asistenta când o aşeză pe fruntea Bellei. ...Arăţi mai bine.
- Cred că mă simt mai bine, spuse Bella şi se ridică, împingând punga cu gheaţă deoparte. Desigur. Nu îi plăcea să aibă cineva grijă de ea.
Mâinile ridate ale doamnei Hammond fluturară înspre fată, de parcă ar fi avut de gând să o împingă la loc, însă chiar atunci domnişoara Cope deschise uşa biroului şi se strecură înăuntru. Odată cu apariţia ei se simţi şi mirosul de sânge proaspăt, ca o adiere.
- Mai avem unul, spuse domnişoara Cope.
Bella sări repede din patul ei de spital, nerăbdătoare să iasă din centrul atenţiei.
- Poftiţi, spuse ea, înapoindu-i compresa doamnei Hammond. ...Nu am nevoie de ea.
Mike mârâi când îl împinse pe jumătate înăuntru pe Lee Stevens. Sângele încă se scurgea pe mâna ridicată de Lee la cap, prelingându-se pe încheietura sa.
- O, nu. Era semnalul ca eu să plec - şi Bella, se părea. ...Ieşi din cameră, Bella.
Mă privi cu ochii plini de uimire.
- Ai încredere în mine - du-te.
Se răsuci şi prinse uşa înainte să se închidă, străbătând în goană coridorul care ducea spre birou. Am urmat-o la câţiva centimetri distanţă. Părul ei, zburând, îmi atinse mâna...
Se întoarse pentru a mă privi, cu ochii tot mari.
- Chiar m-ai ascultat.- Era ceva nou.
Nasul ei mic se încreţi.
- Am simţit mirosul sângelui.
Am privit-o fix, cu surprindere.
- Oamenii nu simt mirosul de sânge.
- Eu îl simt - de asta mi se face rău. Miroase a rugină... şi a sare.
Chipul meu încremeni, continuând să o fixez cu privirea.
Era măcar om? Părea umană. Era moale la atingere, ca un om. Mirosea ca un om - de fapt, chiar mai bine. Se purta ca un om... oarecum. Dar nu gândea ca un om şi nici nu avea reacţiile unuia dintre ei.
Totuşi, ce altă variantă mai exista?
- Ce este? întrebă ea.
- Nimic.
Mike Newton ne întrerupse atunci, intrând în încăpere cu gânduri duşmănoase şi violente.
- Tu arăţi mai bine, îi spuse cu bădărănie.
Mâna îmi tresări, dorindu-mi să-l învăţ cum să se poarte. Trebuia să mă controlez, sau aş fi ajuns să îl ucid pe acel băiat nesuferit.
- Ţine-ţi mâna în buzunar, spuse ea. Pentru o secundă nebunească am crezut că vorbea cu mine.
- Nu mai sângerează, răspunse el, ursuz. ...Te întorci la ore?
- Glumeşti? Aş face-o doar ca să am de unde să mă întorc.
Cum nu se putea mai bine. Credeam că aveam să ratez o întreagă oră alături de ea, însă mă alesesem, dimpotrivă, cu nişte timp în plus. Mă simţeam mai lacom, mai avar, cu fiecare clipă.
- Da, se poate... murmură Mike. ...Şi unde te duci în weekend? Pe plajă?
Ah, îşi făcuseră planuri. Furia mă făcu să îngheţ. Dar era o excursie în grup. Văzusem câte ceva în gândurile celorlalţi elevi. Nu era vorba doar despre ei doi. Însă eram în continuare furios. M-am sprijinit, nemişcat, de masă, încercând să mă stăpânesc.
- Sigur, am spus că vin, îi promise ea.
Deci îi spusese "da" şi lui. Gelozia mă ardea, mai dureroasă decât setea.
Nu, era doar o ieşire în grup, am încercat să mă conving. Îşi petrecea ziua alături de prieteni. Nimic mai mult.
- Ne întâlnim la magazinul lui tata, la ora zece. "Şi Cullen nu e invitat".
- Voi fi acolo, spuse ea.
- Atunci ne vedem la ora de sport.
- Pa, răspunse ea.
El plecă, mergând târşâit, către ore, cu gândurile pline de mânie. "Ce vede la ciudatul ăla? Sigur, e bogat. Tipele îl cred drăguţ, dar mie nu mi se pare. E prea... prea perfect. Sigur taică-su face experimente de chirurgie plastică. De asta sunt cu toţii aşa de albi şi de frumoşi. Nu e natural. Şi e cam... înfricoşător. Uneori, când mă priveşte fix, jur că se gândeşte să mă ucidă... Ciudatul...".
Mike nu era complet lipsit de perspicacitate.
- Ora de sport, repetă Bella, încet. Un oftat.
Am privit-o şi am văzut că era din nou supărată. Nu eram sigur de ce, dar mi-era limpede nu voia să meargă la ora următoare împreună cu Mike, iar eu eram întrutotul de acord.
M-am dus alături de ea şi m-am aplecat mai aproape de faţa ei, simţindu-i căldura pielii radiindu-mi pe buze. Nu am cutezat să respir.
- Pot să mă ocup eu de asta, am murmurat. ...Du-te să te întinzi, arătând palidă.
Făcu aşa cum îi cerusem, aşezându-se într-unul dintre scaunele pliante şi sprijinindu-şi capul de zid, în timp ce, în spatele meu, domnişoara Cope ieşi din cămăruţa din spate şi se duse la biroul ei. Cu ochii închişi, Bella părea leşinată din nou. Încă nu îi revenise culoarea în obraji.
M-am întors către secretară. "Sa speram că Bella e atentă", am gândit eu, sardonic. Aşa ar fi trebuit să reacţioneze un om.
- Doamnă Cope? am întrebat eu, folosindu-mi vocea convingătoare din nou.
Genele ei se zbătură iar bătăile inimii i se înteţiră. "E prea tânăr, stăpâneşte-te".
- Da?
Era interesant. Când pulsul lui Shelly Cope se precipită, motivul era că mă găsea atrăgător fizic, nu că ar fi fost înspăimântată. Eram obişnuit cu acea reacţie în preajma femeilor umane... însă nu mă gândisem la explicaţia asta pentru galopul inimii Bellei.
Îmi plăcea destul de mult. Prea mult, de fapt. Zâmbii, iar doamna Cope începu să respire si mai greu.
- Următoarea oră a Bellei este cea de sport, şi nu cred că se simte suficient de bine. De fapt, mă gândeam să o duc imediat acasă. Credeţi că o puteţi învoi de la oră? Am privit-o în ochii săi lipsiţi de profunzime, delectându-mă cu ravagiile pe care acest gest le provoca în rândul gândurilor sale. Era oare posibil ca Bella...?
Doamna Cope fu nevoită să înghită în sec înainte să răspundă.
- Vrei să fii şi tu învoit, Edward?
- Nu, eu am oră cu domnişoara Goff, nu o va deranja.
Nu îi mai dădeam prea multă atenţie. Exploram acea nouă posibilitate.
Hm. Mi-ar fi plăcut să cred că Bella mă găsea la fel atrăgător ca restul oamenilor, însă când avusese ea vreo reacţie ca a semenilor săi? Nu ar fi trebuit să-mi fac prea mari speranţe.
- Bine, s-a rezolvat. Însănătoşire grabnică, Bella.
Fata înclină puţin capul - exagerând puţin în rolul său.
- Poţi merge, sau vrei să te port din nou în braţe? am întrebat eu, amuzant de prefăcătoria ei transparentă. Ştiam că îşi va dori să meargă pe propriile picioare - nu îşi va dori să dea dovezi de slăbiciune.
- Voi merge singură, spuse ea.
Corect din nou. Începeam să fiu ceva mai priceput.
Se ridică, ezitând o clipă de parcă şi-ar fi măsurat echilibrul. I-am ţinut uşa şi am ieşit sub stropii căzând din cer.
O privii ridicându-şi faţa către ploaia măruntă, cu ochii închişi, ghicindu-i-se un zâmbet. "La ce s-o gândi?" Ceva părea la nelalocul său în acest gest, şi mi-am dat seama repede de ce poziţia aceea mi se părea atât de neobişnuită. Fetele normale nu şi-ar fi ridicat astfel chipul către ploaia mocnită; fetele obişnuite de obicei se machiau, chiar şi aici, în acest loc atât de umed.
Bella nu purta niciodată machiaj, şi nici nu ar fi trebuit să o facă. Industria de cosmetice câştiga miliarde de dolari pe an de la femei care încercau să aibă o piele ca a ei.
- Mulţumesc, spuse ea, zâmbind către mine. ...Merită să te îmbolnăveşti ca să chiuleşti de la ora de Educaţie Fizică..
Am privit campusul, întrebându-mă cum să rămân mai mult timp alături de ea.
- Cu plăcere, i-am spus.
- Deci mergi? Adică, sâmbăta asta? Părea însufleţită de nădejde.
Ah, speranţa ei era o mângâiere. Mă voia pe mine alături de ea, nu pe Mike Newton. Şi eu voiam să îi spun "da". Dar trebuia să mă gândesc la multe lucruri. De pildă, la faptul ca sâmbăta următoare avea să fie însorită.
- Unde vă duceţi cu toţii, mai precis? Am încercat să-mi păstrez un ton nonşalant, de parcă nu ar fi avut prea mare importanţă. Dar Mike spusese că pe plajă. Nu prea aveam şanse sa evit razele soarelui acolo.
- În La Push, la First Beach.
"La naiba". Atunci era imposibil.
Oricum, Emmett s-ar fi supărat dacă aş fi anulat planurile pe care ni le făcusem.
I-am întors privirea, zâmbind cu prefăcătorie.
- Nu prea cred că am fost invitat.
Oftă, deja resemnată.
- Tocmai te-am invitat eu.
- Hai să nu-l mai solicităm pe bietul Mike săptămâna asta. Nu vrem să cedeze. Mă gândeam să-l fac pe bietul Mike să cedeze cu mâna mea, şi mă bucuram intens imaginându-mi scena.
- Ei, Mike... spuse ea, expeditivă din nou. I-am zâmbit larg.
Apoi început să se îndepărteze de mine.
Fără să mă gândesc la ce făceam, m-am întins şi am prins-o de pelerina de ploaie. Se opri brusc.
- Unde crezi că pleci? Eram aproape furios că mă lăsa singur. Nu petrecusem suficient timp cu ea. Nu putea pleca, nu încă.
- Mă duc acasă, spuse ea, uimită de supărarea mea.
- Nu m-ai auzit promiţând că te voi duce acasă în siguranţă? Crezi că te voi lăsa să conduci în starea asta? Ştiam că nu îi va plăcea aluzia la slăbiciunea ei din partea mea. Dar trebuia oricum să mă pregătesc pentru călătoria la Seattle. Să văd dacă îi pot suporta prezenţa într-un spaţiu închis. Acesta era un drum mult mai scurt.
- Ce stare? întrebă ea. ...Şi ce fac cu camioneta mea?
- O voi ruga pe Alice să ţi-o aducă după terminarea orelor. Am tras-o cu grijă către maşina mea, de vreme ce ştiam că mersul înainte îi punea şi aşa suficiente probleme.
- Dă-mi drumul! spuse ea, zbătându-se şi aproape împiedicându-se. Am întins o mână pentru a o prinde, însă se îndreptă înainte să mai fie nevoie să o fac. Nu ar fi trebuit să-mi caut scuze pentru a o atinge. Aceasta mă făcu să mă gândesc la reacţia doamnei Cope faţă de mine, însă lăsai acel gând deoparte, pentru mai târziu. Erau multe lucruri de analizat.
I-am dat drumul când ne-am aflat lângă maşină şi ea se împiedică de portieră. Trebuia să am mai multă grijă, să îi iau în consideraţia prostul echilibru...
- Eşti aşa de insistent!
- E deschisă.
M-am urcat pe partea mea şi am pornit motorul. Ea se ţinea dreaptă, încă în exterior, deşi ploaia se înteţise şi ştiam că nu îi plăceau frigul şi umezeala. Părul ei des era ud fleaşcă, apa întunecându-i culoarea, făcându-l să pară negru ca pana corbului.
- Sunt perfect capabilă să conduc până acasă!
Sigur că da - însă eu nu eram în stare să o las să plece.
Am lăsat geamul şi m-am întins către ea.
- Urcă, Bella.
Îşi îngustă ochii şi am presupus că se gândea dacă să fugă sau nu.
- Va trebui să te târăsc în maşină, i-am promis eu, bucurându-mă de nefericirea de pe chipul ei, când realiză că vorbeam serios.
Cu bărbia înţepenită în aer, deschise portiera şi se urcă în maşină. Din părul ei, picăturile de apă se scurgeau pe pielea banchetei iar cizmele ei scârţâiau atingându-se una de cealaltă.
- E absolut inutil, spuse ea cu răceală. Îmi păru stânjenită sub masca enervării.
Am pornit încălzirea ca să nu se simtă lipsită de confort şi am lăsat muzica să se audă în surdină. Apoi am pornit către ieşire, privind-o cu colţul ochiului. Buza ei inferioară ieşea puţin mai mult în relief, semn de încăpăţânare. Am privit-o fix, analizând felul în care mă făcea să mă simt... gândindu-mă din nou la reacţia secretarei.
Dintr-o dată privi CD-Player-ul şi zâmbi, lărgindu-şi ochii.
- "Clair de Lune"? întrebă ea.
Îi plăceau clasicii?
- Cunoşti compoziţiile lui Debussy?
- Nu chiar, spuse ea. Mama ascultă multă muzică clasică în casă - le ştiu doar pe cele care îmi plac.
- Este şi unul dintre preferaţii mei. Priveam picăturile de ploaie, gândindu-mă la cele spuse. Chiar aveam ceva în comun cu ea. Începusem să cred că eram diferiţi din toate punctele de vedere.
Acum părea mai relaxată, privind şi ea ploaia fără să o vadă cu adevărat. Am folosit neatenţia ei temporară pentru a-mi exersa respiraţia.
Am inhalat cu grijă, pe nas.
Ameţitor.
Am strâns mai tare volanul. Ploaia o făcea să miroasă şi mai bine. Nu aş fi crezut că era posibil. În mod stupid, dintr-o dată îmi imaginam ce gust ar fi avut.
Am încercat să înghit ca să domolesc arsura din gât, să mă gândesc la altceva.
- Cum este mama ta? am întrebat eu, pentru a-mi distrage atenţia.
Bella zâmbi.
- Seamănă cu mine, dar este mai frumoasă.
Mă îndoiam.
- Am moştenit prea multe de la Charlie, continuă ea. Ea este mai prietenoasă decât mine şi mai curajoasă.
Şi de aceasta mă îndoiam.
- Este iresponsabilă, cam excentrică şi este o bucătăreasă foarte imprevizibilă. Este cea mai bună prietenă a mea. Vocea îi deveni melancolică; pe frunte îi apărură câteva cute.
Din nou, vorbea mai mult ca un părinte decât ca un copil.
Am oprit în faţa casei sale, întrebându-mă prea târziu dacă ar fi trebuit să ştiu unde locuia. Nu, nu aş fi trezit suspiciuni într-un oraş atât de mic, când tatăl ei era o figură publică...
- Câţi ani ai, Bella? Trebuia să fi fost mai vârstnică decât colegii ei. Poate că începuse şcoala mai târziu, sau rămăsese în urmă... deși nu părea probabil.
- Am şaptesprezece ani, răspunse ea.
- Nu pari de şaptesprezece ani.
Râse.
- Ce este?
- Mama spune mereu că m-am născut la douăzeci şi cinci de ani şi că mă îndrept cu fiecare an mai vertiginos către vârsta de mijloc. Râse din nou, apoi oftă. ...Ei bine, cineva trebuie să joace rolul adultului.
Aşa se lămuri totul. Puteam înţelege... cum mama iresponsabilă explica maturitatea Bellei. Fusese nevoită să crească de timpuriu, să devină cea responsabilă. De aceea nu îi plăcea să aibă altcineva grijă de ea - simţea că este datoria ei.
- Nici tu nu prea semeni cu un elev de clasa a 11-a, spuse ea, întrerupându-mi reveria.
M-am strâmbat. La cât de puţine percepeam în privinţa ei, ea observa mult prea multe lucruri la mine. Am schimbat subiectul.
- De ce s-a măritat mama ta cu Phil?
Ezită o clipă înainte să răspundă.
- Mama mea... e foarte copilăroasă pentru vârsta ei. Cred că Phil o face să se simtă şi mai tânără de atât. În orice caz, e nebună după el. Îşi clătină capul cu înţelegere.
- Eşti de acord cu asta? m-am mirat eu.
- Contează? mă întrebă. ...Vreau să fie fericită... iar ea îl doreşte pe el.
Altruismul comentariului ei m-ar fi şocat, doar că se potrivea prea bine cu ceea ce aflasem despre caracterul ei.
- Eşti foarte generoasă. Mă întreb...
- Ce?
- Crezi că şi ea ţi-ar arăta aceeaşi înţelegere? Indiferent de cel pe care l-ai alege?
Era o întrebare prostească şi nu am reușit să păstrez un ton relaxat când am rostit-o. Ce prostie din partea mea să mă gândesc măcar că m-ar accepta pe mine cineva ca partener al fiicei sale. Ce prostie să mă gândesc că Bella m-ar alege pe mine.
- A... aşa cred, se bâlbâi ea, având o reacţie nedesluşită la privirea mea intensă. Teamă... sau atracţie?
- Dar este, totuşi, un părinte. Este puţin diferit, încheie ea.
Am zâmbit strâmb.
- Atunci nu ar trebui să fie vorba de cineva prea înfricoşător.
Îmi zâmbi larg.
- Ce înţelegi prin "înfricoşător"? Piercing-uri faciale multiple şi tatuaje pe tot trupul?
- Presupun că e o descriere posibilă. - Una foarte neameninţătoare, după capul meu.
- Şi care e definiţia ta?
Întotdeauna punea întrebările nepotrivite. Sau poate tocmai pe cele potrivite. Oricum, cele la care nu voiam să răspund.
- Crezi că eu aş putea fi înspăimântător? am întrebat-o, încercând să zâmbesc.
Se gândi bine înainte să îmi răspundă, pe un ton serios.
- Hm... Cred că ai putea fi dacă ai dori.
Şi eu eram serios.
- Acum te temi de mine?
Îmi răspunse imediat, de data aceasta fără să-şi cântărească răspunsul.
- Nu.
Am zâmbit ceva mai uşurat. Nu credeam că îmi spune tot adevărul, însă nici nu minţea pe de-a-ntregul. Măcar nu era suficient de speriată încât să-şi dorească să plece. Mă întrebam cum s-ar fi simţit dacă i-aş fi spus că poartă acea discuţie cu un vampir. În sinea mea, simţii strânsoarea fricii, imaginându-mi reacţia ei.
- Acum îmi vei povesti şi tu despre familia ta? Trebuie să fie o poveste mult mai interesantă decât a mea.
Sau, cel puţin, una mai înfricoşătoare.
- Ce vrei să ştii? am întrebat-o, precaut.
- Soţii Cullen te-au adoptat?
- Da.
Ea ezită, apoi vorbi, cu o voce timidă.
- Ce-au păţit părinţii tăi?
Nu era atât de dificil; nici nu eram nevoit să o mint.
- Au murit cu mult timp în urmă.
- Îmi pare rău, murmură ea, evident îngrijorată că m-ar fi rănit.
Ea îşi făcea griji pentru mine.
- Nu mi-i amintesc prea bine, am liniştit-o eu. ...Carlisle şi Esme îmi sunt părinţii adevărați de foarte mult timp.
- Şi tu îi iubeşti, deduse ea.
Am zâmbit.
- Da. Nu mi-aş putea imagina doi oameni mai buni.
- Eşti foarte norocos.
- Ştiu asta. În acea unică privinţă, aceea a părinţilor mei, nu-mi puteam tăgădui norocul.
- Iar fraţii şi surorile tale?
Dacă aş fi lăsat-o să ceară prea multe detalii, aş fi fost nevoit să mint. Am aruncat o privire la ceas, întristat că timpul meu alături de ea se scursese.
- Fratele şi sora mea, cât şi Jasper şi Rosalie, se vor supăra dacă trebuie să mă aştepte în ploaie.
- Îmi cer scuze, cred că trebuie să pleci.
Nu se clinti. Nici ea nu-şi dorea ca timpul petrecut împreună să se fi sfârşit. Aceasta îmi făcu foarte multă plăcere.
- Si tu probabil îţi doreşti camioneta înapoi înainte să se întoarcă acasă şeriful Swan, ca să nu fii nevoită să-i povesteşti despre incidentul de la Biologie. Am zâmbit, amintindu-mi cât de stânjenită se simţise în braţele mele.
- Sunt sigură că a auzit deja. În Forks nu se pot păstra secrete. Rosti numele oraşului cu o aversiune vădită.
Izbucnii în ras auzindu-i cuvintele. Nu existau secrete, într-adevăr.
- Distracţie plăcută pe plajă. Am privit ploaia torenţială, ştiind că nu avea să mai țină mult şi dorindu-mi mai abitir ca niciodată să nu se oprească. ...E o vreme minunată. Duminică sigur avea să fie. Urma să-i placă.
- Nu te voi vedea mâine?
Grija din tonul ei mă încântă.
- Nu. Emmett şi cu mine ne începem weekendul mai devreme. Mă simţeam furios pe mine însumi pentru că îmi făcusem planuri. Le puteam anula... însă în acea clipă nicio vânătoare nu era de prisos iar familia mea îşi făcea suficiente griji din pricina purtării mele şi fără să le arăt măsura obsesiei mele pentru ea.
- Ce veţi face? întrebă ea, fără să pară prea fericită de destăinuirea mea.
Bine.
- Vom pleca în drumeţie în zona Goat Rocks Wilderness, la sud de Rainier. Emmett aştepta cu nerăbdare sezonul de vânat urşi.
- Atunci, distracţie plăcută, spuse ea cu inima îndoită. Lipsa ei de entuziasm mă bucură din nou.
Privind-o, eram la un pas de agonie la gândul de a-mi lua până şi un rămas-bun temporar. Era atât de plăpândă şi de vulnerabilă. Părea o nesăbuinţă să o pierd din priviri, acolo unde i se putea întâmpla orice. Şi totuşi, cele mai rele lucruri pe care le-ar fi putut păţi ar fi avut ca pricină faptul că mă aflam în preajma ei.
- Vrei să faci ceva pentru mine în acest weekend? am întrebat-o eu, serios.
Dădu din cap, cu ochii larg deschişi şi tulburată de pasiunea din vocea mea.
Fii mai relaxat.
- Nu te supăra pe mine, dar pari să fii unul dintre acei oameni care atrag accidentele ca un magnet. Aşa că... încearcă să nu cazi în ocean si să nu te laşi călcată de maşină, bine?
I-am zâmbit cu tristeţe, sperând că nu putea ghici mâhnirea din ochii mei. Cât de mult îmi doream să nu-i fi fost mai bine departe de mine, indiferent de ce pericol ar fi pândit-o...
„Fugi, Bella, fugi. Te iubesc prea mult pentru binele oricăruia dintre noi.”
Se simţi jignită de ironia mea. Mă privi încruntată.
- Voi vedea ce pot face, izbucni ea, ieşind în ploaie şi trântind portiera cât de tare putu în urma sa.
Ca o pisicuţă furioasă care se credea tigru.
Am cuprins cu palma cheia pe care o luasem din buzunarul jachetei sale şi am zâmbit, îndepărtându-mă.

Midnight Sun (V) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

5. Invitaţii

Liceul. Nu mai era purgatoriul, ci iadul în toată puterea cuvântului. Chin şi foc... da, aveam parte de amândouă.
Acum făceam totul aşa cum trebuia. Ca la carte. Nimeni nu se putea plânge că mă sustrăgeam de la îndeplinirea responsabilităţilor mele.
Pentru ca Esme să fie mulţumită şi în scopul de a-i proteja pe ceilalţi, am rămas în Forks. Am revenit la vechiul meu program. Nu vânam mai des decât ceilalţi. În fiecare zi, mă duceam la liceu şi jucam rolul de om. Ascultam cu atenţie dacă apărea ceva nou despre familia Cullen - dar niciodată nu se ivea vreo noutate. Fata nu scosese nicio vorbă despre suspiciunile ei. Repetase doar aceeaşi poveste iar şi iar - că mă aflasem lângă ea şi că o trăsesem din drum - până când şi ascultătorii ei cei mai zeloşi se plictisiseră şi încetaseră să ceară mai multe detalii. Nu era niciun pericol. Acţiunea mea nesăbuită nu făcuse rău nimănui.
În afară de mine.
Eram hotărât să schimb viitorul. Nu era cea mai uşoară sarcină pe care să mi-o asum, însă nicio altă opţiune nu era acceptabilă.
Alice îmi spusese că nu aveam să fiu suficient de puternic încât să păstrez distanţa faţă de fată. Urma să îi dovedesc că se înşelase.
Crezusem că ziua cea dintâi ar fi fost cea mai grea. Până la finalul său, fusesem sigur că aveam dreptate. Însă mă înşelasem.
Ideea că i-aş fi putut face rău acelei fete nu-mi dăduse pace. Mă consolasem cu faptul că durerea ei nu ar fi fost mai mult decât o neplăcere uşoară - doar o minusculă înţepătură a respingerii - în comparaţie cu a mea. Bella era om şi ştia că eu eram altceva, un lucru nefiresc, înfricoşător. Probabil că simţise mai degrabă uşurare când îi întorsesem spatele şi mă prefăcusem că nu ar exista.
- Bună, Edward, mă întâmpinase ea, în acea primă zi de întoarcere la şcoală, la ora de Biologie. Vocea ei era plăcută, prietenoasă - o schimbare totală faţă de ultima dată când vorbisem cu ea.
De ce? Ce putea însemna acea schimbare? Uitase? Se convinsese că îşi imaginase întregul episod? Era posibil să mă fi iertat că nu mă ţinusem de promisiune?
Întrebările m-au ars precum setea care mă atacase la fiecare respiraţie.
O singură clipă să o fi privit în ochi. Doar pentru a vedea dacă puteam citi răspunsurile oglindite-n ei...
Nu. Nu-mi puteam îngădui nici măcar atât. Nu şi dacă aveam de gând să schimb viitorul.
Mi-am întors bărbia doar un pic către ea fără să-mi desprind privirea de la catedră. Am înclinat capul doar o dată, apoi l-am îndreptat.
Nu a mai deschis vorba.
În acea după-amiază, după terminarea orelor, după ce-mi jucasem bine rolul, am fugit către Seattle la fel cum făcusem cu o zi înainte. Păream să îndur durerea o idee mai ușor când zburam deasupra pământului, transformând peisajul din jur într-o ceaţă verde.
Această goană devenise un obicei zilnic.
O iubeam oare? Nu credeam asta. Nu încă. Privirea fugară aruncată de Alice către acel viitor mi se strecurase, totuşi, pe sub piele şi puteam vedea cât de uşor mi-ar fi fost să mă îndrăgostesc pe deplin de Bella. Ar fi fost aidoma unei prăbuşiri: lipsită de eforturi. Faptul că mă împiedicam să o iubesc era opusul unei căderi libere - de parcă m-aş fi sforţat să mă caţăr pe o stâncă abruptă, încleştare după încleştare, atât de extenuat de parcă aş fi avut puteri omeneşti.
Trecu mai mult de o lună şi fiecare zi deveni mai grea. Nu înţelegeam acest lucru - tot aşteptam ca momentul să treacă, să fie totul mai uşor. Probabil că asta dorise Alice să spună când prezisese că nu voi putea să rămân departe de fată. Văzuse suferinţa întețindu-se. Însă durerea o puteam îndura.
Nu voiam să-i năruiesc viitorul Bellei. Dacă mi-era scris să o iubesc, atunci nu puteam măcar să o evit?
Dar să o ocolesc era cam tot ce puteam să suport. Mă puteam preface că o ignoram, fără să privesc vreodată către ea. Mă puteam preface că nu mă interesa. Dar cam atât, doar prefăcătorie, niciodată adevăr curat.
Încă mă agăţam de fiecare răsuflare a ei, de fiecare cuvânt rostit de ea.
Îmi împărţisem supliciile în patru categorii.
Primele două mi-erau familiare. Aroma şi tăcerea ei. Sau, mai degrabă - pentru a-i da responsabilității locul cuvenit - setea şi curiozitatea mea.
Setea era chinul meu fundamental. Îmi intrase în obicei de-acum să nu respir deloc la ora de Biologie. Desigur, întotdeauna apăreau excepţiile - când trebuia să răspund la o întrebare, de pildă, şi eram nevoit sa respir pentru a vorbi. De fiecare dată când gustam aerul din jurul fetei, era la fel ca-n prima zi - văpaie, dorinţă şi violenţă brutală, înverşunate să se dezlănţuie. Cu greu mai puteam face apel la raţiune sau la reţinere, cât de puţin, în acele clipe. Şi, precum în cea dintâi zi, vocea monstrului din mine urla, atât de aproape de suprafaţă...
Curiozitatea era cea mai constantă dintre suferinţele mele. Întrebarea nu-mi părăsea gândurile nicio clipă: "La ce se gândeşte oare acum?" Când îi auzeam oftatul uşor. Când îşi răsucea o şuviţă de păr pe deget, dusă pe gânduri. Când îşi arunca manualele pe masă cu mai multă forţă decât de obicei. Când se grăbea către clasă, în întârziere. Când bătea din picior cu nerăbdare. Fiecare mişcare surprinsă cu vederea mea periferică era un mister care mă scotea din minţi. Când vorbea cu ceilalţi elevi, îi analizam fiecare cuvânt şi modulaţie a vocii. Zicea ceea ce gândea sau ceea ce credea că ar fi trebuit să spună? Adesea mi se părea că încerca să vorbească despre lucrurile la care se aşteptau interlocutorii ei, iar aceasta îmi amintea de familia mea şi de viaţa noastră iluzorie de zi cu zi - eram mai pricepuţi la acest capitol decât ea. Dacă nu cumva mă înşelam şi totul era doar fructul imaginaţiei mele. De ce ar fi fost silită să joace un rol? Făcea parte dintre ei - o adolescentă umană.
Mike Newton era cel mai surprinzător dintre chinurile mele. Cui i-ar fi trecut vreodată prin cap că un muritor atât de comun şi de plictisitor putea fi atât de iritant? Sincer, ar fi trebuit să-i fiu oarecum recunoscător enervantului băiat; o făcea pe Bella să vorbească mai mult decât ceilalţi. Aflasem atâtea lucruri despre ea cu ajutorul acelor conversaţii - încă îmi alcătuiam lista - dar, potrivnic așteptărilor, ajutorul lui în acest proiect nu făcea altceva decât să-mi sporească exasperarea. Nu voiam ca Mike să îi desluşească secretele. Voiam să o fac eu însumi.
Mă ajuta faptul că el nu observase niciodată micile ei revelaţii, micile ei scăpări. Nu ştia nimic despre ea. În mintea sa, plăsmuise o Bella inexistenta - o fată la fel de comună ca el. Nu remarcase altruismul şi curajul care o făcea aparte printre ceilalţi oameni, nu auzise maturitatea neobişnuită a gândurilor ei rostite pe viu grai. Nu percepuse faptul că atunci când vorbea despre mama ei aducea mai degrabă a părinte povestind despre un copil decât invers - iubitoare, indulgentă, uşor amuzată şi înverşunat de protectoare. Nu-i simţea răbdarea în voce atunci când simula interesul pentru poveştile lui dezlânate şi nu ghicea bunătatea din spatele răbdării.
Mulţumită conversaţiilor sale cu Mike, am izbutit să adaug pe lista mea cea mai importantă calitate, cea mai semnificativă dintre toate, pe cât de simplă, pe atât de rară. Bella avea un suflet bun. Toate celelalte lucruri completau întregul - încercând se treacă neobservată, altruistă, iubitoare şi curajoasă - era în întregime bună.
Aceste descoperiri utile nu mă făcură, totuşi, să îl văd cu ochi mai buni pe băiat. Felul posesiv în care o privea pe Bella - de parcă ar fi reprezentat o viitoare achiziţie - mă provoca aproape la fel de mult ca fanteziile sale lipsite de gust având-o pe fată ca element central. Începuse chiar să câştige încredere în sine, pe măsura trecerii timpului, pentru că ea părea să îl prefere în detrimentul celor pe care Mike îi considera rivalii săi - Tyler Crowley, Eric Yorkie şi chiar, din când în când, eu. Îşi făcuse obiceiul de a se aşeza alături de banca ei, sporovăind încurajat de surâsurile Bellei. Doar zâmbete politicoase, mi-am spus în sinea mea. Cu toate acestea, mă amuzam adesea imaginându-mi că l-aş lovi cu dosul palmei, proiectându-l de-a curmezişul camerei, până la perete... Probabil că nu ar fi fost o lovitură fatală...
Mike nu mă vedea prea des drept un rival. După accident, se temuse că experienţa trăită de amândoi ne va apropia, însă era evident că rezultatul fusese in întregime opus. Pe atunci încă era îngrijorat că îmi îndreptasem atenţiile tocmai asupra Bellei, dintre toate colegele ei. Dar în momentul de faţă o ignoram la fel ca pe celelalte şi el se simţea satisfăcut.
Oare la ce se gândea Bella în acea clipă? Aprecia interesul pe care i-l arăta?
Şi, în final, ultimul dintre chinurile mele, cel mai dureros: răceala Bellei. Dacă eu o ignoram, mă trata şi ea cu indiferenţă. Nu mai încercase niciodată să-mi vorbească. Din câte puteam şti, nu se gândea deloc la mine.
Acest fapt poate că m-ar fi înfuriat - sau mi-ar fi sfărâmat hotărârea de a schimba viitorul - doar că uneori mă privea fix, la fel ca înainte. Nu o surprinsesem cu ochii mei, de vreme ce nu-mi puteam îngădui să o privesc, însă Alice ne avertiza întotdeauna când era pe cale să o facă; ceilalţi încă îşi făceau griji din pricina lucrurilor problematice pe care fata le ştia.
Faptul că mă contempla uneori, de la distanţă, îmi uşura întrucâtva suferinţa. Desigur, era posibil ca ea doar să se întrebe de ce mă purtam atât de ciudat.
- Bella îl va privi pe Edward într-o clipă. Păreţi umani, spusese Alice într-o zi de marţi, în martie, iar ceilalţi avuseseră grijă să se fâţâie şi să îşi lase greutatea de pe un picior pe celălalt precum oamenii; încremenirea absolută ne trăda adevărata natură.
Urmăream atent de câte ori se uita în direcţia mea. Mă bucuram, deşi nu ar fi trebuit, că frecvenţa nu scăzuse pe măsura scurgerii timpului. Nu ştiam ce însemna acest lucru, însă mă făcea să mă simt mai bine.
Alice oftă. "Mi-aş dori..."
- Nu te amesteca, Alice, şoptii eu. Nu se va întâmpla asta.
Se bosumflă. Alice era nerăbdătoare să închege prietenia cu Bella pe care o prevăzuse.
"Recunosc, eşti mai bun decât credeam. Ai încâlcit iar viitorul, lipsindu-l de logică. Sper că eşti mulţumit".
- Mie mi se pare plin de sens.
Pufni delicat.
Am încercat să îi blochez gândurile, fiind prea nerăbdător pentru a purta o conversaţie. Nu aveam o dispoziţie prea bună - eram mai încordat decât îl lăsăm pe vreunul să vadă. Doar Jasper îşi dădea seama că eram ca o coardă bine întinsă, simţind stresul emanând din direcţia mea cu talentul său unic de a percepe şi de a influenţa starea de spirit a celorlalţi. Nu înţelegea motivele care generau stările acestea, şi - de vreme ce în ultima vreme era într-o dispoziţie rebelă - le ignora.
Ziua aceea urma să fie una grea. Mai dificilă decât precedenta, după modelul celor anterioare.
Mike Newton, băiatul respingător cu care nu îmi puteam îngădui să rivalizez, urma să o invite pe Bella la o întâlnire.
Se apropia vertiginos momentul unui bal unde fetele şi-ar fi ales partenerii, iar el spera din tot sufletul ca Bella să îl invite. Faptul că nu o făcuse încă îi clătinase încredea în sine. Acum se afla într-o încurcătură incomodă - mă bucuram de disconfortul lui mai mult decât ar fi trebuit - pentru că Jessica Stanley tocmai îl invitase la acel bal. Nu voia să spună "da", încă sperând că Bella îl va alege pe el (consfinţindu-i victoria asupra rivalilor), dar nu voia nici să spună "nu" şi să rişte să nu mai ajungă deloc la banchet. Jessica, rănită de ezitarea lui şi ghicind motivul din spatele ei, aproape că arunca pumnale în mintea ei către Bella. Din nou, simţeam impulsul de a mă aşeza între gândurile furioase ale lui Jessica şi Bella. Înţelegeam mai bine acum acel instinct, dar era cu atât mai frustrant cu cât nu puteam acţiona după cum îmi dicta acesta.
Unde se ajunsese! Făcusem o fixaţie asupra dramelor neînsemnate din liceu pe care altădată le dispreţuiam.
Mike încerca să îşi facă curaj, conducând-o pe Bella către ora de Biologie. Îi ascultam zbuciumul interior cât îi aşteptam să sosească. Băiatul avea voința slaba. Aşteptase intenţionat ocazia acestui bal, temându-se să-şi facă cunoscute sentimentele înainte ca ea să-şi manifeste vreo preferinţă clară pentru el. Nu voia să se expună, vulnerabil, unei respingeri, preferând ca ea să facă primul pas.
Laş.
Se aşeză din nou în banca noastră, cu o relaxare bazată pe obişnuinţa îndelungată, şi mi-am imaginat sunetul pe care l-ar fi făcut trupul său lovind zidul opus cu suficientă forţă încât să-i fie rupte majoritatea oaselor.
- Deci... îi spuse el fetei, cu privirea aţintită spre podea. Jessica m-a invitat la Balul Primăverii.
- Grozav, răspunse Bella imediat, cu entuziasm. Îmi venea greu să nu zâmbesc când tonul vocii ei îl dezarmă pe Mike. Sperase să o lase surprinsă. ...Te vei distra de minune cu Jessica.
Se chinuia să găsească răspunsul potrivit.
- Păi... ezită el, aproape pierindu-i curajul. Apoi se adună. ...I-am spus că trebuie să mă mai gândesc.
- De ce ai face una ca asta? întrebă ea. Tonul ei era dezaprobator, dar se ghicea în el şi un strop de uşurare.
Ce însemna acel lucru? Furia neaşteptată şi intensă mă făcu să-mi strâng pumnii.
Mike nu-i percepu uşurarea. Obrajii i se înroşiră - dintr-o dată mă simţii feroce, îmi părea a fi o invitaţie - şi plecă din nou privirea când vorbi.
- Mă întrebam dacă... dacă ai cumva de gând să mă inviţi tu.
Bella ezită.
În acel moment de ezitare, am văzut viitorul mai clar decât o făcuse Alice vreodată.
Fata putea să dea un răspuns afirmativ în acea clipă la întrebarea nerostită a lui Mike, sau putea să îl refuze, însă oricum, cândva, în curând, urma să-i spună "da" cuiva. Era fermecătoare şi interesantă, iar masculii umani nu erau insensibili la aceste lucruri. Fie că s-ar fi mulţumit cu cineva din acea adunătură ternă sau că ar fi aşteptat să scape din Forks, ziua în care urma să spună "da" avea să vină.
I-am văzut viaţa ca mai înainte - facultate, carieră... iubire, căsătorie. Am văzut-o din nou la braţul tatălui ei, îmbrăcată într-o rochie albă, din voal, cu chipul radiind de fericire, păşind pe acordurile marşului nupţial al lui Wagner.
Suferința întrecea orice simţisem până atunci. Un om s-ar fi aflat în pragul morţii de-ar fi simţit acea durere - nu i-ar fi supravieţuit.
Şi nu era doar chinul, ci şi o furie făţişă.
Această mânie tânjea după un obiect material. Deşi acel băiat neînsemnat şi nevrednic putea să nu fie cel căruia Bella urma să îi spună "da", ardeam de dorinţa de a-i strivi craniul cu mâinile goale, să-i servească drept exemplu alesului ei.
Nu înţelegeam acel sentiment - era un amalgam de durere, furie, dorinţă şi disperare. Nu îl mai simţisem niciodată; nu puteam să îi dau un nume.
- Mike, nu cred că ar trebui să o refuzi, spuse Bella cu o voce blândă.
Speranţele lui Mike se năruiră. În oricare altă situaţie m-aş fi bucurat, însă eram pierdut după şocul durerii - şi al remuşcării pentru ceea ce suferinţa şi furia făcuseră din mine.
Alice avea dreptate. Nu eram suficient de puternic.
În acea clipă, Alice probabil că urmărea viitorul răsucindu-se şi răsturnându-se, devenind din nou încurcat. Oare Bellei i-ar fi făcut plăcere să meargă la banchet?
- Ai invitat deja pe cineva? întrebă Mike, posac. Aruncă o privire către mine, suspicios pentru întâia oară după mai multe săptămâni. Mi-am dat seama că îmi trădasem interesul; capul meu era înclinat în direcţia Bellei.
Invidia sălbatică din gândurile lui - avându-l drept obiect pe oricine fata l-ar fi preferat în locul său - dintr-o dată îmi boteză sentimentul până atunci lipsit de nume.
Eram gelos.
- Nu, spuse fata cu o urmă de amuzament în voce. Nu merg deloc la bal.
Dincolo de remuşcare şi de furie, m-am simţit uşurat auzindu-i cuvintele. Dintr-o dată eu eram cel care îşi măsura rivalii.
- De ce nu? întrebă Mike, aproape nepoliticos. Mă deranja că folosea acel ton cu ea. Mi-am înfrânat un mârâit.
- Plec în Seattle în sâmbăta aceea, răspunse ea.
Curiozitatea nu mai era atât de încrâncenată - acum că eram pe deplin determinat să aflu toate răspunsurile. Urma să descopăr în scurt timp detaliile şi motivele acestei noi revelaţii.
Tonul lui Mike deveni neplăcut de linguşitor.
- Nu poţi pleca în alt weekend?
- Îmi pare rău, nu. Bella îi răspunse ceva mai răstit. ...Aşa că nu ar trebui să o mai laşi pe Jess să aştepte - e nepoliticos.
Grija ei pentru sentimentele lui Jessica stinse văpăile geloziei mele. Călătoria la Seattle era clar o scuză pentru a spune "nu" - refuzase oare numai din loialitate pentru prietena ei? Altruismul ei era mai mult decât suficient pentru un astfel de gest. Chiar îşi dorea să fi putut spune "da"? Sau mă înşelam cu ambele presupuneri? O interesa oare altcineva?
- Da, ai dreptate, murmură Mike, atât de demoralizat încât aproape îl compătimii. Aproape.
Îşi desprinse privirea de la fată, ştergându-i chipul din gândurile sale.
Nu aveam de gând să tolerez acel lucru.
M-am întors să-i desluşesc expresia direct, pentru prima oară în mai mult de o lună. Simţeam o uşurare violentă permiţându-mi să fac acest lucru, ca o gură de aer curat în plămânii unui om scufundat prea mult timp in apă.
Ţinea ochii închişi şi îţi cuprinsese obrajii între palme. Umerii îi erau aplecaţi în faţă, într-o poziţie defensivă. Îşi scutură capul infinit de uşor, parcă încercând să îşi izgonească un gând din minte.
Frustrant. Fascinant.
Vocea domnului Banner o trezi din visare şi îşi deschise, încet, ochii. Mă privi imediat, parca simţind cum o contemplam. Îşi aţinti privirea în ochii mei cu aceeaşi expresie rătăcită care mă bântuise atâta amar de vreme.
În acea clipă nu simţii nici remuşcarea, nici vinovăţia, nici furia. Ştiam că vor reveni, foarte curând, însă în acel moment eram cuprins o frenezie ciudată. De parcă triumfasem, în loc să pierd.
Nu-şi feri privirea, deşi o fixam cu o intensitate la nelalocul său, încercând în zadar să îi citesc gândurile în ochii săi de un căprui lichid. Erau plini de întrebări, nu de răspunsuri.
Îmi puteam vedea reflecţia propriilor ochi şi am ştiut că erau negri de sete. Trecuseră aproape două săptămâni de la ultima mea expediţie de vânătoare; nu era o zi prea bună ca voinţa mea să se năruiască. Însă întunecimea lor nu părea să o înspăimânte. Nu-şi ferea privirea şi pielea ei începu să se coloreze cu un roz uşor, devastator de atrăgător.
"La ce se gândea oare în acea clipă?"
Eram la un pas de a pune întrebarea cu voce tare, dar chiar atunci domnul Banner îmi pronunţă numele. Am ales răspunsul corect din mintea sa aruncând-i o scurtă privire.
Am inspirat scurt.
- Ciclul Krebs.
Setea îmi pârjoli gâtul - întărindu-mi fiecare muşchi şi inundându-mi gura cu venin - şi închisei ochii, încercând să uit prin concentrare de dorinţa pentru sângele ei care se dezlănţuia în interiorul meu.
Monstrul era mai puternic decât înainte. Jubila. Acceptase acest viitor dual care îi dăduse şanse egale la ceea ce tânjise cu atâta îndârjire. Al treilea viitor nesigur pe care încercasem să-l clădesc doar prin puterea voinţei se sfărâmase - distrus tocmai de gelozia aceea trivială - şi bestia era mult mai aproape de a-şi atinge scopul.
Remuşcarea şi vinovăţia ardeau alături de sete şi, dacă aş fi fost capabil să vărs lacrimi, acestea mi-ar fi umplut ochii în acea clipă.
Ce făcusem?
Ştiind că bătălia era deja pierdută, îmi părea că nu mai aveam niciun motiv să rezist dorinţelor mele; mă întoarsei să o privesc din nou pe fată.
Se ascunsese în părul ei, dar vedeam printr-o crăpătură între şuviţele sale ca obrazul ii devenise stacojiu.
Monstrului îi plăcea acest lucru.
Nu-mi susţinu din nou privirea, însă îşi răsucea o şuviţă din părul ei întunecat, nervoasă. Degetele ei delicate, încheietura ei fragilă - erau atât de plăpânde, încât tot restul lumii ar fi putut vedea că răsuflarea mea era de-ajuns pentru a le frânge.
Nu. Nu puteam să o fac. Era prea fragilă, prea bună, prea preţioasă pentru a merita o astfel de soartă. Nu puteam îngădui ca viaţa mea să se izbească de a ei, zdrobind-o.
Dar nici nu mai puteam sta departe de ea. Alice nu se înşela în acea privinţă.
Monstrul din mine şuieră cu frustrare când ezitai, înclinând mai întâi în direcţia unei posibilităţi, apoi în cealaltă.
Scurtul meu ceas alături de ea trecu prea repede, pe când oscilam între cele două perspective sumbre. Se sună de pauză şi ea începu să-şi strângă lucrurile fără să mă privească. Mă simţii dezamăgit, dar nu mă prea puteam aştepta la altceva. Purtarea mea de după accident era de neiertat.
- Bella? spusei eu, incapabil sa mă opresc. Voinţa mea era deja îngenuncheată.
Ezită înainte să privească spre mine; când se întoarse, avea o expresie plină de neîncredere.
Mi-am reamintit că era absolut îndreptăţită să fie precauta. Că aşa se cuvenea sa fie.
Aştepta să mai spun ceva, însă eu continuai să o privesc fix, scrutându-i chipul. Inspiram uşor, luând guri de aer la intervale regulate şi luptând cu setea.
- Ce este? spuse ea într-un final. ...Vorbeşti din nou cu mine? În tonul ei se ghicea un strop de resentiment care-mi trezea, la fel ca furia sa, înduioşarea. Aproape că-mi smulgea un zâmbet.
Nu eram prea sigur cum să îi răspund la întrebare. Chiar vorbeam cu Bella din nou, în sensul la care se gândise ea?
Nu. Nu şi dacă mă puteam opri. Voiam să încerc să o fac.
- Nu, nu chiar, îi spusei eu.
Închise ochii, ceea ce mă umplu de frustrare. Îmi tăia cea mai bună cale de acces către sentimentele ei. Luă o gură uşoară de aer fără să-şi desprindă pleoapele. Gura ei era încleştată.
Cu ochii în continuare închişi, vorbi. Cu siguranţă un om normal nu ar fi purtat o conversaţie astfel. Ea de ce o făcea?
- Atunci ce vrei, Edward?
Sunetul numelui meu pe buzele sale îmi stârni nişte reacţii stranii ale trupului. Daca mi-ar fi bătut inima, pulsul mi s-ar fi înteţit.
Dar cum să-i fi răspuns?
Spunându-i adevărul, m-am hotărât eu. Aveam să fiu pe cât de sincer cu putinţă de atunci încolo. Nu voiam să merit doar suspiciune, deşi îmi părea aproape imposibil să-i câştig încrederea.
- Îmi pare rău, îi spusei eu. Era mai adevărat decât avea să o ştie vreodată. Din păcate, puteam să-mi cer scuze fără teamă doar pentru problemele mărunte. ...Sunt foarte nepoliticos, ştiu. Dar e mai bine aşa.
Ar fi fost mai bine pentru ea de-aş fi putut continua cu lipsa de cuviinţă. Dar o puteam face oare?
Ochii ei se deschiseră, cu o expresie încă circumspectă.
- Nu înţeleg ce vrei să spui.
Am încercat să o avertizez pe cât îmi era permis.
- E mai bine să nu fim prieteni. Sigur îşi putea da seama măcar de atât. Era o fată deşteaptă. ...Crede-mă.
Îşi strânse ochii şi eu îmi amintii că îi mai spusesem aceste cuvinte - chiar înainte să-mi încalc o promisiune. Am tresărit când dinţii ei se încleştară - evident că şi ea îşi amintea.
- Păcat că nu ţi-ai dat seama mai devreme, spuse ea cu furie. ...Puteai să te scuteşti de toate regretele astea.
Am privit-o, şocat. Ce ştia ea despre regretele mele?
- Regrete? Regrete pentru ce? am întrebat-o.
- Pentru că nu ai lăsat duba aia stupidă să mă zdrobească! izbucni ea.
Încremenii, copleşit de uimire.
Cum putea să creadă aşa ceva? Faptul că-i salvasem viaţa fusese singurul lucru acceptabil pe care îl făcusem de când o întâlnisem. Unicul lucru pentru care nu-mi era ruşine. Acel unic lucru care mă făcea să mă bucur că exist pe lume. Mă luptasem să o păstrez în viaţă din prima clipă când îi simţisem aroma. Cum putea crede aşa ceva despre mine? Cum îndrăznea să pună la îndoială unica mea faptă bună în tot acel dezastru?
- Crezi că regret că ţi-am salvat viaţa?
- Ştiu că o faci, ripostă ea.
Felul cum îmi judeca intenţiile mă lăsa răvăşit.
- Nu ştii nimic.
Cât de confuză şi de neînţeles era mintea ei! Probabil că nici nu gândea precum ceilalţi oameni. Aşa s-ar fi explicat tăcerea din gândurile sale. Era în întregime diferită.
Îşi întoarse brusc chipul, din nou scrâşnind din dinţi. Obrajii îi erau îmbujoraţi, de această dată de mânie. Îşi împinse cărţile grămadă, le ridică smucit în braţe şi se îndreptă către uşă ocolindu-mi privirea.
Oricât de iritat m-aş fi simţit, îmi era imposibil să nu mă amuz oarecum de furia ei.
Mergea ţeapănă, fără să privească pe unde pășea, şi piciorul i se agăţă de pragul uşii. Se împiedică şi toate lucrurile i se prăbuşiră la pământ. În loc să se aplece să le ridice, rămase încremenită, fără ca măcar să privească podeaua, de parcă nu ar fi fost sigură dacă merita să îşi strângă cărţile.
Am reuşit să nu izbucnesc în râs.
Nu mă putea vedea nimeni; am zburat lângă ea şi i-am pus manualele în ordine până să apuce să privească înspre ele.
- Mulţumesc, spuse ea cu o voce rece şi severă.
Tonul ei îmi trezi din nou iritarea.
- Cu plăcere, îi răspunsei la fel de rece.
Cu fruntea sus, se îndreptă călcând apăsat către următoarea sală de curs.
Eu o privii până când nu îi mai putui vedea silueta furioasă.
Ora de Spaniolă se scurse ca o părere. Domnişoara Goff nu-mi punea niciodată sub semnul întrebării neatenţia - ştia că vorbeam spaniolă mai bine decât ea şi îmi dădea multă libertate - permiţându-mi să mă gândesc în voia mea.
Deci nu o puteam ignora pe fată. Măcar atât era evident. Dar oare acest lucru însemna că nu aveam altă opţiune decât de a o distruge? Acela nu putea fi unicul viitor posibil. Trebuia să existe o altă cale, un echilibru fragil. Am încercat să mă gândesc la o modalitate...
Nu-i dădui prea multă atenţie lui Emmett până când ora nu se apropie de final. Era curios - Emmett nu era doar excesiv de intuitiv în privinţa nuanţelor din starea de spirit a celor din jur, dar percepea si evidenta schimbare petrecută în mine. Se întreba ce se întâmplase de-mi dispăruse încruntarea neînduplecată de pe chip. Se chinuia să definească schimbarea, şi în final hotărî că păream plin de speranţă.
Plin de speranţă? Aşa păream din exterior?
Mă gândeam la ideea speranţei pe când ne îndreptam către Volvo, întrebându-mă ce anume ar fi trebuit să sper.
Dar nu am avut mult timp să cuget. Sensibil ca întotdeauna la gândurile legate de fată, sunetul numelui Bellei în minţile... rivalilor mei - presupun că trebuia să-i recunosc ca atare - îmi atrase atenţia. Eric şi Tyler, auzind - cu multă satisfacţie - despre nereuşita lui Mike, se pregăteau să îşi facă mişcarea.
Eric era deja pe poziţii, sprijinit de camioneta ei, imposibil de evitat. Ora lui Tyler se prelungise neprevăzut pentru a primi o temă şi se grăbea cu disperare să o prindă înainte să-i scape.
Trebuia să văd acest lucru.
- Aşteaptă-i aici pe ceilalţi, bine? i-am murmurat lui Emmett.
Mă privi cu suspiciune, apoi ridică din umeri şi încuviinţă din cap.
"Puştiul aproape că şi-a pierdut minţile", gândi el, amuzat de ciudata mea cerere.
O văzui pe Bella venind dinspre sala de sport şi o aşteptai să treacă, într-un loc unde nu mă putea zări. Când se apropie de ambuscada pregătită de Eric, ţâşnii înainte, potrivindu-mi paşii astfel încât să trec pe lângă ea fix la momentul potrivit.
I-am privit trupul încremenind când îl văzu pe băiatul care o aştepta. Împietri pentru o clipă, apoi se relaxă şi continuă să înainteze.
- Bună, Eric, i-am auzit vocea prietenoasă.
Dintr-o dată mă simţeam neaşteptat de neliniştit. Dacă acest adolescent plinuţ cu coşuri pe faţă îi era cumva pe plac?
Eric înghiţi zgomotos, iar mărul lui Adam îi tremură.
- Bună, Bella.
Ea nu părea să îi remarce emoţia.
- Ce mai faci? întrebă ea, descuind portiera camionetei fără să îi privească expresia înspăimântată.
- Mă întrebam... daca vrei să mergi la Balul Primăverii cu mine. Vocea i se frânse.
În sfârşit ea îşi ridică privirea. Era surprinsă sau mulţumită? Eric nu era capabil să o privească în ochi, aşa că nu îi puteam vedea chipul reflectat în gândurile lui.
- Credeam că decizia le aparţine fetelor, spuse ea, părând încurcată.
- Păi, da, consimţi el plin de amărăciune.
Băiatul acela vrednic de milă nu mă irita la fel de mult ca Mike Newton, însă nu reuşeam să găsesc înţelegere pentru neliniştea lui până ce Bella nu îi răspunse cu o voce blândă.
- Îţi mulţumesc că mă inviţi, însă plec la Seattle chiar în acea zi.
Mai auzise acest lucru; totuşi, se simţea dezamăgit.
- Oh, îngăimă el, abia îndrăznind să îşi ridice privirea până la nivelul nasului ei. ...Poate data viitoare.
- Sigur, încuviinţă ea. Apoi îşi muşcă buza, de parcă regreta că îi lăsase o portiţă de scăpare. Îmi plăcea asta.
Eric alunecă înainte şi se îndepărtă, îndreptându-se în altă direcţie decât maşina lui, având în cap doar gândul de a scăpa.
În acea clipă am trecut pe lângă ea şi i-am auzit suspinul de uşurare. Am izbucnit în râs.
Se întoarse, însă eu privii drept înainte, încercând să îmi împiedic buzele să tresară, amuzate.
Tyler se afla în spatele meu, aproape alergând să o prindă înainte să demareze. Era mai curajos şi mai încrezător în sine decât ceilalţi doi; aşteptase atât de mult să o abordeze pe Bella doar pentru că respectase pretenţia de întâietate a lui Mike.
Îmi doream să reuşească să o prindă din două motive. Dacă - aşa cum începeam să bănuiesc - toate atenţiile lui o deranjau pe Bella, voiam să mă bucur urmărindu-i reacţia. Dar, dacă lucrurile nu stăteau aşa - dacă invitaţia lui Tyler era cea la care spera - atunci îmi doream să o știu.
Îl măsurai pe Tyler Crowley ca pe un rival, ştiind că greşeam. Părea plictisitor de comun şi întru nimic remarcabil pentru mine, însă ce ştiam oare despre preferinţele Bellei? Poate îi plăceau băieţii obişnuiţi...
Tresării la acest gând. Eu nu aveam să fiu niciodată un băiat obişnuit. Ce prostie, să mă consider un rival luptând pentru afecţiunea ei. Cum să fi putut simţi ceva pentru cineva care era, în ochii oricui, un monstru?
Era prea bună pentru un monstru.
Ar fi trebuit să o las să plece, însă curiozitatea mea de neiertat mă împiedica să fac ceea ce se cuvenea. Din nou. Dar dacă Tyler, ratând acea şansă, ar fi căutat-o mai târziu, când nu aş fi avut cum să aflu deznodământul? Îmi scoasei Volvo-ul pe aleea îngustă, blocând ieşirea.
Emmett şi ceilalţi erau pe drum, însă el le descrisese comportamentul meu bizar, si păşeau încet, urmărindu-mă, încercând să descifreze însemnătatea gesturilor mele.
O priveam pe fată în oglinda retrovizoare. Se uita cu asprime la spatele maşinii mele fără să-mi întâlnească privirea, părând să-şi dorească să fi condus un tanc în locul Chevroletului ruginit.
Tyler se urcă grăbit în maşină şi se aşeză în spatele ei, recunoscător pentru comportamentul meu inexplicabil. Îi făcu cu mâna, încercând să îi atragă atenţia, însă ea nu observă. El aşteptă o clipă, apoi ieşi din maşină, aplecându-se spre portiera fetei. Ciocăni în geam.
Ea tresări şi îl privi încurcată. După o clipă, lăsă manual geamul jos, părând să întâmpine dificultăţi.
- Îmi pare rău, Tyler, spuse ea, cu o voce iritată. Sunt blocată în spatele lui Cullen.
Îmi pronunța numele de familie cu o voce dură - era încă furioasă pe mine.
- Ştiu, spuse Tyler, fără să şovăie din pricina stării ei de spirit. ...Voiam doar să te întreb ceva câtă vreme vom rămâne prizonieri aici.
Avea un rânjet îndrăzneţ.
Mă simţii mulţumit când ea păli ghicindu-i intenţiile evidente.
- Vrei să mă inviţi la Balul Primăverii? întrebă el, fără să-i treacă măcar prin cap gândul înfrângerii.
- Nu voi fi în oraş, Tyler, îi spuse ea, cu vocea încă plină de nervozitate.
- Da, mi-a spus Mike.
- Atunci de ce... începu ea întrebarea.
El ridică din umeri.
- Speram să fi fost doar un refuz elegant.
Ochii îi sclipiră, apoi deveniră glaciali.
- Îmi pare rău, Tyler, spuse ea, fără umbră de regret în voce. ...Chiar voi fi plecată din oraş.
El acceptă scuza, cu siguranţa de sine neştirbită.
- Nu-i nimic. Mai avem balul de final de an.
Se întoarse cu un pas mândru către maşină.
Avusesem dreptate să aştept acea clipă.
Expresia îngrozită a chipului ei era nepreţuită. Îmi spunea că nu ar fi trebuit să-mi doresc cu atâta disperare să ştiu adevărul, că ea nu simţea nimic pentru oricare dintre acei masculi umani care doreau să o curteze.
De asemenea, expresia ei era, posibil, cel mai amuzant lucru pe care îl văzusem vreodată.
Atunci sosi familia mea, încurcată de faptul că, de data aceasta, râdeam în hohote în loc să-i privesc cu o încruntare criminală pe toţi cei din jur.
"Ce e aşa de amuzant?", se interesă Emmett.
Mi-am clătinat doar capul, cuprins de un val nou de hohote când Bella ambală cu furie motorul zgomotos. Părea din nou să-şi dorească un tanc.
- Să mergem! şuieră Rosalie cu nerăbdare. ...Nu mai face pe idiotul. Dacă poţi.
Cuvintele ei nu mă iritau - eram prea amuzat. Dar am făcut aşa cum îmi spunea.
Nimeni nu vorbi cu mine în drumul către casă. Am continuat să râd pe înfundate din când în când, gândindu-mă la chipul Bellei.
Pe când viram pe şosea - accelerând, dacă nu mai erau martori - Alice îmi strică buna dispoziţie.
- Deci acum pot vorbi cu Bella? mă întrebă dintr-o dată, fără să se gândească mai întâi la cuvintele sale, aşadar fără a-mi oferi vreo avertizare.
- Nu, am izbucnit eu.
- Nu e drept! Ce tot aştept?
- Încă nu am luat vreo hotărâre, Alice.
- Cum zici tu, Edward.
În capul ei, cele două destine ale Bellei erau din nou clare.
- Ce rost are să o cunoşti? murmurai eu, simţindu-mă dintr-o dată posomorât. ...Dacă doar o voi ucide?
Alice ezită pentru o clipă.
- Ai dreptate, recunoscu ea.
Luai ultimul viraj strâns, cu 150 de kilometri la oră, apoi cauciucurile scârţâiră când mă oprii la vreo doi centimetri de zidul garajului.
- Fugă plăcută, îşi spuse Rosalie îngâmfată când am sărit din maşină.
Dar în acea zi nu am fugit nicăieri. În schimb, m-am dus la vânătoare.
Ceilalţi urmau să plece în ziua următoare, însă nu îmi permiteam să fiu însetat în acea clipă. Am exagerat, bând mai mult decât era necesar, ghiftuindu-mă din nou - cu un mic grup de elani şi cu un urs negru care fusesem norocos să-mi iasă în cale pe la începutul anului. Eram atât de sătul că nu mă simţeam deloc bine. De ce nu-mi putea ajunge? De ce aroma ei trebuia să fie cu mult mai puternică decât orice altceva?
Mă pregătisem pentru ziua următoare, însă, când nu am mai putut vâna şi soarele mai avea încă multe ore până să răsară, am realizat că zorii nu aveau să vină suficient de repede.
O vervă plină de mânie m-a cuprins din nou când mi-am dat seama că urma să o caut pe fată.
Am purtat disputa cu mine însumi pe tot drumul de întoarcere spre Forks, însă partea mai puţin nobilă din mine avu câştig de cauză şi mi-am continuat planul lipsit de orice justificaţie. Monstrul era agitat, dar bine încătuşat. Ştiam că mă voi păstra la o distanţă sigură faţă de ea. Voiam doar să ştiu unde se afla. Voiam doar să îi văd chipul.
Era trecut de miezul nopţii, iar locuinţa Bellei era întunecată şi scăldată în linişte. Camioneta ei era parcată în curbă, maşina de poliţie a tatălui ei aflându-se oprită pe alee. Nu se auzea vreun gând conştient în vecinătate. Am privit o clipă casa din întunericul pădurii care o mărginea la est. Intrarea probabil că era încuiată - nu era o problemă, doar că nu voiam să las o uşă spartă ca dovadă, în urma mea. M-am hotărât să încerc mai întâi fereastra de la etaj. Nu prea mulţi oameni s-ar fi obosit să îi instaleze un zăvor.
Am traversat curtea şi m-am căţărat pe faţada casei în jumătate de secundă. Legănându-mă, atârnat cu o mână de straşina de deasupra ferestrei, privii pe geam şi... respiraţia mi se tăie.
Era chiar camera ei. O puteam vedea într-un pat mic, cuverturile zăcând pe podea şi cearceafurile fiindu-i înfăşurate în jurul picioarelor. Pe când priveam, se zvârcolea fără astâmpăr şi îşi întinse brusc o mână peste cap. Nu dormea liniştită, cel puţin nu în acea noapte. Simţise oare pericolul din preajma ei?
Eram dezgustat de mine însumi, privind-o răsucindu-se din nou. Cu ce eram mai bun decât un obsedat? Nu eram mai bun. Eram mult, mult mai rău.
Mi-am relaxat vârfurile degetelor, gata să mă las să cad. Însă mi-am permis o ultimă privire îndelungată către chipul ei.
Nu era deloc liniştită. Micuţa cută îi era prezentă între sprâncene, iar gura ei trăda tristeţea. Buzele ei tremurară, apoi se întredeschiseră.
- Bine, mamă, murmură ea.
Bella vorbea în somn.
Curiozitatea se înteţi, întrecând dezgustul de mine însumi. Atracţia acelor gânduri neprotejate, vorbite inconştient, era irezistibil de tentantă.
Am încercat fereastra şi nu era zăvorâtă, deşi era blocată din pricina lipsei îndelungate de folosire. Încet, am deschis-o, tresărind de spaimă la fiecare vaier slab al cadrului de metal. Pentru data viitoare trebuia să găsesc nişte ulei...
Data viitoare? Îmi scuturai capul, plin din nou de repulsie.
M-am strecurat ca o umbră pe fereastra întredeschisă.
Camera ei era mică - în dezordine, dar curată. Pe podeaua de lângă pat se afla un morman de cărţi, cu cotoarele în direcţia opusă mie, şi CD-uri împrăştiate pe lângă CD player-ul ei ieftin - carcasa de deasupra fiind doar o cutie de bijuterii transparentă. Vrafuri de hârtie se aflau în jurul unui computer al cărui loc părea să fie într-un muzeu închinat tehnologiei depăşite. Pantofii ei formau puncte întunecate pe podeaua din lemn.
Îmi doream nespus să mă duc şi să citesc titlurile cărţilor şi ale CD-urilor, însă îmi promisesem că voi păstra distanţa; am preferat să mă aşez în vechiul balansoar din colţul îndepărtat al camerei.
Considerasem vreodată că are o înfăţişare ştearsă? M-am gândit la acea primă zi şi la dezgustul pentru băieţii cărora le trezise imediat curiozitatea. Dar când îmi aminteam chipul ei oglindit în gândurile lor, nu puteam înţelege de ce nu mi se păruse imediat frumoasă. Părea un lucru evident.
În acea clipă - cu părul ei negru încurcat şi în dezordine încadrându-i chipul palid, purtând un tricou jerpelit şi nişte pantaloni de trening vechi, cu trăsăturile relaxate în somn, cu buzele ei pline uşor crăpate - îmi tăia răsuflarea. Sau ar fi făcut-o, mă gândii eu confuz, dacă aş fi respirat.
Nu mai spuse niciun cuvânt. Poate visul ei se încheiase.
Îi privii fix chipul încercând să determin o cale de a-mi face viitorul suportabil.
Nu aş fi putut îndura să îi fac rău. Aceasta însemna oare că singura mea opţiune era să încerc din nou să plec?
Ceilalţi nu ar mai fi avut ce obiecta. Absenţa mea nu ar fi pus pe nimeni în pericol. Nu ar fi existat suspiciuni, nimic care să creeze în mintea cuiva vreo legătură cu accidentul.
Am şovăit cum o făcusem cu o după-amiază în urmă şi îmi păru imposibil.
Nu puteam spera să rivalizez cu băieţii umani, indiferent dacă aceștia o atrăgeau sau nu. Eram un monstru. Cum să mă fi putut vedea drept altceva? Adevărul despre mine, de l-ar fi ştiut, ar fi umplut-o de teamă şi de repulsie. Precum victima dintr-un film de groază, ar fi fugit, urlând de teroare.
Mi-am amintit de prima ei oră de Biologie... şi am ştiut că ar fi fost normal să aibă acea reacţie.
Fusese o prostie să-mi imaginez că dacă eu aş fi fost cel care ar fi invitat-o la acel bal stupid, şi-ar fi anulat planurile făcute în pripă şi ar fi acceptat să mă însoţească.
Nu mie îi era scris să-mi spună "da". Ci altcuiva, uman şi cald. Şi nu îmi puteam îngădui - într-o zi, când acel "da" urma să fie rostit - să îl vânez şi să îl ucid, pentru că ea îl merita, oricine ar fi fost el. Avea dreptul la fericire şi la iubire alături de alesul ei.
Îi eram dator să fac ceea ce se cuvenea; nu mă mai puteam preface că eram doar în pericolul de a o iubi pe acea fată.
De fapt, nici nu conta de-aş fi plecat, pentru că Bella nu m-ar fi văzut niciodată aşa cum mi-aş fi dorit să o facă. Nu m-ar fi văzut niciodată drept o ființă demnă de iubire.
Niciodată.
O inimă moartă, împietrită, avea cum să fie frântă? Simţeam că a mea o putea face.
- Edward, spuse Bella.
Am încremenit, fixându-i ochii închişi.
Se trezise, mă surprinsese oare acolo? Părea adormită, cu toate acestea vocea ei fusese atât de clară...
Oftă în tăcere, apoi se zvârcoli din nou, răsucindu-se pe o parte - încă adormită.
- Edward, murmură ea încet.
Mă visa pe mine.
O inimă moartă, împietrită, avea cum să bată din nou? Simţeam că a mea era pe cale să o facă.
- Rămâi, şopti ea. Nu pleca. Te rog... nu pleca.
Mă visa pe mine, şi nici măcar nu era un coşmar. Voia să rămân cu ea, acolo, în visul ei.
M-am luptat să găsesc cuvintele care să dea nume sentimentelor care mă învăluiseră, însă nu aveam vorbe suficient de puternice pentru a le descrie. Pentru o clipă îndelungată, mă lăsai înecat în ele.
Când ieşii din nou la suprafaţă, nu mai eram acelaşi ca la început.
Viaţa mea era un miez de noapte nesfârşit şi neschimbat. Pentru mine, bezna era o necesitate. Atunci cum era posibil ca soarele să răsară tocmai atunci, în inima nopţii mele?
Când devenisem vampir, schimbându-mi sufletul şi caracterul muritor pe nemurire în durerile mistuitoare ale transformării, împietrisem cu adevărat. Trupul meu se asemuia mai mult cu o stâncă, trainică şi imuabilă. Şi sinele meu încremenise aşa cum se afla - personalitatea mea, ceea ce-mi plăcea şi ceea ce-mi displăcea, stările mele de spirit şi dorinţele, toate rămăseseră nestrămutate.
Eram la fel ca toţi ceilalţi. Cu toţii eram îngheţaţi. Stânci vii.
Când pentru unul dintre noi intervenea vreo schimbare, era un lucru rar şi permanent. Îl văzusem pe Carlisle trecând prin asta, apoi, zece ani mai târziu, pe Rosalie. Iubirea îi schimbase etern, într-un fel care nu avea niciodată să se stingă. Trecuseră mai mult de optzeci de ani de când Carlisle o găsise pe Esme, şi totuşi încă o privea cu ochii minunaţi ai iubirii celei dintâi. Aşa avea să fie întotdeauna pentru ei.
La fel urma să fie şi pentru mine. Aveam să o iubesc pe această fată plăpândă pentru tot restul existenţei mele infinite.
Îi privii chipul inconştient, simţind dragostea pentru ea cuprinzând fiecare fărâmă din trupul meu de piatră.
Dormea mai liniştit acum, cu un zâmbet imperceptibil pe buze.
Continuând să o contemplu, am început să ţes planuri.
O iubeam, aşa că trebuia să încerc să fiu suficient de puternic pentru a o părăsi. Ştiam că în acea clipă puterea mea scăzuse. Aveam de depus eforturi. Însă poate că mai aveam suficientă forţă pentru a amăgi viitorul în alt fel.
Alice văzuse două posibile destine ale Bellei, şi în acea clipă le înţelegeam pe amândouă.
Dragostea mea pentru ea nu m-ar fi oprit să o ucid dacă îmi îngăduiam să fac greşeli.
Totuşi în acel moment nu mai puteam simţi monstrul, nu-l mai ghiceam nicăieri în fiinţa mea. Poate că iubirea îl redusese etern la tăcere. De-aş fi ucis-o în acea clipă, nu aş fi făcut-o cu intenţie, ar fi fost doar un oribil accident.
Trebuia să fiu mai precaut ca niciodată. Niciodată, absolut niciodată, nu ar fi trebuit să las garda jos. Trebuia să-mi controlez fiecare răsuflare. Întotdeauna aş fi fost nevoit să păstrez o distanţă sigură.
Nu puteam face nicio greşeală.
În sfârşit am înţeles cel de-al doilea viitor. Acea viziune mă încurcase - ce s-ar fi putut întâmpla ca Bella să ajungă prizonieră în acest etern simulacru de viaţă? Acum - devastat de dorinţa nestăvilită pe care o simţeam pentru ea - puteam înţelege cum aş fi putut, cu un egoism de neiertat, să îi cer tatălui meu acest favor. Să îi cer să-i ia viaţa şi sufletul pentru ca eu să o pot păstra pentru eternitate.
Merita mai mult de atât.
Dar am mai văzut un viitor, un fir subţire pe care poate-aş fi fost în stare să merg, de mi-aş fi păstrat echilibrul.
O puteam face? Puteam fi cu ea, cruţându-i umanitatea?
Intenţionat, am inspirat adânc, apoi o mai făcui o dată, lăsându-i aroma să mă sfâşie precum un foc mistuitor. Camera era plină de parfumul ei; mireasma învăluia fiecare suprafaţă. Capul începu să mi se învârtă, însă mă luptai cu ameţeala. Trebuia să mă obişnuiesc, dacă voiam să încerc să mă apropii cumva de ea. Luai o nouă gură de aer arzătoare.
Am vegheat-o dormind până ce soarele s-a ridicat din spatele norilor, dinspre est, urzind planuri şi continuând să îi inspir cu nesaţ mirosul.

Am ajuns acasă după ce ceilalţi plecaseră spre şcoală. M-am schimbat repede, evitând privirea întrebătoare a lui Esme. Ea-mi văzuse chipul luminat febril şi simţise atât îngrijorare cât şi uşurare. Îndelungata mea melancolie o îndurerase şi se bucura că părea să fi ajuns la capăt.
Am fugit către şcoală, ajungând la câteva secunde după fraţii mei. Nu se întoarseră către mine, deşi Alice cel puţin trebuie să fi ştiut că stăteam în pădurea deasă care mărginea drumul. Am aşteptat până ce nimeni nu a mai privit, apoi am ieşit cu un pas relaxat dintre copaci în parcarea plină de maşini.
Am auzit camioneta Bellei huruind de după colţ şi m-am oprit în spatele unui Suburban, de unde o puteam privi fără a fi văzut.
Ea intră în parcare, privindu-mi lung Volvo-ul înainte să parcheze într-un spaţiu dintre cele mai îndepărtate, încruntată.
Mi se părea straniu să-mi amintesc că probabil era încă furioasă pe mine, şi pe bună dreptate.
Voiam să râd de mine însumi - sau să mă lovesc singur. Toate planurile şi stratagemele mele erau în întregime problematice dacă nu îi păsa şi ei de mine, nu? Visul ar fi putut avea un subiect cu totul întâmplător. Eram un prost atât de arogant...
I-ar fi fost, oricum, mai bine dacă nu ar fi simţit nimic pentru mine. Nu m-ar fi împiedicat să o urmăresc, însă aş fi avertizat-o înainte să merg mai departe. Îi datoram aceasta.
Am continuat să înaintez în tăcere, întrebându-mă cum era mai bine să o abordez.
Ea uşură lucrurile. Cheia de la camionetă îi alunecă printre degete când cobora din maşină, şi căzu într-o baltă adâncă.
Se pregătea să o ridice, însă am ajuns primul, apucând-o înainte să fie nevoită să-şi scufunde degetele în apa rece ca gheaţa.
Mă sprijinii de camioneta ei pe când ea începu să schiţeze gestul de a se apleca, ridicându-se imediat după aceea.
- Cum faci asta? întrebă ea.
Da, era încă furioasă.
I-am oferit cheia.
- Ce anume?
Îşi întinse mâna şi eu i-o lăsai în palmă. Apoi am respirat adânc, absorbindu-i mirosul.
- Apari din senin, mă lămuri ea.
- Bella, nu este vina mea că eşti extraordinar de neatentă. Cuvintele sunau prefăcut, aproape ca o glumă. Exista oare ceva ce ea să nu vadă?
Auzea oare cum glasul meu îi rostea numele ca într-o mângâiere?
Mă privi lung, fără a-mi aprecia umorul. Bătăile inimii i se înteţiră - din pricina furiei? Din pricina spaimei? După o clipă, îşi plecă ochii.
- De ce ai blocat circulaţia ieri seară? mă întrebă fără a-mi susţine privirea. ...Parcă trebuia să te prefaci că nu exist, nu să mă iriţi la culme.
Era încă foarte furioasă. Urma să fac destule eforturi pentru a îndrepta lucrurile cu ea. Îmi amintii de hotărârea mea de a fi sincer...
- Am făcut-o pentru Tyler, nu pentru mine. Trebuia să-i las o ocazie. Apoi izbucnii în râs. Nu mă puteam abţine, gândindu-mă la expresia ei din ziua precedentă.
- Tu... suspină ea, apoi izbucni, părând prea furioasă ca să termine. Avea aceeaşi expresie. Îmi înăbuşii un alt hohot de râs. Era şi aşa suficient de supărată.
- Şi nu mă prefac că nu exişti, terminai eu. Era bine să păstrez o linie a conversaţiei relaxată, tachinantă. Nu ar înţeles, dacă i-aş fi arătat ce simţeam cu adevărat. Aş fi speriat-o. Trebuia să-mi ţin sentimentele în frâu, să uşurez lucrurile...
- Deci chiar încerci să mă iriţi la culme? De vreme ce maşina lui Tyler nu a dus treaba la capăt?
Un fulger de mânie mă străbătu, pulsând. Chiar putea crede una ca asta?
Era iraţional din partea mea să mă simt atât de revoltat - nu ştia nimic despre transformarea care se petrecuse în timpul nopţii. Dar totuşi eram furios.
- Bella, eşti absurdă, cedai eu în faţă furiei.
Chipul i se îmbujoră şi îmi întoarse spatele. Începu să se îndepărteze.
Remuşcări. Nu aveam niciun drept să mă înfurii.
- Aşteaptă, am rugat-o.
Nu se opri, aşa că am urmat-o.
- Îmi pare rău, am fost nepoliticos. Nu spun că nu e adevărat - era absurd să îmi imaginez că aş fi dorit să îi fac vreun rău - ...însă oricum a fost nepoliticos din partea mea să o spun.
- De ce nu mă laşi în pace?
"Crede-mă", voiam eu să îi spun. "Am încercat".
"Şi sunt îndrăgostit nebuneşte de tine".
Uşurează lucrurile.
- Voiam să te întreb ceva, dar m-ai îndepărtat de subiect. Un posibil curs al acţiunii îmi trecu prin cap, şi izbucnii în râs.
- Suferi cumva de schizofrenie? mă întrebă ea.
Probabil că aşa părea. Aveam o dispoziţie haotică, fiind străbătut de atâtea noi emoţii.
- O faci din nou, îi arătai eu.
Oftă.
- Bine, atunci. Ce voiai să mă întrebi?
- Mă întrebam dacă, de sâmbătă într-o săptămână... Văzui şocul care i se întipări pe chip şi îmi înăbuşii un alt hohot de râs. ...Ştii, în ziua Balului Primăverii...
Îmi tăie vorba, în sfârşit întorcându-şi privirea către mine.
- Încerci să faci vreo glumă?
Da.
- Mă laşi să termin?
Ea aştepta în tăcere, strângându-şi între dinţi buza cea moale de jos.
Imaginea îmi distrase atenţia pentru o clipă. În mod ciudat, reacţii care mi-erau străine se trezeau adânc în miezul meu uman. Am încercat să le împrăştii ca să îmi pot juca rolul.
- Te-am auzit spunând că pleci în Seattle în acea zi şi mă întrebam dacă doreşti să te duc cu maşina, mă oferii eu. Îmi dădusem seama că în loc să îi pun întrebări legate de planurile ei, aş fi putut chiar să particip la ele.
Mă privi cu ochii lipsiţi de expresie.
- Poftim?
- Vrei să mergi cu maşina în Seattle? Singur într-o maşină cu ea - gâtul îmi ardea la acest gând. Am respirat adânc. "Obişnuieşte-te cu asta".
- Cu cine? întreabă ea, din nou cu ochii mari şi zăpăciţi.
- Cu mine, evident, spusei eu, încet.
- De ce?
Era chiar atât de şocant că îi căutam compania? Probabil că interpretase în cel mai rău mod cu putinţă comportamentul meu din trecut.
- Ei bine, spusei eu pe cât de degajat puteam, mă gândeam să mă duc în Seattle cândva, in săptămânile viitoare, şi, sincer, nu sunt sigur că poţi ajunge cu camioneta ta. Părea mai sigur să o tachinez decât să îmi permit să vorbesc serios.
- Camioneta mea merge foarte bine, îţi mulţumesc frumos pentru grijă, spuse ea cu aceeaşi voce surprinsă. Începu din nou să meargă. Am continuat să păşesc alături de ea.
Nu mă refuzase cu adevărat, aşa că am insistat, având acest avantaj.
M-ar fi refuzat? Ce-aş fi făcut de s-ar fi întâmplat astfel?
- Dar camioneta ta poate ajunge acolo cu un singur plin de benzină?
- Nu înţeleg de ce te priveşte pe tine asta, bombăni ea.
Tot nu era un refuz. Inima îi bătea din nou mai repede si respira tot mai rapid.
- Irosirea resurselor limitate este problema tuturor.
- Sincer, Edward, nu pot ţine pasul cu tine. Parcă nu voiai să-mi fii prieten.
Un fior mă străpunse când îmi rosti numele.
Cum să uşurez lucrurile şi totuşi să fiu sincer în acelaşi timp? Era mult mai important să fiu sincer. Mai ales în acel punct.
- Am spus că ar fi mai bine dacă nu am fi prieteni, nu că nu mi-aş dori asta.
- Mulţumesc, acum totul s-a lămurit, spuse ea cu sarcasm.
Se opri, sub marginea acoperişului cantinei, şi mă privi din nou în ochi. Inima îi bătea neregulat. Era înspăimântată?
Mi-am ales cu grijă cuvintele. Nu, nu o puteam părăsi, dar poate că ea era suficient de isteaţă să mă lase în urmă, înainte de a fi prea târziu.
- Ar fi mai... prudent să nu îmi fii prietenă. Privind în ochii ei profunzi de culoarea ciocolatei topite, am uitat de aparenţa de nepăsare. ...Dar am obosit să încerc să rămân departe de tine, Bella. Cuvintele ardeau cu prea multă fervoare.
Respiraţia i se opri şi, în secunda cât îi luă să inspire din nou, mă îngrijoră. Cât de mult o speriasem? Ei bine, urma să aflu.
- Vrei să mergi în Seattle cu mine? am întrebat direct.
Încuviinţă din cap, inima bătându-i puternic.
Da. Mie îmi spusese "da".
Apoi mă izbi vocea conştiinţei. Cu ce preț?
- Chiar ar trebui să rămâi departe de mine, am avertizat-o. Oare mă auzise? Avea să se salveze de viitorul cu care o ameninţam? Nu puteam face chiar nimic pentru a o salva de mine însumi?
"Poartă-te degajat", aproape c-am strigat.
- Ne vedem la oră.
Am fost nevoit să mă concentrez din răsputeri pentru a mă împiedica să fug, despărţindu-mă de ea.

Midnight Sun (IV) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

4. Viziuni

M-am întors la şcoală. Era necesar, deoarece sărea cel mai puţin în ochi.
Până la sfârşitul zilei, aproape toţi ceilalţi elevi se întorseseră şi ei la ore. Doar Tyler, Bella şi alţi câţiva - care probabil profitau de accident pentru a chiuli - rămâneau absenţi.
Nu trebuia să-mi vină prea greu să fac ceea ce era necesar. Dar toată după-amiaza am strâns din dinţi pentru a rezista pornirii care mă făcea să tânjesc şi eu după chiul - pentru a o căuta din nou pe fată.
Ca un hărţuitor. Un hărţuitor obsedat. Un hărţuitor vampir obsedat.
Orele din acea zi - oricât de improbabil ar fi părut - erau şi mai plicticoase decât în urmă cu o săptămână. Ca o comă. De parcă se ştersese culoarea cărămizilor, a copacilor, a cerului, a chipurilor celor din jur... Priveam fix crăpăturile din tencuială.
Ar mai fi trebuit să fac un lucru necesar... şi nu îl făceam. Desigur, era tot ceva greşit. Depindea de perspectiva din care priveai.
Din punctul de vedere al unui Cullen - nu doar al unui vampir, ci al unui Cullen, cineva care avea o familie, lucru rar în lumea noastră - firesc ar fi fost ca lucrurile să se desfăşoare după cum urmează:
- "Sunt surprins să te văd la ore, Edward. Am auzit că ai fost implicat în accidentul acela groaznic de azi dimineaţă."
- "Aşa este, dle Banner, dar eu am fost cel norocos. Un zâmbet prietenos. ...Nu am fost deloc rănit... Mi-aş dori să pot spune acelaşi lucru despre Tyler şi Bella."
- "Cum se simt?"
- "Cred că Tyler se simte bine... are doar nişte zgârieturi superficiale de la parbrizul spart. Dar nu ştiu ce să spun despre Bella. O încruntătură plină de îngrijorare. ...E posibil să fi suferit o contuzie. Am auzit că a fost destul de incoerentă o vreme - ba chiar că avea vedenii. Ştiu că doctorii îşi făceau griji..."
Aşa trebuia să fi mers lucrurile. Le eram dator membrilor familiei mele.
- Sunt surprins să te văd la ore, Edward. Am auzit că ai fost implicat în accidentul acela groaznic de azi dimineaţă.
- Nu am fost rănit. Fără niciun zâmbet.
Domnul Banner îşi lăsa greutatea de pe un picior pe altul, stânjenit.
- Ai idee cum se simt Tyler Crowley şi Bella Swan? Am auzit că au avut câteva răni...
Am ridicat din umeri.
- Nu am de unde şti.
Profesorul îşi drese vocea.
- Sigur... spuse el, privirea mea rece făcându-i vocea să sune puţin fals.
Se întoarse repede în faţa clasei şi începu să predea.
Era o greşeală. Dacă nu priveai lucrurile dintr-o perspectivă ceva mai obscură.
Părea atât de... necavaleresc să o vorbesc de rău pe la spate, mai ales când fata se dovedise mai de încredere decât aş fi putut visa vreodată. Nu spusese nimic care să mă trădeze, în pofida faptului că ar fi avut motive întemeiate să o facă. Chiar aş fi trădat-o când ea îmi păstrase secretul?
Purtasem o discuţie aproape identică cu doamna Goff - doar că în spaniolă, nu în engleză - iar Emmet îmi aruncase o privire lungă.
"Sper că ai o explicaţie bună pentru ce s-a întâmplat astăzi. Rose e pusă pe război."
Mi-am dat, exasperat, ochii peste cap fără să-l privesc.
De fapt inventasem o explicaţie foarte întemeiată. Să presupunem că nu făceam nimic pentru a opri duba care urma să o zdrobească pe fată... Gândul mă umplu de oroare. Dar dacă ar fi fost lovită, dacă ar fi fost zdrobită şi plină de sânge, fluidul roşu curgând, irosindu-se pe pavaj, mirosul sângelui proaspăt pulsând în aer...
Mă cutremurai din nou, dar nu doar de silă. O parte din mine tremura de dorinţă. Nu, nu aş fi fost în stare să o văd sângerând fără să îi expun pe toţi într-un mod mult mai flagrant şi şocant.
Era o scuză uşor de înţeles... dar nu aveam să o folosesc. Ar fi fost prea ruşinos.
Şi oricum nu mă gândisem la ea decât cu mult după evenimente.
"Ai grijă cu Jasper", continuă Emmett, fără să remarce că eram căzut pe gânduri. "Nu e aşa de furios... dar e mai hotărât."
Am înţeles ce voia să spună şi pentru o clipă camera se învârti în jurul meu. Furia mă consumă într-atât încât o ceaţă sângerie îmi înceţoşă vederea. Simţeam că mă voi îneca în ea.
CE NAIBA, EDWARD! REVINO-ŢI ÎN FIRE! mă admonestă Emmett în mintea sa. Îşi lăsă mâna pe umărul meu, ţintuindu-mă pe scaun înainte să apuc să sar în picioare. Arareori îşi folosea întreaga forţă - nu prea era nevoie, pentru că era cu mult mai puternic decât oricare vampir pe care îl întâlnisem vreodată - dar acum făcu apel la ea. Mă prinse de braţ în loc să mă ţină aşezat. Dacă m-ar fi împins, scaunul de sub mine s-ar fi sfărâmat.
IA-O UŞOR! îmi ordonă el.
Am încercat să mă calmez, însă era greu. Furia îmi ardea tâmplele.
"Jasper nu va face nimic până când nu vom vorbi cu toţii. Mă gândeam că ar trebui să ştii ce intenţii are."
M-am concentrat încercând să mă liniştesc şi am simţit strânsoarea mâinii lui Emmett slăbind.
"Încearcă să nu te dai în spectacol. Ai şi aşa suficiente probleme."
Am respirat adânc şi Emmett mi-a dat drumul.
Am scrutat încăperea din obişnuinţă, însă confruntarea noastră fusese atât de scurtă şi de tăcută încât doar câţiva oameni care se aflau în spatele lui observaseră. Niciunul dintre ei nu ştia ce să înţeleagă din asta şi lăsaseră deoparte incidentul. Copiii Cullen erau nişte ciudaţi - o ştiau deja cu toţii.
"La naiba, puştiule, eşti terminat", adăugă Emmett, pe un ton înţelegător.
- Du-te naibii, murmurai în barbă şi îi auzii râsul uşor.
Emmett nu purta pică nimănui şi probabil că ar fi trebuit să fiu mai recunoscător pentru lejeritatea cu care trata lucrurile. Dar vedeam bine că-i înţelegea intenţiile lui Jasper, că şi el considera că ar fi fost reacţia cea mai potrivită.
Furia mocnea, abia ţinută sub control. Da, Emmett era mai puternic decât mine, dar încă nu mă înfrânsese la vreun meci de lupte. Pretindea că lucrurile stăteau astfel pentru că trişam, dar faptul că auzeam gândurile celorlalţi făcea parte din natura mea, la fel cum imensa lui putere făcea parte din a lui. Aveam şanse egale în orice confruntare.
O luptă? Într-acolo evoluau lucrurile? Urma să mă lupt cu familia mea pentru un om pe care abia îl cunoşteam?
M-am gândit la acestea pentru o clipă, la impresia de fragilitate pe care mi-o lăsase trupul fetei aflat în braţele mele în paralel cu Jasper, Rose şi Emmett - supranatural de puternici şi maşini fulgerătoare de ucis prin însăşi natura lor...
Da, m-aş fi luptat pentru ea. Împotriva familiei mele. M-am cutremurat.
Dar nu era drept să o las fără apărare de vreme ce eu eram acela care o pusese în pericol.
Nu puteam învinge de unul singur, nu împotriva a toţi trei, şi mă întrebam care mi-ar fi fost aliaţii.
Carlisle, cu siguranţă. Nu s-ar fi luptat cu nimeni, însă ar fi fost cu totul potrivnic planurilor lui Rose şi Jasper. Putea fi tot ce-mi trebuia. Aveam să mă conving...
Esme, îndoielnic. Dar nici nu s-ar fi pus împotriva mea şi i-ar fi displăcut să i se opună lui Carlisle, dar ar fi sprijinit orice plan i-ar fi ţinut familia unită. Ar fi fost preocupată mai ales de ce-ar fi fost drept, nu de ce-ar fi fost bine pentru mine. Dacă sufletul familiei noastre era Carlisle, atunci Esme era inima acesteia. El ne dăduse un conducător care merita să fie urmat; ea transformase supunerea noastră într-o dovadă de afecţiune. Cu toţii ne iubeam - chiar şi în străfundurile furiei pe care o simţeam împotriva lui Jasper şi Rose în acea clipă, chiar şi când plănuiam să mă lupt cu ei pentru a o salva pe fată, ştiam că mi-erau dragi.
Alice... nu aveam idee. Probabil totul ar fi ţinut de ceea ce ar fi văzut în viitor. Îmi închipuiam că ar fi fost de partea învingătorului.
Deci aş fi fost nevoit să o fac fără ajutor. Nu-mi puteam măsura forţele cu ei de unul singur, însă nu voiam să las ca fata să fie rănită din pricina mea. Aveam să fiu constrâns să recurg la măsuri evazive...
Furia mi se înmuie puţin la această umbră de umor negru. Îmi puteam imagina felul în care fata ar fi reacţionat dacă aş fi răpit-o. Desigur, rareori îi ghiceam corect reacţiile - dar ce altceva ar fi putut simţi dacă nu groază?
Nu prea eram sigur cum aş fi reuşit să o fac - să o răpesc. N-aş fi suportat să mă aflu prea mult timp în preajma ei. Poate că aş fi dus-o înapoi la mama ei. Până şi această variantă implica multe riscuri. Pentru ea.
Şi pentru mine, îmi dădui dintr-o dată seama. Dacă aş fi ucis-o fără să vreau... nu eram sigur câtă durere aş fi simţit, dar ştiam că ar fi îmbrăcat multe chipuri şi că ar fi fost intensă.
Timpul trecu repede câtă vreme eu cântării toate complicaţiile care mă pândeau: disputa care mă aştepta acasă, conflictul cu familia mea, lucrurile de care ar fi trebuit să fiu capabil după aceea...
Ei bine, nu m-aş mai fi plâns că viaţa în afara şcolii este monotonă. Măcar atât se schimbase din pricina fetei.
Când sună clopoţelul, mă îndreptai în tăcere care maşină împreună cu Emmett. Îşi făcea griji pentru mine şi pentru Rosalie. Ştia partea cui ar fi fost nevoit să o ia într-un conflict şi îl preocupa acest lucru.
Ceilalţi ne aşteptau în maşină, la fel de tăcuţi. Eram un grup foarte liniştit. Doar eu puteam auzi ţipetele.
"Idiotule! Dementule! Tâmpitule! Măgarule! Prost egoist şi iresponsabil!" striga Rosalie din toate puterile, în mintea ei, un şir constant de insulte. Făcea să aud cu greutate gândurile celorlalţi, însă am ignorat-o pe cât îmi stătea în putinţă.
Emmett avea dreptate în privinţa lui Jasper. Era sigur de ceea ce urma să facă.
Alice era tulburată, făcându-şi griji pentru Jasper, trecând în revistă imagini ale viitorului. Indiferent din ce direcţie ar fi atacat-o Jasper pe fată, Alice mă vedea mereu acolo, ţinându-i calea. Interesant... nici Rosalie nici Emmett nu erau alături de el în acele viziuni. Deci Jasper avea de gând să acţioneze singur. Acest lucru ar fi egalat şansele.
Jasper era cel mai bun şi cu siguranţă cel mai experimentat luptător dintre noi. Singurul meu avantaj consta în faptul că îi puteam anticipa mişcările înainte să le schiţeze.
Cu Emmett sau cu Jasper niciodată nu mă luptasem decât în joacă - prostindu-ne. Gândul de a încerca să îi fac rău cu adevărat lui Jasper mă îmbolnăvea...
Nu, nu asta. Doar să îl opresc. Asta era tot.
Mă concentrai pe Alice, memorând diferitele căi de atac ale lui Jasper.
Pe când făceam asta, viziunile ei se schimbau, îndepărtându-se tot mai mult de casa familiei Swan. Îi tăiam drumul mai devreme...
"Termină, Edward! Nu se poate întâmpla aşa. Nu o voi permite."
Nu îi răspunsei, continuând să privesc.
Începu să caute şi mai departe, pe tărâmul înceţoşat şi nesigur al posibilităţilor îndepărtate. Totul era umbrit şi vag.
Tot drumul către casă, tăcerea grea nu se risipi. Am parcat în garajul cel mare de lângă casă; Mercedes-ul lui Carlisle se afla acolo, lângă Jeep-ul lui Emmett, M3-ul lui Rose şi Vanquish-ul meu. Mă bucuram că ajunsese deja Carlisle acasă - tăcerea urma să se sfârşească exploziv şi mi-l doream alături când acest lucru s-ar fi întâmplat.
Ne-am dus direct în încăperea pentru servit prânzul.
Camera nu era, desigur, niciodată folosită în scopul său firesc. Dar era mobilată cu o masă lungă, ovală, din mahon, înconjurată de scaune - eram foarte atenţi ca toată recuzita necesară să se afle la locul său. Lui Carlisle îi plăcea să o folosească drept sală de consiliu. Într-un grup cu personalităţi atât de puternice şi de disonante, uneori era necesar să se discute lucrurile cu calm.
Aveam sentimentul că decorul nu urma să fie de prea mare ajutor în acea zi.
Carlisle se aşeză pe locul său obişnuit din capătul estic al încăperii. Esme se afla lângă el - se ţineau de mână deasupra mesei.
Ochii ei mă fixau, profunzimile lor aurii fiind pline de îngrijorare.
"Rămâi". Era unicul ei gând.
Îmi doream să-i fi putut zâmbi femeii care îmi era ca o mamă adevărată, însă nu aveam cum să o încurajez acum.
M-am aşezat de cealaltă parte a lui Carlisle. Esme se întinse pe lângă el şi îşi aşeză mâna liberă pe umărul meu. Nu avea idee ce urma să înceapă; îşi făcea doar griji pentru mine.
Carlisle presimţea mai bine ce urma. Buzele lui erau strânse şi fruntea ridată. Expresia aducea prea mult cu cea a unui bătrân pentru chipul său tânăr.
În timp ce se aşezau toţi ceilalţi, puteam vedea cum se trasează taberele.
Rosalie se aşeză pe poziţia diametral opusă lui Carlisle, la celălalt capăt al lungii mese. Mă privi aspru, fără să-şi mai ia ochii de la mine.
Emmett luă loc lângă ea, cu chipul şi gândurile confuze.
Jasper ezită, apoi se sprijini de zidul din spatele lui Rosalie. Era hotărât, indiferent de deznodământul discuţiei. Dinţii mi se încleştară.
Alice fu ultima care veni, iar ochii ei se concentrau pe ceva aflat la mare depărtare - viitorul, încă prea difuz pentru ca ea să îl poată folosi. Fără să pară a se gândi prea mult, se aşeză lângă Esme. Îşi masa fruntea de parcă ar fi avut o migrenă. Jasper se schimonosi stingherit şi se gândi să i se alăture, însă rămase la locul său.
Am respirat adânc. Eu începusem totul - ar fi trebuit să iau cuvântul.
- Îmi pare rău, spusei eu, privind-o mai întâi pe Rose, apoi pe Jasper şi pe Emmett. Nu voiam să vă pun în pericol pe vreunul. Am acţionat necugetat şi îmi asum întreaga responsabilitate pentru acţiunile mele pripite.
Rosalie mă privi acru.
- Ce vrei să spui prin "îmi asum întreaga responsabilitate"? Vei rezolva lucrurile?
- Nu aşa cum te gândeşti tu, spusei eu, străduindu-mă să-mi păstrez vocea inflexibilă şi calmă. Sunt dispus să plec imediat, dacă aşa se îndreaptă situaţia. "Dacă voi crede că fata va fi în siguranţă, dacă voi crede că niciunul dintre voi nu o va atinge", adăugai eu în minte.
- Nu, murmură Esme. Nu, Edward.
Îi mângâiai mâna.
- Sunt doar câţiva ani.
- Totuşi Esme are dreptate, spuse Emmett. Acum nu poţi pleca nicăieri. Nu ai ajuta pe nimeni, ba dimpotrivă. Trebuie să ştim ce gândesc oamenii, acum mai mult ca niciodată.
- Alice va surprinde orice lucru important, îl dezaprobai eu.
Carlisle îşi scutură capul în semn de dezaprobare.
- Cred că Emmett are dreptate, Edward. Sunt şanse mai mari ca fata să vorbească dacă tu vei dispărea. Plecăm cu toţii sau niciunul nu o va face.
- Nu va spune nimic, insistai eu, grăbit. Rose se pregătea să izbucnească şi doream să audă mai întâi ultima prea propoziţie.
- Nu ştii ce gândeşte, îmi reaminti Carlisle.
- Dar de asta sunt încredinţat. Alice, susţine-mă.
Alice mă privi obosită.
- Nu pot vedea ce se întâmplă dacă vom continua să ignorăm acest fapt. Le aruncă o privire lui Rose şi Jasper.
Nu, nu putea vedea viitorul - nu când Rosalie şi Jasper erau atât de determinaţi să nu treacă incidentul cu vederea.
Palma lui Rosalie izbi masa cu un sunet puternic.
- Nu-i putem permite omului să aibă ocazia de a spune ceva. Carlisle, trebuie să conştientizezi asta. Chiar dacă ne-am hotărî cu toţii să dispărem, nu suntem în siguranţă lăsând poveştile să circule în urma noastră. Trăim atât de diferit de restul semenilor noştri - ştii că există unii care abia aşteaptă o scuză pentru a arăta cu degetul. Trebuie să fim mai precauţi decât oricine altcineva!
- Am mai lăsat zvonuri în urmă, îi reamintii eu.
- Doar zvonuri şi suspiciuni, Edward. Fără martori oculari şi probe!
- Probe! o sfidai eu.
Dar Jasper o aprobă, cu privirea încrâncenată.
- Rose, îşi începu Carlisle fraza.
- Lasă-mă să termin, Carlisle. Nu trebuie să fie vreo mare punere în scenă. Fata s-a lovit astăzi la cap. Poate acea rană se va dovedi mai gravă decât părea. Rosalie ridică din umeri. ...Fiecare muritor adoarme cu posibilitatea de a nu se mai trezi niciodată. Ceilalţi se vor aştepta ca noi să lăsăm curăţenie. Teoretic, ar fi treaba lui Edward, însă este în mod clar depăşit. Ştii că mă pot controla. Nu aş lăsa nicio probă în urma mea.
- Da, Rosalie, ştim cu toţii ce asasină competentă eşti, mârâii eu.
Ea şuieră furioasă înspre mine.
- Edward, te rog, spuse Carlisle. Apoi se întoarse către ea. ...Rosalie, m-am făcut că nu văd ce s-a întâmplat în Rochester pentru că mă simţeam dator să te las să-ţi faci dreptate. Bărbaţii pe care i-ai ucis îşi făcuseră un rău monstruos. Dar acum nu este aceeaşi situaţie. Tânăra Swan este nevinovată.
- Nu e ceva personal, Carlisle, rosti Rosalie scrâşnind din dinţi. Ci pentru a ne proteja pe noi toţi.
Urmă un scurt moment de tăcere câtă vreme Carlisle îşi măsură răspunsul. Când aprobă din cap, ochii lui Rosalie se luminară. Trebuia să mă fi gândit. Chiar de n-aş fi putut să-i citesc gândurile, i-aş fi putut anticipa următoarele cuvinte. Carlisle nu făcea niciodată compromisuri.
- Ştiu că ai intenţii bune, Rosalie, dar... mi-aş dori foarte mult ca familia noastră să merite să fie protejată. Accidentele... ocazionale sau lipsa controlului este o parte regretabilă a naturii noastre. Îi stătea în fire să se includă şi pe sine în pluralul folosit, deşi el însuşi nu comisese vreo astfel de eroare. Să ucizi un copil inocent cu sânge rece este cu totul altceva. Cred că riscul reprezentat de ea, fie că va da glas suspiciunilor sale sau nu, este nimic pe lângă primejdia şi mai mare care ne pândeşte. Dacă facem excepţii pentru a ne apăra pe noi înşine, punem în pericol ceva mai mult mai important. Riscăm să pierdem esenţa sufletului nostru.
Mi-am controlat expresia cu multă grijă. Nu voiam să las să-mi scape vreun zâmbet victorios. Nici să aplaud, cum îmi doream să pot face.
Rosalie se încruntă.
- Am da dovadă de responsabilitate.
- Am fi neînduplecaţi, o corectă Carlisle cu blândeţe. Fiecare viaţă este preţioasă.
Rosalie oftă profund şi se bosumflă. Emmett o mângâie pe umăr.
- Totul va fi bine, Rose, o încurajă el, încet.
- Întrebarea, continuă Carlisle, este dacă ar trebui să ne mutăm.
- Nu, gemu Rosalie. ...Abia ne-am aşezat undeva. Nu vreau să o iau iar de la capăt cu liceul!
- Ţi-ai putea păstra vârsta de acum, desigur, spuse Carlisle.
- Ca să fiu nevoită să mă mut din nou mult mai curând? replică ea.
Carlisle ridică din umeri.
- Îmi place aici! E aşa de puţin soare că putem fi aproape normali.
- Cu siguranţă că nu trebuie să luăm acum o hotărâre. Putem aştepta să vedem dacă va deveni necesar. Edward pare încredinţat că tânăra Swan va păstra tăcerea.
Rosalie pufni.
Dar nu îmi mai facem griji cu Rose. Îmi dădeam seama că ar fi respectat decizia lui Carlisle, oricât de furioasă ar fi fost pe mine. Conversaţia lor trecuse la detalii lipsite de importanţă.
Jasper rămânea însă neclintit.
Am înţeles de ce. Înainte să o întâlnească pe Alice, trăise într-un câmp de bătălie, într-un teatru de război necruţător. Ştia care erau consecinţele încălcării regulilor - văzuse deznodămintele înfiorătoare cu proprii săi ochi.
Faptul că nu încerca să o liniştească pe Rosalie cu capacităţile sale speciale spunea mult, dar nici nu încerca să o stârnească. Rămânea distant faţă de discuţie - deasupra acesteia.
- Jasper, spusei eu.
Îmi susţinu privirea cu un chip inexpresiv.
- Nu va plăti pentru greşeala mea. Nu o voi permite.
- Atunci va trage foloase din ea? Trebuia să moară astăzi, Edward. Eu doar aş aşeza lucrurile la locul lor.
Am repetat, rostind apăsat fiecare cuvânt.
- Nu o voi permite.
Sprâncenele i se arcuiră a mirare. Nu se aştepta la asta - nu-şi imaginase că voi lua atitudine pentru a-l opri.
Îşi scutură doar o dată capul.
- Nu o voi lăsa pe Alice să trăiască în pericol, nici chiar într-unul neînsemnat. Tu nu simţi pentru nimeni ceea ce simt eu pentru ea, Edward, şi nu ai trecut prin ce am trecut eu, chiar de mi-ai văzut amintirile. Nu înţelegi.
- Nu pus asta la îndoială, Jasper. Însă îţi spun de pe acum, nu-ţi voi permite să îi faci vreun rău Isabellei Swan.
Ne privirăm unul pe altul - fără duşmănie, ci fiecare măsurându-şi oponentul. Îl simţeam tatonând starea mea de spirit, punându-mi hotărârea la încercare.
- Jazz, spuse Alice, întrerupându-ne,
Îmi mai susţinu privirea o clipă, apoi şi-o întoarse asupra ei.
- Nu te obosi să-mi spui că te poţi apăra singură, Alice. Ştiu deja. Cu toate acestea, trebuie să...
- Nu asta aveam de gând să spun, îl întrerupse Alice. Voiam să îţi cer un serviciu.
Văzui ce-şi pusese în minte şi gura mi se deschise cu un icnet audibil. O privii fix, şocat, doar vag conştient că toţi în afară de Alice şi de Jasper mă priveau acum cu îngrijorare.
- Ştiu că mă iubeşti. Îţi mulţumesc. Dar ţi-aş fi recunoscătoare dacă nu ai încerca să o ucizi pe Bella. Mai întâi, Edward vorbeşte serios şi nu vreau ca voi doi să vă luptaţi. Apoi, este prietena mea. Sau măcar va fi.
Imaginea era limpede în mintea ei: Alice, zâmbind, cu braţul ei de paloarea gheţii în jurul umerilor calzi şi fragili ai fetei. Iar Bella zâmbea şi ea, ţinând-o pe Alice de mijloc.
Viziunea era absolut certă; doar momentul rămânea nesigur.
- Dar... Alice... spuse Jasper cu respiraţia tăiată. Nu aveam puterea de a întoarce capul pentru a-i vedea expresia. Nu mă putea desprinde de imaginea din mintea lui Alice pentru a-i putea asculta lui gândurile.
- Într-o zi o voi iubi, Jazz. Voi fi foarte supărată pe tine dacă nu o laşi în pace.
Eram încă pierdut printre gândurile lui Alice. Am văzut viitorul licărind când determinarea lui Jasper se cutremură, confruntat cu cererea ei neaşteptată.
- Ah, oftă ea - nehotărârea lui scosese la iveală un nou viitor. ...Vezi? Bella nu va spune nimic. Nu avem pentru ca să ne facem griji.
Felul în care spusese numele fetei... de parcă erau deja confidente apropiate...
- Alice, mă înecai. Ce... asta oare...
- Ţi-am zis că se apropie o schimbare. Nu ştiu, Edward. Însă buzele ei erau pecetluite şi eu vedeam că erau mai multe de spus. Încerca să nu se gândească la asta; se concentră dintr-o dată foarte tare asupra lui Jasper, deşi el era prea buimăcit pentru a fi făcut vreun progres cu decizia pe care o avea de luat.
Aşa proceda ea câteodată, când încerca să îmi ascundă ceva.
- Ce este, Alice? Ce nu-mi spui?
L-am auzit pe Emmett bombănind. Întotdeauna se simţea frustrat când Alice şi cu mine purtam soiul acela de conversaţii.
Ea îşi scutură capul, încercând să nu mă lase să-i pătrund în gânduri.
- E vorba despre fată? o întrebai. ...E vorba despre Bella?
Scrâşnea din dinţi, concentrându-se, dar când rostii numele Bellei, avu o scăpare. Aceasta dură doar o fracţiune de secundă, însă mi-era suficient.
- NU! strigai eu. Am auzit cum scaunul meu se izbeşte de podea şi ram realizat că eram în picioare.
- Edward! Carlisle se ridicase şi el, cu braţul pe umărul meu. Abia îi realizam prezenţa.
- Devine tot mai sigur, şopti Alice. Cu fiecare clipă îţi sporeşte hotărârea. I-au mai rămas doar două posibilităţi. Ai de ales între o variantă sau cealaltă, Edward.
Puteam vedea ce văzuse ea... dar nu puteam accepta.
- Nu, am repetat eu; însă împotrivirea mea era lipsită de vlagă. Îmi simţeam picioarele moi şi a trebuit să mă sprijin de masă.
- Vrea cineva, vă rog, să ne lumineze şi nouă misterul? se plânse Emmett.
- Trebuie să plec, îi şoptii lui Alice, ignorându-l.
- Edward, am discutat deja despre asta, spuse Emmett cu tărie. Asta e calea cea mai bună ca fata să înceapă să vorbească. Oricum, dacă pleci, nu vom şti sigur dacă spune ceva sau nu. Trebuie să rămâi şi să te ocupi de problemă.
- Nu te văd plecând nicăieri, Edward, îmi spuse Alice. ...Nu ştiu dacă mai poţi pleca. "Gândeşte-te la asta", adăugă ea, în tăcere. "Gândeşte-te la plecare."
Văzui ce voia să spună. Da, ideea de a nu o mai vedea niciodată pe fată era... dureroasă. Dar era şi necesară. Nu puteam să-mi dau acordul pentru niciun viitor la care se părea că o condamnasem.
"Nu sunt în întregime sigură de Jasper", continuă Alice. "Dacă pleci, dacă el consideră că reprezintă un pericol pentru noi..."
- Eu nu aud asta, o contrazisei, încă doar pe jumătate conştient de prezenţa celorlalţi. Jasper ezita. Nu ar fi făcut nimic care ar fi rănit-o pe Alice.
"Nu o face acum. I-ai pune viaţa în pericol, ai lăsa-o fără apărare?"
- De ce îmi faci asta? gemui eu dezaprobator. Îmi lăsai capul pe mâini.
Nu eram protectorul Bellei. Nu puteam fi. Viitorul dual al lui Alice nu era oare o probă suficientă?
"Şi eu o iubesc. Sau o voi face. Nu e acelaşi lucru, dar mi-o doresc în preajmă din cauza asta."
- O iubeşti şi tu? şoptii, fără să cred.
Ea oftă. "Eşti atât de orb, Edward. Nu vezi încotro te îndrepţi? Nu vezi unde te afli deja? E mai inevitabil decât răsăritul soarelui la est. Vezi ce văd eu..."
Scuturai din cap, îngrozit.
- Nu. Încercai să resping viziunile pe care ea mi le arăta. ...Nu trebuie să urmez acest curs. Voi pleca. Voi schimba viitorul.
- Poţi încerca, spuse ea, cu un glas sceptic.
- Haide! murgi Emmett.
- Fii atent, şuieră Rose către el. ...Alice îl vede îndrăgostindu-se de un om! Tipic pentru Edward. Scoase un sunet de dezgust.
O auzii vag.
- Ce? spuse Emmett, luat prin surprindere. Apoi încăperea rezonă de râsul său asurzitor. ...Asta se întâmplă? Hohoti din nou. ...Nasol, Edward.
Îi simţii mâna pe umărul meu şi i-o îndepărtai, cu gândurile departe. Nu puteam să îi dau atenţie.
- Se îndrăgosteşte de un om? repetă Esme cu o voce uluită. ...De fata pe care a salvat-o astăzi? Se va îndrăgosti de ea?
- Ce anume vezi, Alice? întrebă Jasper.
Se întoarse către el; eu continui să îi privesc profilul, stupefiat.
- Depinde dacă el este suficient de puternic sau nu. Ori o va ucide el însuşi - se întoarse pentru a-mi surprinde privirea, încruntată - ceea ce m-ar irita cu adevărat, Edward, ca să nu mai amintesc de ce ţi s-ar întâmpla ţie - apoi îl privi din nou pe Jasper - ...ori într-o zi ne va fi de folos.
Unul dintre noi suspină; nu am privit să aflu cine.
- Nu se va întâmpla aşa! strigai eu din nou. În niciun caz!
Alice nu părea să mă audă.
- Totul e relativ, repetă ea. Poate va fi suficient de puternic încât să nu o ucidă - dar va fi la limită. Va avea nevoie de un control extraordinar, medită ea. ...Mai mare decât al lui Carlisle. Poate că va fi, totuşi, suficient de puternic... Singurul lucru pe care nu are putere să îl facă este să stea departe de ea. Este o cauză pierdută.
Nu-mi puteam regăsi glasul. Nimeni altcineva nu părea să o facă. Încăperea era înmărmurită.
O privii pe Alice şi toţi ceilalţi mă priviră pe mine. Îmi puteam vedea propria expresie terifiată din cinci perspective diferite.
După o bună bucată de vreme, Carlisle oftă.
- Asta... complică lucrurile.
- Aşa zic şi eu, îl aprobă Emmett. Încă părea pe cale să izbucnească în râs. Doar Emmett era în stare să vadă partea amuzantă din distrugerea vieţii mele.
- Dar presupun că planul rămâne neschimbat, spuse Carlisle, căzut pe gânduri. ...Vom rămâne aici şi vom sta de veghe. Evident, nimeni... nu îi va face rău fetei.
Înţepenii.
- Nu, spuse Jasper încet. Sunt de acord cu asta. Dacă Alice vede doar două posibilităţi...
- Nu! Vocea mea nu era nici strigăt, nici mârâit şi nici vaiet de disperare, ci o combinaţie a toate trei. Nu!
Trebuia să plec, să mă eliberez de zgomotul gândurilor tuturor - dezgustul ipocrit al lui Rosalie, umorul lui Emmett, răbdarea nesfârşită a lui Carlisle...
Mai rău: încrederea lui Alice. Încrederea lui Jasper în acea încredere.
Şi cel mai rău: bucuria... lui Esme.
Ieşii din cameră păşind apăsat. Esme îmi atinse braţul în trecere, dar gestul rămase neobservat.
Fugeam încă de dinainte să ies din casă. Am traversat râul dintr-un salt şi m-am năpustit în pădure. Ploaia revenise, căzând atât de înverşunată încât mă udă până la piele în doar câteva clipe. Îmi plăcea învelişul dens al apei - se aşeza ca un zid între mine şi restul lumii. Mă închidea în interior, îmi permitea să fiu singur.
Am fugit către est, trecând peste munţi fără să mă abat de la calea mea dreaptă, până când am putut vedea luminile oraşului Seattle de cealaltă parte a strâmtorii [Puget]. M-am oprit înainte să ajung la graniţele civilizaţiei umane.
Învăluit de ploaie, singur, m-am sforţat în sfârşit să contemplu ceea ce făcusem - felul în care mutilasem viitorul.
Mai întâi, viziunea lui Alice şi a fetei, îmbrăţişate - încrederea şi prietenia erau atât de evidente încât aproape că ţâşneau din imagine. Ochii mari şi ciocolatii ai Bellei nu erau uimiţi în această viziune, dar îşi păstrau secretele - în acea clipă, păreau a fi taine ale fericirii. Nu tresărea la atingerea braţului rece al lui Alice.
Ce însemna aceasta? Oare cât ştia? În acel moment încremenit din viitor, ce părere avea despre mine?
Apoi cealaltă imagine, atât de asemănătoare, dar de-această dată purtând nuanţele hidoase ale groazei. Alice şi Bella, tot îmbrăţişate în semn de prietenie plină de încredere. Însă de această dată nu era nicio diferenţă între acele braţe - amândouă erau albe, netede precum marmura, tari ca oţelul. Ochii mari ai Bellei nu mai erau ciocolatii. Irişii ei erau de un purpuriu aprins, şocant. Secretele ascunse de ei erau inimaginabile - acceptare sau dezolare? Imposibil de determinat. Chipul ei era rece şi nemuritor.
Mă cutremurai. Nu puteam înăbuşi întrebarea - similară, însă cumva diferită: Ce însemna oare aceasta - cum se ajunsese acolo? Şi ce părere avea atunci despre mine?
Puteam răspunde la ultima întrebare. Dacă aş fi împins-o cu forţa în acel simulacru de viaţă prin slăbiciunea şi egoismul meu, sigur ea m-ar fi urât.
Dar mai apărea o imagine, şi mai îngrozitoare - mai oribilă decât orice mi-ar fi trecut vreodată prin cap.
Proprii mei ochi, de un purpuriu intens de la sângele de om, ochii unui monstru. Trupul frânt al Bellei în braţele mele, de un alb cenuşiu, secătuit, lipsit de viaţă. Era atât de concretă, atât de clară.
Nu puteam îndura să o văd. Nu puteam suporta. Am încercat să alung imaginea din mintea mea, să văd orice altceva. Să-mi amintesc expresia chipului ei însufleţit care îmi întunecase vederea de-a lungul ultimului capitol al existenţei mele. Fără izbândă.
Sumbra viziune a lui Alice îmi inundase gândurile şi sufletul mi se zvârcolea în agonia pe care o provocase. În acest timp, monstrul din mine deborda de fericire, jubilând la perspectiva succesului său. Mă scotea din minţi.
Nu o puteam îngădui. Trebuia să existe un mod de a mă sustrage viitorului. Nu aveam de gând să las viziunile lui Alice să mă conducă. Puteam alege o cale diferită. Întotdeauna exista şi altă opţiune.
Trebuia neapărat să existe.

Midnight Sun (III) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

3 . Fenomenul.

De fapt nu mă simţeam însetat, însă m-am hotărât să vânez din nou în acea noapte. O mică măsură preventivă, deşi o ştiam neîndestulătoare.
Carlisle mă însoţi; nu mai rămăsesem singuri de când mă întorsesem din Denali. Pe când alergam prin pădurea întunecată, l-am surprins gândindu-se la despărţirea noastră pripită de cu o săptămână în urmă.
În amintirile lui mi-am văzut trăsăturile schimonosite de o groaznică disperare. I-am simţit surprinderea şi îngrijorarea subită.
„Edward?”
„Trebuie să plec, Carlisle. Trebuie să plec imediat.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Nimic. Încă. Dar se va întâmpla, dacă rămân.”
M-a apucat de braţ. I-am ghicit durerea când m-am smuls din strângerea lui.
„Nu înţeleg.”
„Vreodată ai... a fost vreodată un moment..”
M-am văzut respirând adânc, am văzut lumina sălbatică din ochii mei prin filtrul adâncii lui nelinişti.
„Aroma vreunui om ţi-a părut vreodată mai atrăgătoare decât a tuturor celorlalţi? Cu mult?”
„Oh.”
Când îmi dădusem seama că înţelesese, expresia mi se umpluse de ruşine. Se întinsese din nou pentru a mă atinge, trecând cu vederea faptul că mă ferisem din nou, şi îşi lăsase mâna pe umărul meu.
„Fă ceea ce trebuie pentru a rezista, fiule. Îmi vei lipsi. Poftim, ia maşina mea. E mai rapidă.”
Se întreba acum dacă făcuse ceea ce trebuia, îndemnându-mă să plec. Se întreba dacă nu cumva neîncrederea lui mă rănise.
- Nu, îi şoptii, fugind. De asta aveam nevoie. …Ţi-aş fi putut trăda încrederea cu uşurinţă dacă mi-ai fi spus să rămân.
- Îmi pare rău că suferi, Edward. Dar ar trebui să faci tot ce-ţi stă în putinţă să îi cruţi viaţa fiicei lui Swan. Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să ne părăseşti din nou.
- Ştiu, ştiu.
- De ce te-ai întors? Ştii cât de bucuros sunt că te afli aici, dar dacă îţi este prea greu...
- Nu-mi place să mă simt ca un laş, am recunoscut eu.
Încetinisem - acum alergam în pas uşor străbătând întunericul.
- Mai bine aşa decât să o pui în pericol. Va pleca într-un an, doi.
- Ai dreptate, ştiu. Dimpotrivă, însă, cuvintele lui mă făcură şi mai dornic să rămân. Fata urma să plece într-un an sau doi...
Carlisle se întrerupse din alergat şi mă oprii odată cu el; se întoarse să-mi scruteze expresia.
„Dar nu vei fugi, nu-i aşa?”
Îmi plecai fruntea.
„Faci asta din mândrie, Edward? Nu e nicio ruşine în...”
- Nu, nu mândria mă reţine aici. Nu acum.
„Nu ai unde să te duci?”
Am râs scurt.
- Nu. Nu m-ar opri aşa ceva dacă m-aş putea convinge să plec.
- Vom veni cu tine, desigur, dacă de asta ai nevoie. Trebuie doar să ne-o ceri. Tu te-ai mutat, pentru ceilalţi, fără să te plângi. Nu-ţi vor purta pică pentru asta.
M-am arătat mirat.
El râse.
- Da, Rosalie ar putea să o facă, dar îţi este datoare. Oricum, e mult mai bine pentru noi să plecăm acum, fără să facem vreun rău, decât să plecăm mai încolo, după ce va fi curmată o viaţă. Toată buna dispoziţie ni se spulberase la ultimele cuvinte.
M-am înfiorat de cele tocmai spuse.
- Da, am încuviinţat eu. Vocea mea avea un timbru răguşit.
„Dar nu pleci?”
Am oftat.
- Ar trebui.
- Ce te ţine aici, Edward? Nu reuşesc să înţeleg...
- Nu ştiu dacă îţi pot explica. Şi pentru mine totul era lipsit de sens.
Îmi măsură expresia câteva clipe bune,
„Nu, nu înţeleg. Dar îţi voi respecta secretele, dacă doreşti.”
- Mulţumesc. Generos din partea ta, având în vedere cum eu nu respect tainele nimănui. Cu o singură excepţie. Şi făceam tot ce puteam ca să o văduvesc de acest lucru, nu-i aşa?
„Avem cu toţii capriciile noastre.” Râse din nou. „Să mergem?”
Tocmai simţise mirosul unei turme mici de cerbi. Era greu să manifest prea mult entuziasm pentru ceea ce, chiar şi vremurile noastre cele mai bune, era o aromă prea puţin apetisantă. În clipa de faţă, cu amintirea sângelui fetei proaspătă în minte, mirosul îmi provoca, de fapt, greaţă.
Am oftat. „Să mergem”, am încuviinţat, deşi ştiam că prea puţin m-ar fi ajutat chinul de a înghiţi şi mai mult sânge.
Amândoi ne-am ghemuit, pregătiţi de vânătoare, şi am lăsat mirosul neîmbietor să ne conducă, tăcuţi, înainte.


Se lăsase frigul când ne-am întors acasă. Zăpada topită îngheţase la loc; de parcă o pojghiţă subţire de sticlă acoperise totul - fiecare ac de pin, fiecare frunză de ferigă, fiecare lamă a ierbii era cristalizată.
Pe când Carlisle se duse să se schimbe pentru tura de gardă la spital, am rămas lângă râu, aşteptând răsăritul. Mă simţeam aproape ghiftuit de la cât sânge băusem, dar ştiam că lipsa senzaţiei de sete, în sine, ar fi avut o importanţă neînsemnată când mă voi fi aflat din nou aşezat lângă fată.
Rece şi nemişcat precum piatra pe care mă aşezasem, fixam cu privirea apa întunecată care curgea pe lângă malul îngheţat, privind dincolo de ea.
Carlisle avea dreptate. Ar fi trebuit să plec din Forks. El ar fi putut răspândi vreo poveste care să-mi explice absenţa. O şcoală cu internat în Europa. O vizită la nişte rude îndepărtate. Adolescent fugar. Scenariul nu conta. Nimeni nu şi-ar fi pus prea multe întrebări.
Peste doar un an sau doi, fata urma să dispară. Avea să-şi continue viaţa - ar fi avut o viaţă de continuat. Ar fi plecat la o facultate pe undeva, ar fi crescut, şi-ar fi construit o carieră, poate s-ar fi măritat cu cineva. Îmi puteam imagina - o puteam vedea îmbrăcată în alb şi mergând cu pas măsurat, ţinându-şi tatăl de braţ.
Era ciudat ce durere îmi provoca acea imagine. Nu o puteam înţelege. Eram gelos pentru că ea putea avea un viitor care mie îmi era refuzat? Ilogic. Pe fiecare dintre oamenii din jurul meu îi aştepta acelaşi potenţial - o viaţă - şi arar mă opream pentru a-i invidia.
Ar fi trebuit să-i cruţ viitorul. Să nu-i mai pun viaţa în pericol. Aşa era drept. Carlisle întotdeauna lua hotărârile corecte. Ar fi trebuit să îl ascult în acel moment.
Soarele se ridică din spatele norilor, iar lumina slabă scânteie pe sticla gheţii.
Încă o zi, am luat eu hotărârea. Aş mai fi văzut-o doar o dată. M-aş fi putut descurca. Poate i-aş fi pomenit de dispariţia mea iminentă, aş fi pregătit terenul.
Urma să fie greu; o simţeam în fiecare şovăială apăsătoare care începea deja să mă facă să inventez scuze pentru a rămâne - să extind termenul limită cu două zile, trei, patru... Dar trebuia să fac ceea ce era necesar. Ştiam că mă pot încrede în sfatul lui Carlisle. Şi mai ştiam că eu eram prea tulburat pentru a fi capabil să iau, de unul singur, decizia corectă.
Mult prea tulburat. Cât oare din încăpăţânarea aceea venea din curiozitatea mea obsesivă şi cât din apetitul meu neostoit?
Am intrat în casă pentru a mă schimba de şcoală.
Alice mă aştepta, aşezată pe treapta de sus de la cel de-al treilea etaj.
„Pleci din nou”, mă acuză ea.
Oftai şi-i dădui dreptate.
„Nu pot vedea unde te duci de data asta.”
- Nu ştiu încă unde mă voi duce, şoptii eu.
„Vreau să rămâi aici.”
Am scuturat din cap,
„Poate Jazz şi cu mine te-am putea însoţi?”
- Vor avea şi mai mare nevoie de tine dacă nu voi fi aici să am grijă de ei. Şi gândeşte-te la Esme. I-ai răpi jumătate din familie dintr-o lovitură?
„O vei întrista atât de mult”.
- Ştiu. De asta tu trebuie să rămâi.
„Nu va fi la fel dacă nu te vom avea aici, iar tu o ştii.”
- Da. Dar trebuie să fac ceea ce este bine.
„Însă sunt mult căi bune şi multe căi greşite, nu-i aşa?”
Pentru o clipă fu înghiţită de una dintre ciudatele ei viziuni; privii alături de ea imaginile difuze care licăreau într-un vârtej. Mă văzui amestecat printre umbre ciudate pe care nu le puteam distinge - forme nedesluşite şi imprecise. Apoi, dintr-o dată, pielea mea strălucea în razele luminoase ale soarelui, într-o poieniţă. Era un loc cunoscut. Alături de mine se afla o siluetă, însă, din nou, era neclară, insuficient de prezentă pentru a o recunoaşte. Imaginile tremurară şi dispărură pe când un milion de mici decizii aranjară într-un nou chip viitorul.
- Nu am înţeles prea multe, îi spusei când viziunea se întunecă.
„Nici eu. Viitorul ţi se schimbă atât de des încât nu pot ţine pasul cu el. Dar cred că...”
Se opri şi căută printr-o vastă colecţie de alte viziuni recente cu mine. Toate erau la fel - înceţoşate şi vagi.
- Cred că se schimbă ceva, totuşi, spuse ea cu voce tare. …Viaţa ta pare să fi ajuns la o răspântie.
Râsei cu amărăciune.
- Îţi dai seama că vorbeşti ca o ţigancă şarlatancă într-un bâlci, nu?
Îmi scoase limba.
- Dar astăzi va fi bine, nu-i aşa? întrebai eu cu vocea dintr-odată temătoare.
- Nu te văd ucigând pe nimeni astăzi, mă asigură ea.
- Mulţumesc, Alice.
- Îmbracă-te. Nu voi spune nimic - te voi lăsa pe tine să le spui celorlalţi când vei fi pregătit.
Se ridică şi coborî brusc scările, cu umerii uşor aduşi în faţă. „Îmi va fi dor de tine. Cu adevărat.”
Da, şi mie avea să-mi fie dor de ea.
Am condus în tăcere până la liceu. Jasper îşi dădea seama că Alice era supărată de ceva, dar ştia că dacă şi-ar fi dorit să vorbească despre asta ar fi făcut-o deja. Emmett şi Rosalie nu ştiau nimic, captivi în altul dintre momentele lor speciale, privindu-se cu ochi minunaţi - era mai degrabă dezgustător să îi priveşti din exterior. Ştiam cu toţii prea bine cu câtă disperare se iubeau unul pe celălalt. Sau poate că eram eu acru pentru că doar mie îmi lipsea o pereche. În unele zile îmi era mai greu să trăiesc alături de trei cupluri perfecte de îndrăgostiţi. Aceasta se număra printre ele.
Poate-ar fi fost cu toţii mai fericiţi fără să mă aibă în preajmă, prost dispus şi pus pe harţă precum bătrânul care s-ar fi cuvenit să fiu pe acum.
Desigur, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la liceu a fost să o caut pe fată. Pregătindu-mă din nou.
Singur.
Felul în care întreaga mea lume părea dintr-o dată golită de orice în afară de ea era stânjenitor - centrul întregii mele existenţe nu mai eram eu, ci acea fată.
Deşi era chiar uşor de înţeles; după optzeci de ani de repetiţie, zi şi noapte, orice schimbare devenise un motiv de fascinaţie.
Încă nu sosise, dar puteam auzi, la distanţă, sunetul tunător al motorului camionetei sale. Mă sprijinii de maşină pentru a o aştepta. Alice rămase alături de mine, iar ceilalţi plecară direct la ore. Erau plictisiţi de fixaţia mea - era de neînţeles pentru ei cum putea un om să îmi captiveze interesul atâta timp, oricât de delicios ar fi mirosit.
Fata intră lent în câmpul meu vizual, cu ochii fixaţi pe drum şi cu mâinile încleştate pe volan. Părea neliniştită de ceva. Îmi luă o clipă să-mi dau seama despre ce era vorba, să realizez că fiecare om avea aceeaşi expresie în ziua aceea. Ah, drumul era alunecos din cauza gheţii şi încercau cu toţii să conducă mai prudent. Vedeam că ea lua riscul sporit în serios.
Se potrivea cu lucrurile sporadice pe care le aflasem despre firea ei. L-am adăugat şi pe acesta pe mica mea listă: era un om serios, o persoană responsabilă.
Parcă maşina nu foarte departe de mine, dar încă nu mă observase stând pe loc şi fixând-o cu privirea. Mă întrebam ce va face când mă va repera. Va roşi şi se va îndepărta? Aceasta era prima variantă. Dar poate că m-ar fi privit şi ea. Poate că ar fi venit să vorbim.
Am inspirat adânc, umplându-mi plămânii, plin de speranţă, pentru orice eventualitate.
Coborî din camionetă cu grijă, tatonând pământul alunecos înainte să se lase cu toată greutatea pe el. Nu ridică privirea şi mă simţii frustrat. Poate dacă m-aş fi dus să vorbesc cu ea...
Nu, ar fi fost o greşeală.
În loc să se întoarcă înspre şcoală, se îndreptă către spatele camionetei, ţinându-se caraghios de marginile benei, neîncrezătoare în proprii săi paşi. Mă făcu să zâmbesc şi simţii privirea lui Alice aţintită asupra chipului meu. Nu ascultam ce anume o făcea să gândească - mă amuzam prea mult urmărind-o pe fată cum îşi verifica lanţurile de zăpadă. Chiar părea în pericol să cadă, la cum îi alunecau picioarele pe gheaţă. Nimeni altcineva nu mai avea atâtea probleme - parcase pe cea mai periculoasă bucată de polei?
Ea se opri, privind în jos cu expresie ciudată pe chip. Era... tandreţe? De parcă acel cauciuc avea ceva care îi stârnea... emoţie?
Din nou, curiozitatea mă chinuia deopotrivă cu setea. Părea oricum să aibă nevoie de o mână de ajutor, măcar până ar fi ieşit de pe peticul alunecos de asfalt. Desigur, nu aveam cum să i-o ofer eu, nu? Ezitam, sfâşiat. La cât de neplăcută era zăpada pentru ea, cu greu ar fi acceptat cu plăcere atingerea mâinii mele albe şi reci. Ar fi trebuit să port mănuşi...
- Nu! suspină Alice.
Instantaneu i-am cercetat gândurile, presupunând la început că făcusem o alegere neinspirată şi că mă văzuse comiţând vreo faptă de neiertat. Dar nu avea deloc legătură cu mine.
Tyler Crowley se încumetase să întoarcă maşina în parcare cu o viteză imprudentă. Manevra urma să-l proiecteze patinând pe un ochi de gheaţă...
Viziunea apăru doar cu o fracţiune de secundă înainte ca faptele să se petreacă în realitate. Dubiţa lui Tyler viră de după colţ pe când eu încă urmăream deznodământul care le smulsese suspinul de groază buzelor lui Alice.
Nu, viziunea nu avea nicio legătură cu mine şi totuşi mă privea în totalitate, pentru că duba lui Tyler - cauciucurile intrau în acea clipă pe gheaţă din cel mai prost unghi cu putinţă - urma să se rotească în parcare şi să o zdrobească pe fata care devenise nepoftitul punct central al lumii mele.
Chiar şi fără previziunile lui Alice ar fi fost uşor de ghicit traiectoria vehiculului, scăpat de Tyler de sub control.
Fata, stând în punctul cel mai nepotrivit, în spatele camionetei sale, privi în sus, dezorientată de scrâşnetul cauciucurilor. Mă privi fix în ochii cuprinşi de teroare apoi se întoarse să îşi privească moartea inevitabilă.
„Nu ea!” Cuvintele urlară în capul meu de parcă i-ar fi aparţinut altcuiva.
Încă prizonier în gândurile lui Alice, văzui deodată cum viziunea se schimbă, însă fără să am timp să descopăr deznodământul.
M-am avântat în parcare, aruncându-mă între duba care patina şi fata încremenită. M-am mişcat atât de repede încât totul pentru ochii obiectului concentrării mele părea o învălmăşire de linii neclare. Nu mă observă - văzul omenesc nu îmi putea urmări zborul - încă privind fix forma masivă care era pe cale să îi ţintuiască trupul de bara de metal a camionetei sale.
Am prins-o de mijloc, mişcându-mă cu prea multă grabă pentru a fi atât de blând pe cât ar fi avut ea nevoie să fiu. În sutimea de secundă dintre momentul când i-am smuls silueta subţire din calea morţii şi cel când m-am izbit de pământ ţinând-o în braţe, era dureros de conştient că trupul ei era fragil şi uşor de frânt.
Când i-am simţit capul lovindu-se de asfaltul îngheţat, am avut impresia că şi eu mă transformasem în stană de gheaţă.
Dar nu aveam la dispoziţie nici măcar o secundă pentru a mă lămuri în ce stare se afla. Am auzit duba în spatele nostru, scârţâind strident pe când se contorsiona în jurul carcasei rezistente, din fier, a camionetei fetei. Îşi schimbă direcţia, îndoindu-se, venind din nou către ea - de parcă fata ar fi fost un magnet, atrăgând-o către noi.
Un cuvânt pe care nu-l mai rostisem niciodată în prezenţa unei doamne îmi alunecă printre dinţii încleştaţi.
Făcusem deja prea multe. Pe când aproape că zburasem prin aer încercând să o îndepărtez din calea pericolului, fusesem perfect conştient de greşeala pe care o înfăptuiam. Aceasta nu mă oprise, însă nu ignoram riscul pe care mi-l asumam - nu doar pentru mine, ci pentru întreaga mea familie.
Expunerea.
Iar acel gest cu siguranţă nu avea să ne ajute, dar nu aveam de gând să îi permit dubei să izbândească în a doua sa încercare de a-i lua fetei viaţa.
Am lăsat-o jos şi mi-am întins mâinile în faţă, prinzând duba înainte să o atingă. Forţa mă proiectă înapoi, izbindu-mă de maşina parcată lângă camioneta ei, şi i-am simţit caroseria îndoindu-se la contactul cu umerilor mei. Duba tremură în faţa obstacolului neînduplecat al braţelor mele, apoi se legănă, balansându-se instabil pe cele două cauciucuri din spate.
Dacă mi-aş fi mişcat mâinile, unul dintre acestea ar fi căzut pe picioarele fetei.
În numele a tot ceea ce era sfânt, catastrofele nu urmau să se mai încheie niciodată? Oare mai exista ceva ce putea merge prost? Nu aveam cum să rămân acolo, ţinând maşina în aer şi aşteptând să vină cineva în ajutor. Nici nu o puteam azvârli - trebuia să mă gândesc la şoferul panicat cu gânduri incoerente.
Cu un geamăt mut, am împins duba astfel încât cu o zguduire se îndepărtă de noi pentru o clipă. Pe când cădea spre mine, am prins-o de bară cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga am apucat-o pe fată din nou de mijloc, târând-o de sub dubă şi trăgând-o strâns la pieptul meu. Trupul ei se mişca fără vlagă când am întors-o astfel încât picioarele ei să fie eliberate - era conştientă? Cât rău îi făcusem în încercarea mea inopinată de a o salva?
Am dat drumul dubei, acum că nu o mai putea vătăma. Se izbi de asfalt, toate geamurile spărgându-i-se la unison.
Ştiam că mă aflam în toiul unei crize. Cât de multe văzuse? Vreun alt martor mă privise materializându-mă lângă ea apoi jonglând cu monstrul din fier, încercând să nu-l las să o zdrobească? Acele întrebări ar fi trebuit să fie grija mea principală.
Dar eram prea agitat ca să îmi pese de ameninţarea expunerii pe cât ar fi trebuit. Prea panicat că aş fi putut să o rănesc cu mâna mea în eforturile depuse pentru a o proteja. Prea înspăimântat de căldura trupului ei moale, lipit de mine - chiar prin obstacolul dublu al hainelor noastre, îi puteam simţi arsura...
Cea dintâi temere era şi cea mai puternică. Când erupseră ţipetele martorilor în jurul nostru, mă aplecai să îi examinez chipul, să văd dacă era conştientă - cu speranţa sălbatică să nu sângereze.
Ochii ei erau deschişi, privindu-mă şocaţi.
- Bella? întrebai imediat. Eşti bine?
- Sunt bine. Rosti cuvintele automat, cu o voce confuză.
Uşurarea, atât de minunată încât se confunda cu durerea, mă învălui la sunetul vocii ei. Sorbii o răsuflare printre dinţi şi ignorai arsura din gât care o însoţi. Aproape că-mi prindea bine.
Se luptă să se ridice în capul oaselor, însă nu eram pregătit să îi dau drumul. Cumva o simţeam mai... în siguranţă? Sau măcar mai bine, ţinând-o în braţe lângă mine.
- Ai grijă, o avertizai eu. Cred că te-ai lovit destul de rău la cap.
Nu simţeam miros de sânge proaspăt - măcar atât - dar acest fapt nu însemna că nu suferise răni interne. Eram extrem de nerăbdător să o duc la Carlisle şi la echipamentul său complet de radiologie.
- Oh, exclamă ea, cu o uluire comică, atunci când îşi dădu seama că aveam dreptate în privinţa capului ei.
- Aşa ziceam şi eu. Uşurarea ameţitoare făcea ca totul să îmi pară amuzant.
- Cum... Vocea ei ezită şi genele i se zbătură. …Cum ai ajuns aici atât de repede?
Uşurarea deveni amară, amuzamentul se evaporă. Observase prea multe.
Dacă fata părea să fie relativ bine, îngrijorarea pentru familia mea deveni acută.
- Mă aflam chiar lângă tine, Bella. Ştiam din experienţă că dacă eram foarte încrezător când minţeam, îl făceam pe cel care îmi punea întrebări să fie mai puţin sigur de adevăr.
Se luptă din nou să se mişte, iar de data aceasta i-o permisei. Trebuia să respir pentru a putea să-mi joc rolul aşa cum se cuvenea. Trebuia să mă îndepărtez de căldura sângelui ei pentru ca aceasta să nu se combine cu aroma ei, copleşindu-mă. Alunecai de lângă ea, pe cât mi-era posibil, în spaţiul strâmt dintre cele două maşini zdrobite.
Mă fixă cu privirea iar eu o privii la rândul meu. Să-mi feresc ochii ar fi fost o greşeală pe care ar fi comis-o doar un mincinos incompetent, iar eu nu eram deloc lipsit de pricepere. Expresia mea era calmă, binevoitoare... Părea să o încurce. Era un lucru bun.
Locul accidentul era acum împresurat. Mai ales elevi, copii, privind atenţi şi împingându-se în faţă, curioşi dacă se putea vedea vreun cadavru făcut zob. Era o aglomerare informă de ţipete şi un torent de gânduri şocate. Le-am scrutat gândurile o singură dată pentru a mă asigura că încă nu plutea nicio suspiciune apoi le-am lăsat deoparte concentrându-mă doar asupra fetei.
Era distrasă de agitaţie. Privi în jur, păstrând pe chip o expresie mirată şi încercă să se ridice în picioare.
Îmi lăsai uşor mâna pe umărul ei pentru a o reţine pe loc.
- Stai cuminte deocamdată. Părea să se simtă bine, dar ar fi trebuit oare să-şi mişte gâtul? Din nou, îmi dorii să fi fost Carlisle de faţă. Anii mei de studii teoretice nu erau pe măsura secolelor sale de practică medicală.
- Dar e frig, obiectă ea.
Aproape că murise zdrobită de două ori şi schilodită o dată, iar pe ea o îngrijora frigul. Aproape îmi scăpă un râs uşor până să-mi amintesc că situaţia nu era deloc amuzantă.
Bella clipi, apoi privirea ei se concentră asupra chipului meu.
- Erai acolo.
Acest fapt mă trezi din nou.
Privi către sud, deşi acolo nu avea ce vedea în afară de partea laterală, boţită, a dubei.
- Erai lângă maşina ta.
- Ba nu.
- Te-am văzut, insistă ea; vocea ei devenea copilăroasă când se arăta încăpăţânată. Împinse bărbia înainte.
- Bella, eram lângă tine şi te-am tras din drum.
O privii adânc în ochii ei mari, încercând să o conving să-mi accepte versiunea - singura poveste raţională la îndemână.
Bărbia ei încremeni.
- Nu.
Am încercat să rămân calm, să nu intru în panică. Măcar de-aş fi făcut-o să tacă pentru câteva secunde, aş fi avut răgazul să distrug dovezile... şi să îi subminez povestea dezvăluind că era rănită la cap…
Nu ar fi trebuit să fie uşor să o fac să tacă pe această fată plină de secrete? De-ar fi avut încredere în mine, pentru doar câteva clipe...
- Te rog, Bella, spusei ei, iar tonul vocii mele era prea intens, pentru că dintr-o dată voiam să aibă încredere în mine. Mi-o doream foarte mult, şi nu doar în contextul acelui accident. O dorinţă prostească. Ce noimă ar fi avut să se încreadă în mine?
- De ce? mă întrebă, încă prevăzătoare.
- Ai încredere în mine, o rugai.
- Îmi promiţi că-mi vei explica totul mai târziu?
Mă înfuria să fiu nevoit să o mint din nou, când îmi doream atât de mult să îi merit cumva încrederea. Aşa că, atunci când i-am răspuns, am făcut-o cu mânie.
- Bine.
- Bine, răspunse ea ca un ecou, pe acelaşi ton.
Când începu intervenţia de salvare în jurul nostru - sosirea adulţilor, chemarea autorităţilor, sirenele în depărtare – am încercat să o ignor pe fată şi să îmi trasez priorităţile. Am scrutat fiecare minte din parcare, deopotrivă a martorilor şi a celor sosiţi mai târziu, însă fără a găsi ceva periculos. Mulţi erau surprinşi să mă găsească lângă Bella, dar cu toţii ajunseseră la concluzia - singura posibilă - că pur şi simplu nu îmi observaseră prezenţa lângă fată înainte de accident.
Ea era singura care nu accepta explicaţia la îndemână, dar urma să fie considerată martorul cel mai puţin de încredere. Fusese înspăimântată, traumatizată, ca să nu mai pomenesc de lovitura la cap. Era posibil să fie în stare de şoc. Era acceptabil ca povestea ei să fie cam încurcată, nu-i aşa? Nimeni nu ar fi plecat urechea la ea ignorând atâţi alţi spectatori...
Sării ca ars când auzii din zbor gândurile lui Rosalie, Jasper şi Emmett, care tocmai soseau la faţa locului. În acea seară urma să plătesc scump.
Voiam să netezesc urma lăsată de umerii mei pe caroseria maşinii, însă fata stătea prea aproape. Trebuia să am răbdare până ce atenţia avea să-i fie distrasă.
Aşteptarea era frustrantă - atâţia ochi erau aţintiţi asupra mea - pe când oamenii se luptau cu duba, încercând să o îndepărteze de noi. I-aş fi putut ajuta, ca să grăbesc lucrurile, însă aveam şi aşa destule probleme iar fata avea privirea ageră. Într-un final, reuşiră să o împingă suficient de departe pentru ca personalul medical să ajungă la noi cu tărgile.
Un chip familiar, încărunţit, mă examina.
- Bună, Edward, spuse Brett Warner. Era infirmier, îl cunoşteam bine din spital. Mare noroc - singurul din acea zi - că el ajunsese primul la noi. În gândurile sale, luă aminte că păream vioi şi calm. …Te simţi bine, puştiule?
- Perfect, Brett. Nimic nu m-a atins. Însă mă tem că Bella a suferit o contuzie. S-a lovit rău la cap când am împins-o din calea...
Brett îşi mută atenţia asupra fetei, care îmi aruncă o privire fioroasă acuzând trădarea. Corect. Era genul de martir tăcut - prefera să sufere în tăcere.
Nu-mi contrazise însă imediat povestea, iar acest lucru îmi dădu un sentiment de uşurare.
Următorul infirmier încercă să insiste să mă las tratat, însă nu-mi era prea dificil să îl fac să se răzgândească. Îi promisei că îl voi lăsa pe tata să mă consulte, iar el se dădu bătut. Cu cei mai mulţi dintre oameni, era suficient să le vorbesc cu siguranţă şi calm. Cu cei mai mulţi dintre oameni, dar nu şi cu acea fată, desigur. I se potrivea oare vreunul dintre modelele normalităţii?
În timp ce îi montau o proteză pentru gât - iar chipul ei devenea purpuriu de ruşine - mă folosii de momentul de distragere a atenţiei pentru a corecta neobservat forma îndoiturii din caroseria maşinii, folosindu-mi călcâiul. Doar rudele mele observară ceea ce făceam şi am auzit promisiunea mentală a lui Emmett de a îndrepta tot ce îmi scăpase mie.
Recunoscător pentru ajutorul său - şi mai îndatorat pentru că Emmett, măcar, mă iertase deja pentru alegerea mea periculoasă - mă simţii mai relaxat urcându-mă pe scaunul din faţă al ambulanţei, lângă Brett.
Şeful poliţiei ajunse înainte ca Bella să fie urcată în salvare.
Deşi gândurile tatălui Bellei erau dincolo de cuvinte, panica şi îngrijorarea emanând din mintea sa înăbuşiră aproape orice altă cugetare din preajmă. Un val imens de teamă şi de vinovăţie tacită năvăli dinspre el când îşi văzu unica fiică pe targă.
Plecând dinspre el şi trecând prin mine, creând ecouri şi înteţindu-se. Când Alice mă avertizase că moartea fiicei lui Charlie Swan l-ar fi ucis şi pe acesta din urmă, nu exagerase deloc.
Capul mi se plecă din pricina vinovăţiei când îi auzii glasul plin de panică.
- Bella! strigă el.
- Mă simt bine, Char... tată. Oftă. …Nu e nimic în neregulă cu mine.
Asigurarea ei nu reuşi decât vag să îi aline groaza părintelui. Se îndreptă imediat către cel mai apropiat infirmier să îi ceară mai multe informaţii.
Doar când l-am auzit vorbind, formulând propoziţii perfect coerente în pofida panicii sale, am realizat că neliniştea şi grija lui nu erau tăcute. Doar că... nu puteam auzi cuvintele exacte.
Hm. Charlie Swan nu era la fel de tăcut ca fiica lui, dar puteam vedea de unde moştenise ea acea trăsătură. Interesant.
Nu-mi petrecusem niciodată timpul în preajma şefului poliţiei. Întotdeauna îl socotisem un om greu de cap - însă descopeream că eu fusesem cel încuiat. Gândurile lui fuseseră parţial ascunse, nu absente. Eu le puteam distinge doar cursul şi tonalitatea...
Voiam să ascult mai atent, să văd dacă puteam găsi în acest puzzle mai uşor cheia secretelor fetei. Însă Bella fusese deja urcată în ambulanţă şi aceasta pornise la drum.
Îmi venea greu să mă smulg de lângă această posibilă soluţie a misterului care ajunsese să mă obsedeze. Dar trebuia să gândesc clar în acea clipă - să analizez ceea ce se întâmplase în cursul zilei din fiecare unghi posibil. Trebuia să ascult, să mă asigur că nu îmi pusesem familia într-un pericol atât de mare încât să fim nevoiţi să plecăm imediat. Trebuia să mă concentrez.
Nimic din gândurile infirmierilor nu mă îngrijora. Din cât puteau ei să determine, fata nu păţise nimic grav. Iar Bella până atunci susţinuse povestea pe care o servisem eu.
Prioritatea, când urma să ajungem la spital, era să îl văd pe Carlisle. Am trecut grăbit prin uşile automate, însă eram incapabil să mă abţin complet de la o supraveghea pe Bella; am continuat să fiu cu ochii pe ea prin intermediul gândurilor asistenţilor medicali.
Găsii cu uşurinţă mintea cunoscută a tatălui meu. Era în micul lui birou, singur - al doilea noroc în acea zi fatidică.
- Carlisle.
Mă auzi apropiindu-mă şi fu alarmat din clipa în care îmi văzu expresia. Sări în picioare, chipul său dobândind o paloare cadaverică. Se aplecă peste biroul ordonat, din lemn de nuc.
„Edward - doar nu ai...”
- Nu, nu e asta.
Respiră adânc. „Sigur că nu. Îmi pare rău că mi-a trecut un astfel de gând prin cap. Ochii tăi, desigur, ar fi trebuit să ştiu...” Îmi observă cu uşurare ochii încă aurii.
- Dar e rănită, Carlisle, probabil nu grav, însă...
- Ce s-a întâmplat?
- Un accident stupid de maşină. Se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Însă nu puteam sta fără să fac nimic - să o las să fie zdrobită...
„Ia-o de la început, nu înţeleg. În ce fel ai fost implicat?”
- O dubă a patinat pe gheaţă, şoptii eu. Fixam cu privirea peretele din spatele sau în timp ce vorbeam. În locul unei mulţimi de diplome înrămate, el avea un simplu tablou în ulei - un preferat al său, o lucrare nedescoperită a lui Hassam. …Ea se afla în calea maşinii. Alice a văzut ce urma să se întâmple, însă nu aveam timp să fac nimic altceva decât să traversez în fugă parcarea ca să o împing în lături. Nimeni nu a observat... cu excepţia ei. Am fost nevoit să opresc şi duba, însă, din nou, nimeni nu a văzut... în afară de ea. Îmi... îmi pare rău, Carlisle. Nu voiam să ne pun în pericol.
El ocoli biroul şi îşi puse mâna pe umărul meu.
„Ai făcut ceea ce trebuia. Şi nu cred că ţi-a fost uşor. Sunt mândru de tine, Edward.”
Abia atunci găsii puterea de a-l privi în ochi.
- Ştie că e ceva... în neregulă cu mine.
- Nu contează. Dacă va trebui să plecăm, vom pleca. Ce a spus ea?
Scuturai din cap, puţin frustrat.
- Nimic încă.
„Încă?”
- A fost de acord cu versiunea mea a evenimentelor - dar aşteaptă o explicaţie.
Se încruntă, cântărind posibilitatea.
- S-a lovit la cap - de fapt, eu am lovit-o, continuai eu, repezit. …Am scăpat-o la pământ destul de dur. Pare să se simtă bine, însă... nu cred că va fi nevoie de mari eforturi ca să îi discreditez povestea.
Mă simţeam ca un ticălos doar rostind aceste cuvinte.
Carlisle simţi aversiunea din vocea mea. „Poate că nu va fi nevoie. Să vedem mai bine ce se întâmplă. Se pare că am de consultat un pacient.”
- Te rog, spusei eu. Sunt atât de îngrijorat că i-am făcut rău.
Expresia lui Carlisle se lumină. Îşi netezi părul blond - doar cu câteva nuanţe mai deschis decât ochii lui aurii - şi râse.
„Ai avut o zi interesantă, nu-i aşa?” În mintea lui puteam citi ironia, şi chiar era amuzant, cel puţin pentru el. Ce schimbare de roluri. Cumva, în acea secundă când fără să gândesc gonisem prin parcarea îngheţată, mă transformasem din ucigaş în protector.
Râsei împreună cu el, amintindu-mi cât de sigur fusesem că Bella nu ar fi avut vreodată nevoie de protecţie pentru altceva în afară de mine însumi. Totuşi râsul meu era oarecum tăios, pentru că, odată duba îndepărtată din ecuaţie, afirmaţia rămânea pe de-a-ntregul adevărată.

Am aşteptat singur în biroul lui Carlisle - unul dintre cele mai lungi ceasuri din viaţa mea - ascultând spitalul plin de gânduri.
Tyler Crowley, şoferul dubei, părea rănit mai grav decât Bella, iar atenţia mi se îndreptă asupra lui câtă vreme ea îşi aştepta rândul la radiografie. Carlisle rămânea în plan secund, încrezător în diagnosticul asistenţilor că fata era doar uşor lovită. Acest lucru mă făcea să mă simt neliniştit, însă ştiam că avea dreptate. De ea l-ar fi privit doar o clipă în faţă, imediat şi-ar fi amintit de mine, de faptul că era ceva în neregulă cu familia mea, iar aceasta ar fi putut să o determine să vorbească.
Şi avea sigur un partener dornic de conversaţie. Tyler era mistuit de vinovăţie din pricina faptului că aproape o ucisese şi nu părea capabil să înceteze să vorbească despre asta. Puteam vedea expresia Bellei oglindită în ochii lui, şi mi-era clar că ea-şi dorea ca el să se oprească. Cum de nu înţelegea şi el acest lucru?
Pentru o clipă m-am încordat când Tyler întrebă cum se ferise ea din drum.
Am aşteptat, fără să respir, cât ea ezită.
„A...” o auzi el spunând. Apoi făcu o pauză atât de lungă încât Tyler se întrebă dacă nu cumva curiozitatea lui o zăpăcise. Într-un final, ea continuă. „Edward m-a împins din calea maşinii.”
Aerul îmi părăsi plămânii. Apoi respiraţia mea se înteţi. Nu o mai auzisem niciodată rostindu-mi numele. Îmi plăcea felul cum suna - chiar dacă îl auzeam doar prin intermediul gândurilor lui Tyler. Voiam să îl aud cu urechile mele...
„Edward Cullen”, spuse ea, când Tyler nu păru să se dumirească la cine se referă. Mă trezii la uşă, cu mâna pe clanţă. Dorinţa de a o vedea devenea tot mai puternică. Trebuia să-mi reamintesc de necesitatea de a fi prudent.
„Stătea chiar lângă mine.”
„Cullen? Ciudat. Nu l-am văzut. Puteam să jur... Cred că totul s-a petrecut atât de repede. El e bine?”
„Aşa cred. E pe aici, pe undeva, dar nu l-au obligat să se întindă în pat.”
O văzui absorbită de gânduri, cu ochii înăspriţi de suspiciune, dar toate aceste schimbări greu de percept în expresia ei treceau neobservate pentru Tyler.
„E frumuşică”, gândea el, aproape surprins. „Chiar răvăşită, ca acum. Nu e genul meu, dar... ar trebui să o scot în oraş. Să mă revanşez pentru ziua de azi...”
Ma aflam deja pe hol, apoi la jumătatea drumului către salonul de urgenţe, fără să mă gândesc vreo clipă la ceea ce făceam. Din fericire, asistenta pătrunse în cameră înainte să apuc să intru - era rândul Bellei să facă o radiografie. Mă sprijinii de zid într-un ungher întunecat şi încercai să mă adun în timp ce ea trecu împinsă în scaunul cu rotile.
Nu conta faptul că Tyler o considera "frumuşică". Oricine ar fi observat acest lucru. Nu aveam niciun motiv să mă simt... cum mă simţeam? Deranjat? Sau "furios" era ceva mai aproape de adevăr? Nu avea nicio logică.
Am rămas pe loc cât timp am putut îndura, însă nerăbdarea m-a dovedit şi am apucat-o pe un drum ocolit către salonul de radiologie. Ea fusese deja mutată în salonul de urgenţe, însă am apucat să arunc o privire peste radiografia ei cât era asistenta întoarsă cu spatele.
M-am mai liniştit după ce am făcut-o. Capul ei era nevătămat. Nu o rănisem, nu grav.
Carlisle mă surprinse acolo.
„Arăţi mai bine”, comentă el.
M-am mulţumit să privesc înainte. Nu eram singuri, holurile fiind pline de infirmieri şi de vizitatori.
„Ah, da.” Îi fixă radiografia de panoul luminos, însă nu era nevoie să o mai privesc o dată. „Înţeleg. E nevătămată. Ai procedat bine, Edward.”
Aprobarea verbală a tatălui meu îmi trezi o reacţie confuză. Aş fi fost mulţumit, de n-aş fi ştiut că nu ar fi fost de acord cu ceea ce îmi pusesem în gând să fac. Sau, cel puţin, că nu ar fi fost de acord dacă mi-ar fi cunoscut motivaţiile reale...
- Cred că mă voi duce să vorbesc cu ea - înainte să te vadă, murmurai eu înfundat. Mă voi purta natural, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Voi face lucrurile să se aşeze. Toate erau motive acceptabile.
Carlisle schiţă un gest absent de aprobare, cu ochii încă aţintiţi asupra radiografiei.
- Bună idee. Hm.
Am privit pentru a vedea ce anume îi trezise interesul.
„Priveşte vânătăile vindecate! De câte ori a scăpat-o mama ei din braţe?” Carlisle se amuză în sinea lui de gluma făcută.
- Încep să cred că fata asta s-a născut sub o stea ghinionistă. Întotdeauna e la locul nepotrivit în momentul nepotrivit.
„ Forks cu siguranţă că nu e un loc prielnic pentru ea, dacă eşti tu aici.”
Am tresărit.
„Du-te. Fă lucrurile să se aşeze. Voi veni şi eu în scurt timp.”
M-am îndepărtat în grabă, simţindu-mă vinovat. Poate eram un mincinos chiar prea bun, dacă reuşeam să-l păcălesc pe Carlisle.
Când am ajuns în sala de urgenţe, Tyler încă mai mormăia în barbă, cerându-şi scuze. Fata încerca să scape de remuşcările lui prefăcându-se că doarme. Ochii îi erau închişi, însă nu răsufla ritmat şi din când în când degetele îi tresăreau cu nerăbdare.
I-am privit chipul pentru o bună bucată de timp. Era ultima oară când urma să o văd. Ideea îmi produse o durere ascuţită în piept. Oare din cauză că nu-mi plăcea deloc să las vreo ghicitoare nedezlegată? Nu-mi părea o explicaţie mulţumitoare.
Într-un final, am inspirat adânc şi m-am lăsat văzut.
Când Tyler mă văzu, începu să vorbească, însă îi cerui, ducându-mi degetul la buze, să tacă.
- Doarme? am murmurat eu.
Ochii Bellei se deschiseră dintr-o dată şi se concentrară asupra chipului meu. Preţ de o clipă se deschiseră larg, pentru ca apoi să se îngusteze, plini de furie şi de suspiciune. Îmi aminteam că aveam de jucat un rol, aşa că i-am zâmbit de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase de dimineaţă - în afară de lovitura ei la cap şi de plăsmuirile unei imaginaţii prea bogate.
- Bună, Edward, spuse Tyler. Îmi pare foarte rău...
Îl oprii ridicând o mână.
- "Dacă nu curge sânge, n-ai făcut niciun rău", spusei pe un ton fals. Fără să-mi dau seama, zâmbii prea larg la gluma înţeleasă doar de către mine.
Era uimitor de uşor să-l ignor pe Tyler, care nu se afla la mai mult de un metru de mine, mânjit din cap până-n picioare de sânge proaspăt. Nu înţelesesem niciodată cum reuşea Carlisle să o facă - să facă abstracţie de sângele pacienţilor săi pentru a-i trata. Tentaţia constantă nu i-ar fi furat prea uşor atenţia, nu ar fi fost periculoasă?... Însă, în acel moment... puteam înţelege cum, dacă te concentrai asupra a altceva suficient de intens, tentaţia devenea insignifiantă.
Chiar dacă era proaspăt şi la îndemână, sângele lui Tyler nici nu se compara cu cel al Bellei.

Raspuns

Tu scumpa mea batrana
Traieste sanatoasa
Eu te tin minte vesnic
Si te doresc mereu
Dar nu pricepi o iota
Din tot ce ma apasa
De ce traiesc pe lume
Si care-i rostul meu

Acum la voi e iarna
Iar tu, scurmandu-ti chinul
In noptile cu luna
Stai ganditoare, hat,
Crezand ca nu stiu cine
Cutremura malinul
Si geamul vi-l presara
Cu ger si cu omat

Dar cum s-adormi maicuta
Cand arzi cum arde-o facla
Cand viscolul boceste
Si geme-n horn nespus?
Te-ai duce la culcare
Dar patul pare-o racla
Si-n racla stramta-mi pare
Ca sunt la groapa dus

Cantand ca mii de dascali
Cu voci fornaitoare
Nemernicul de viscol
Se tanguie hai-hui
Si cad in molcom iures
Banutii de ninsoare
Si-n urma raclei mele
Amici, sotie nu-I

mi-e draga primavara
cu soare mult si vrabii
cu revarsari de ape
ca un potop gonind
pe ele o surcica
ca marile corabii
asa largime are
cat ochii nu cuprind

dar primavara ceea
ce-asa de draga-mi este
eu marea razvratire
in visuri o numesc!
Din pricina ei sufar
Si-astept tanjind o veste
Pe dansa totdeauna
O chem si o doresc

Dar pacostea aceasta
Planeta asta rece!
chiar cu-acest soare-Lenin
Se incalzeste greu!
De asta doar o boala
Vrea sufletul sa-mi sece
Ca beau, starnesc scandaluri
Si-mi fac de cap mereu.

Dar asteptata vreme
Sosi-va mama draga!
Ea va veni desigur
Cu noul ei temei
Ca, vezi, nu de pomana
Ne-am inarmat cu vlaga:
SI UNII STAM LA TUNURI
IAR ALTII LA CONDEI.

Deci uita de parale
Poti fi mai pricopsita?!
Cum, tu esti asta oare,
Ori te-ai schimbat de tot?
Ca doara nu sunt vaca
Ori cal, ori alta vita,
Ca sa fiu scos din staul
cu funia de bot.

Stiu c-am sa ies eu singur
La hotarata vreme
Cand voi tuna prin lume
Si-n sufletele dragi
Si-apoi, cand m-oi intoarce,
Nu uit, tu nu te teme
Sa-ti cumpar tie berta
Si tatalui nadragi.
….

Focul vanat e gonit de vant

Focul vanat e gonit de vant,
zarile-au uitat sa ma mai doara…
de iubire-ntaia oara cant,
la scandal renunt intaia oara.

Am fost crang paraginit pe loc
La femei si votca dam navala
Nu-mi mai place azi sa beau, sa joc,
Sa-mi pierd viata fara socoteala.

E de-ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.

Tu – mers gingas, tu surasul meu,
Dac-ai sti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie.

Carciumile le-as uita pe veci
n-as mai sti nici versul ce inseamna
de-as atinge-aceste brate reci
si-al tau par ca floarea cea de toamna.

Vesnic te-as urma pe-acest pamant
Departarea mi-ar parea usoara…
De iubire-ntaia oara cant
La scandal renunt intaia oara

***

Tot ce scoate viata la iveala
e predestinat de timpuriu:
de n-as fi poet, fara-ndoiala
ca pungas si hot era sa fiu.

Scund si firav, plin de atatare
Eram cel mai artagos baiat
Si adesea de la incaierare
Ma-ntorceam cu nasu-nsangerat.

Spuneam mamei mele, langa vatra,
Gura dand cu maneca s-o frec:
-Nu-i nimic! Ma-mpiedicai de-o piatra,
toate astea pana maine trec.

Iar acum cand stinsa-i acea vreme
Din manunchiul zilelor de ieri,
In nelinistitele-mi poeme
Clocotesc navalnice puteri.

Vorbele de aur stau gramada…
Vechiile darzenii nu s-au sters
Vesnic pusul pe batai si sfada
Se rasfrange-n fiecare vers.

Ca si-atunci mi-i firea indrazneata
Pasul meu rasuna nou pe drum
Altadata ma izbeau in fata
Plin de sange-i sufletul acum.

Astazi celor ce razand ma latra –
Si nu mamei –spun cu glasul sec:
-Nu-i nimic, ma-mpiedicai de-o piatra
toate astea pana maine trec.

Romanta noastra

Sur ton beau tapis de poussiere rose,
De poussiere grise, de poussiere blonde,
O!route, rois ou pauvres, sous ou fiances,
Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses,
Sur ton beau tapis de poussiere blonde,
Tout le monde, tout le monde, tout le monde,
Y a passe.
KLINGSOR
(Pe frumosul tau covor de pulbere trandafirie,
De pulbere cenusie, de pulbere balaie,
O, drum! regi sau sarmani, nebuni sau logodnici,
Culegatori de saruturi sau culegatori de trandafiri,
Pe frumosul tau covor de pulbere balaie,
Toata lumea, toata lumea, toata lumea
A trecut(fr.))

Pe-acelasi drum,
Manati de-acelasi indemn nefast al nazuintii,
De-aceleasi neintelese-avanturi spre tot mai sus,
Pe-acelasi drum
Pe unde ieri trecura poate,
Strabunii nostri
Si parintii,
Pe unde, unii dupa altii, drumetii trec de mii de ani,
Noi -
Carora ni-i dat sa ducem enigma vietii mai departe
Si doliul vremurilor apuse,
Si-al ideaurilor scrum -
Pe-acelasi drum
Vom trece maine cersind din titerele sparte
La umbra zidurilor mute
Si-a secularilor castani!
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Si-n calea noastra intalni-vom
Pe cei batrani ramasi in urma -
Pe cei ce ne-or privi cu ochii in lacrimi
Cum le luam-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figura cum suferintele le curma
In suflet sfintele avanturi
Si-n gura caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Si-n calea noastra intalni-vom -
O!... cate nu poti sa-ntalnesti
Cand drumu-i lung
Si nesfarsita e nazuinta ce te mana
Tot mai departe
Si te poarta,
Ca pe un orb tinut de mana,
Spre-ntrezarite-Aureole -
Nimicuri scumpe pamantesti!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Si mandri poate ca seninul albastru-al sangelui regesc.

Dar va veni o zi in care
Ne vom opri deodata-n drum,
Inspaimantati ca-n urma noastra
Zari-vom pe-altii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Si rad ca nu-i putem opri...

Da...
Va veni si ziua-n care vom obosi,
Si va veni
Un timp in care-al nazuintii si-al aiurarilor parfum
Ne va parea miros de smirna,
Iar cantul titerelor sparte
Un Psalm cantat de-un preot gangav
La capataiul unei moarte
Pe care nimeni n-o cunoaste...

Si-atunci, privind in urma lor -
Ca cei ce n-au nimic sa-si spuna
Cand nu-si pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Si-a secularilor castani,
Vom adormi ca si drumetii
Ce dorm uitati de mii de ani!...

Admiratoarele si admiratorii socialismului

Cei pe care ii indica titlul de mai sus pot fi clasificati in patru grupe principale:
I) Sexul feminin,
II) Doctorii,
III) Tinerii,
IV) Oamenii de afaceri.
Reluare:

I. Sexul feminin

Aci se cuprind doamnele si domnisoarele. Deci o prima subimpartire

a) Doamnele

1. Despre acele femei care sint socialiste pentru ca barbatii lor sint si ei nu ne ocupam pentru bunul motiv ca ele nu admira de fapt doctrina in chestiune, ci, ca bune neveste, adopta ideile sotilor. Ele nici nu sint in realitate socialiste; sint ceea ce barbatii lor sint, ar fi fost tot atit de bine radicale sau orice altceva. Tipul acesta de femeie e de altfel destul de placut, putindu-i-se doar obiecta ca o femeie nu trebuie sa adopte ideile politice ale sotului ei: e mai bine sa nu aiba nici un fel de idei, fiind sprijinul sotului indiferent de orice preocupare politica. (Deoarece, daca sotul devine liberal si sotia ramine socialista? Sau daca social-democrata imbratiseaza tactica comunista?)

2. Mai "interesante" si semnificative sint doamnele socialiste pe cont propriu si in numele separatiunii patrimoniilor intelectuale. Aceste doamne au in cele mai multe cazuri virsta de 30-50 de ani. Sotul lor poate fi un liber-profesionist sau un comerciant, un industrias. De obicei ele adopta o forma blinda a socialismului. Au predilectie pentru acele forme care se manifesta mai mult prin filantropie, discutii, conferinte tinute de un scriitor sau de un ziarist la un ceai dat de o cucoana din grupul lor. Toate aceste doamne urmaresc regulat activitatea culturala (cum se spune), adica merg la conferintele filosofice, la concertele filarmonice ale marilor solisti straini in trecere prin tara noastra si la dupa-mesele de muzica de camera sau de clavecin. Cind se vorbeste la Fundatia Carol despre Renouvier, ele declara acasa: Conferinta despre Recamier a fost extraordinara. In societate sint foarte respectate de celelalte cucoane pentru ca in genere refuza sa joace in carti. Daca sint invitate stau deoparte si vorbesc intre ele. O data pe saptamina, grupul lor asculta o lectie asupra unui subiect filosofico-social, predata de o doamna profesoara angajata de ele. Au vazut toate piesele de teatru, toate filmele, au citit toate cartile noi aparute. Le plac filmele englezesti sentimentale, piesele de teatru cu crime pasionale si cartile riscate care descriu o lume suferinda. Au un interior elegant, aranjat cu bun-gust, o biblioteca cu rafturile in perete, plina de carti cartonate. Dupa-amiezele le intilnesti deseori la cofetariile de pe Calea Victoriei unde cu o prietena sau doua isi iau ceaiul conversind. Daca au fete le dau in pension la calugarite.

3. Conitele foarte tinere, maritate, care locuiesc intr-un apartament ultramodern (doua odai, baie frumoasa, apa calda la orice ora, frigider, crematoriu pentru gunoaie, sobe electrice), au un mare cult pentru ideile socialiste. Spre deosebire de cele din grupul de mai sus, n-au biblioteca. Apartin acelei generatii care e impotriva intelectualismului. Gasesti doar pe marginile de lemn ale divanelor (jucind rol de noptiere ale dormitorului) citeva volume legate in piele rosie, in limba germana, si, dedesubt, un roman frantuzesc sau doua, o carte romaneasca intr-o colectie de senzatie. Tinerele perechi prietene vin seara in vizita, stau pina dimineata, danseaza mult, beau, fumeaza si nu vorbesc despre socialism, caci e de la sine inteles ca toate (si toti) sint partizani convinsi ai lui. Le plac calatoriile in strainatate, rochiile excentrice si baile in costume sumare la plaja.

4. Exista si citeva doamne in virsta, peste 55 sau 60 de ani, care admira poporul, oamenii de jos, saracii. Dupa citeva cuvinte iti spun mereu ca sint umaniste. Acestea sint (virsta o explica de altminteri) cucoane cumsecade, la locul lor. Cele mai multe sint gospodine excelente, isi persecuta si imbolnavesc de nervi servitoarele, sint zgircite, de o curatenie meticuloasa, pedante si bune bucatarese. Isi inchipuie fruntasii socialisti ca pe niste domni comisari care vor ieftini preturile in bacanii "care se scumpesc din zi in zi!".

b) Domnisoarele

1. In primul rind vin cele care se declara socialiste pe toate drumurile si in toate saloanele pentru ca sa atraga tinerii, care, cred ele, nu vor putea rezista unei fete cu idei atit de inaintate. Ar trebui privite cu indulgenta acele care urmaresc mariajul, pe baza adagiului ca scopul scuza mijloacele (en mariage trompe qui peut).

2. Toate fetele moderne au pareri socialiste si activeaza in consecinta in felul urmator: Fac excursii pe munti cu baieti, timp de citeva zile sau saptamini. (Aceasta e cea mai impresionanta proba in fata Tribunalului Modernismului. E si o lucrare eliminatorie la examenul prestat in fata Tineretului liber. Peste ea nu poti trece.) Al doilea, nu numai ca fumeaza, dar isi cumpara singure tutunul in debite si chioscuri. Al treilea, trebuie sa danseze cit mai bine. Al patrulea, iau parte activa la discutiile despre chestiunea daca o fata trebuie sa vie in noaptea nuntii virgina, nevirgina sau reparata. Niciuna nu adopta prima parere. Toate sint pentru experienta anterioara. Baietii socotesc ca si ultima posibilitate nu le-ar displace. In fapt, solutia aceasta prevaleaza.

3. Studentele sint socialiste, dar:

a) Studentele in stiinte merg prost imbracate, citesc romane rusesti, sint anarhiste, urasc viata mondena, sint amorezate si vin din provincie;

b) Studentele in litere si filosofie sint de familie buna, viziteaza muzeele, isi fac una alteia vizite, sint cochete, unele frumusele, si admira in socialism mai mult istoria artelor, sociologia si chemarea colegilor la telefon. Isi inchipuie societatea organizata dupa principii socialiste ca o nesfirsita serie de cursuri amuzante, de lecturi in biblioteci unde intilnesti atita lume cunoscuta, de ceaiuri, de fascicole invatate cu o seara inainte de examen. Si din acest grup multe se imbraca bine.

4. Fetele de familie, care nu studiaza, sint infocate revolutionare de ciuda ca nu sint studente si din necaz pe parinti. Sub semnul socialismului ele vor putea iesi seara singure si vor putea vedea orice film. Mai ales, spre deosebire de plictiseala de acum, se vor distra de minune. S-ar parea ca in afara de doamne si domnisoare, nu s-ar mai putea concepe niciun alt grup in rubrica feminina. Tertium non datur, intr-adevar, si nu intra in intentia subsemnatului sa insiste asupra unor subtile deosebiri concretizate in titlul unei carti faimoase a lui Marcel Prevost. Daca deci nu va urma un paragraf despre Demi-Vierges, se impun macar citeva cuvinte cu privire la:

c) Clasa femeilor-tip

Acestea sint:

1. Rusoaicele, care sint prin definitie exaltate, teribile si revolutionare ce nu s-a mai dovedit. Rusoaicele omoara, pling, danseaza salbatec, cinta duios, se imbata, sint stricate, ajung in Siberia, innebunesc barbatii, pun bombe, au nume frumoase, sint socialiste cu trup si suflet pina la ultima pagina a romanului si mor la sfirsitul filmelor mute.

2. Alaturi de ele stau marile femei exaltate. Cine sint acestea? Unii le spun marile pasionate, altii inspiratricele celebre, egeriile, cu alte cuvinte amantele oamenilor de geniu, revolutionarele de fapt, femeile-fantome ale istoriei, in compunerea psihicului carora intra cocotele universale de la Cleopatra la Madame de Castiglione, femeile socialiste cu care a corespondat Lenin, batrina Clara Zetkin, citata in cursurile de economie politica, Rosa Luxemburg care a fost asasinata, Madame Caterina Bresko-Breskovskaia "bunicuta revolutiei rusesti", mamele blinde ale dictatorilor singerosi si profilul Xantipei, femeia autoritara. Fara virsta, fara nationalitate, fara soti, ele sint strigoii inofensivi si pitoresti ai castelului familiei inchise a socialistilor.

3. Fecioarele. Unele din cele indicate la paragraful domnisoarelor au si ele dreptul la acest calificativ. Dar cele de fata sint fecioarele personificate. Fecioara facuta socialism si doctrina sociologica. Social-fecioarele sint de toate virstele; unele din ele tinere. Caci ele nu trebuiesc confundate cu fetele batrine, acestea din urma fiind foarte rareori extremiste de stinga. Celelalte fecioare citesc tratate cu titluri lungi in care cauta sa afle adevarul despre intelegerea sociala, hotarasc ca nu se vor marita niciodata, spun ca vor sa invete o meserie ca sa-si poata cistiga singure existenta (deocamdata nu cunosc nicio meserie), au prieteni socialisti, se urca si ele pe munti, sint obraznice cu baietii, cinta la pian si le place mult sa se plimbe in automobil.

O parere gresita crede ca femeile sint prin insasi natura lor indreptate spre doctrinele conservatoare. Ea e contrazisa de observatia ca, iubind, femeile devin revolutionare, iar barbatii se supun ideilor serioase. In acest amestec de sexualitate si politica, dragostea coloreaza femeile in rosu. De ce, e greu de spus. Sa fie faptul ca, pentru femeie, iubirea e un lucru definitiv? Ca intimpina piedici mai multe in cale? Oricum, femeile dau un numar destul de insemnat in masa iubitorilor de arta, frumos si socialism.

Pride and Prejudice

Chapter 1


It is a truth universally acknowledged, that a single man in
possession of a good fortune, must be in want of a wife.

However little known the feelings or views of such a man may
be on his first entering a neighbourhood, this truth is so well
fixed in the minds of the surrounding families, that he is considered
the rightful property of some one or other of their daughters.

"My dear Mr. Bennet," said his lady to him one day, "have you
heard that Netherfield Park is let at last?"

Mr. Bennet replied that he had not.

"But it is," returned she; "for Mrs. Long has just been here, and
she told me all about it."

Mr. Bennet made no answer.

"Do you not want to know who has taken it?" cried his wife
impatiently.

"_You_ want to tell me, and I have no objection to hearing it."

This was invitation enough.

"Why, my dear, you must know, Mrs. Long says that Netherfield
is taken by a young man of large fortune from the north of
England; that he came down on Monday in a chaise and four to
see the place, and was so much delighted with it, that he agreed
with Mr. Morris immediately; that he is to take possession
before Michaelmas, and some of his servants are to be in the
house by the end of next week."

"What is his name?"

"Bingley."

"Is he married or single?"

"Oh! Single, my dear, to be sure! A single man of large
fortune; four or five thousand a year. What a fine thing for our
girls!"

"How so? How can it affect them?"

"My dear Mr. Bennet," replied his wife, "how can you be so
tiresome! You must know that I am thinking of his marrying

one of them."

"Is that his design in settling here?"

"Design! Nonsense, how can you talk so! But it is very likely
that he _may_ fall in love with one of them, and therefore you
must visit him as soon as he comes."

"I see no occasion for that. You and the girls may go, or you
may send them by themselves, which perhaps will be still
better, for as you are as handsome as any of them, Mr. Bingley
may like you the best of the party."

"My dear, you flatter me. I certainly _have_ had my share of
beauty, but I do not pretend to be anything extraordinary now.
When a woman has five grown-up daughters, she ought to give
over thinking of her own beauty."

"In such cases, a woman has not often much beauty to think of."

"But, my dear, you must indeed go and see Mr. Bingley when
he comes into the neighbourhood."

"It is more than I engage for, I assure you."

"But consider your daughters. Only think what an establishment
it would be for one of them. Sir William and Lady Lucas are
determined to go, merely on that account, for in general, you
know, they visit no newcomers. Indeed you must go, for it will
be impossible for _us_ to visit him if you do not."

"You are over-scrupulous, surely. I dare say Mr. Bingley will
be very glad to see you; and I will send a few lines by you to
assure him of my hearty consent to his marrying whichever he
chooses of the girls; though I must throw in a good word for
my little Lizzy."

"I desire you will do no such thing. Lizzy is not a bit better
than the others; and I am sure she is not half so handsome as
Jane, nor half so good-humoured as Lydia. But you are always
giving _her_ the preference."

"They have none of them much to recommend them," replied he;
"they are all silly and ignorant like other girls; but Lizzy
has something more of quickness than her sisters."

"Mr. Bennet, how _can_ you abuse your own children in such a
way? You take delight in vexing me. You have no compassion
for my poor nerves."

"You mistake me, my dear. I have a high respect for your
nerves. They are my old friends. I have heard you mention
them with consideration these last twenty years at least."

Mr. Bennet was so odd a mixture of quick parts, sarcastic humour,
reserve, and caprice, that the experience of three-and-twenty
years had been insufficient to make his wife understand his
character. _Her_ mind was less difficult to develop. She was a
woman of mean understanding, little information, and uncertain
temper. When she was discontented, she fancied herself nervous.
The business of her life was to get her daughters married; its
solace was visiting and news.



Chapter 2


Mr. Bennet was among the earliest of those who waited on Mr.
Bingley. He had always intended to visit him, though to the last
always assuring his wife that he should not go; and till the
evening after the visit was paid she had no knowledge of it.
It was then disclosed in the following manner. Observing his
second daughter employed in trimming a hat, he suddenly
addressed her with:

"I hope Mr. Bingley will like it, Lizzy."

"We are not in a way to know _what_ Mr. Bingley likes," said
her mother resentfully, "since we are not to visit."

"But you forget, mamma," said Elizabeth, "that we shall meet
him at the assemblies, and that Mrs. Long promised to introduce
him."

"I do not believe Mrs. Long will do any such thing. She has two
nieces of her own. She is a selfish, hypocritical woman, and I
have no opinion of her."

"No more have I," said Mr. Bennet; "and I am glad to find that
you do not depend on her serving you."

Mrs. Bennet deigned not to make any reply, but, unable to
contain herself, began scolding one of her daughters.

"Don't keep coughing so, Kitty, for Heaven's sake! Have a little
compassion on my nerves. You tear them to pieces."

"Kitty has no discretion in her coughs," said her father; "she
times them ill."

"I do not cough for my own amusement," replied Kitty fretfully.
"When is your next ball to be, Lizzy?"

"To-morrow fortnight."

"Aye, so it is," cried her mother, "and Mrs. Long does not come
back till the day before; so it will be impossible for her to
introduce him, for she will not know him herself."

"Then, my dear, you may have the advantage of your friend, and
introduce Mr. Bingley to _her_."

"Impossible, Mr. Bennet, impossible, when I am not acquainted
with him myself; how can you be so teasing?"

"I honour your circumspection. A fortnight's acquaintance is
certainly very little. One cannot know what a man really is by
the end of a fortnight. But if _we_ do not venture somebody else
will; and after all, Mrs. Long and her daughters must stand their
chance; and, therefore, as she will think it an act of kindness,
if you decline the office, I will take it on myself."

The girls stared at their father. Mrs. Bennet said only,
"Nonsense, nonsense!"

"What can be the meaning of that emphatic exclamation?" cried
he. "Do you consider the forms of introduction, and the stress
that is laid on them, as nonsense? I cannot quite agree with
you _there_. What say you, Mary? For you are a young lady of
deep reflection, I know, and read great books and make extracts."

Mary wished to say something sensible, but knew not how.

"While Mary is adjusting her ideas," he continued, "let us return
to Mr. Bingley."

"I am sick of Mr. Bingley," cried his wife.

"I am sorry to hear _that_; but why did not you tell me that
before? If I had known as much this morning I certainly would
not have called on him. It is very unlucky; but as I have
actually paid the visit, we cannot escape the acquaintance now."

The astonishment of the ladies was just what he wished; that of
Mrs. Bennet perhaps surpassing the rest; though, when the first
tumult of joy was over, she began to declare that it was what she
had expected all the while.

"How good it was in you, my dear Mr. Bennet! But I knew I should
persuade you at last. I was sure you loved your girls too well
to neglect such an acquaintance. Well, how pleased I am! and it
is such a good joke, too, that you should have gone this morning
and never said a word about it till now."

"Now, Kitty, you may cough as much as you choose," said Mr.
Bennet; and, as he spoke, he left the room, fatigued with the
raptures of his wife.

"What an excellent father you have, girls!" said she, when the
door was shut. "I do not know how you will ever make him
amends for his kindness; or me, either, for that matter. At our
time of life it is not so pleasant, I can tell you, to be making
new acquaintances every day; but for your sakes, we would do
anything. Lydia, my love, though you _are_ the youngest, I dare
say Mr. Bingley will dance with you at the next ball."

"Oh!" said Lydia stoutly, "I am not afraid; for though I _am_ the
youngest, I'm the tallest."

The rest of the evening was spent in conjecturing how soon he
would return Mr. Bennet's visit, and determining when they
should ask him to dinner.



Chapter 3


Not all that Mrs. Bennet, however, with the assistance of her
five daughters, could ask on the subject, was sufficient to draw
from her husband any satisfactory description of Mr. Bingley.
They attacked him in various ways--with barefaced questions,
ingenious suppositions, and distant surmises; but he eluded the
skill of them all, and they were at last obliged to accept the
second-hand intelligence of their neighbour, Lady Lucas. Her
report was highly favourable. Sir William had been delighted
with him. He was quite young, wonderfully handsome, extremely
agreeable, and, to crown the whole, he meant to be at the next
assembly with a large party. Nothing could be more delightful!
To be fond of dancing was a certain step towards falling in love;
and very lively hopes of Mr. Bingley's heart were entertained.

"If I can but see one of my daughters happily settled at
Netherfield," said Mrs. Bennet to her husband, "and all the
others equally well married, I shall have nothing to wish for."

In a few days Mr. Bingley returned Mr. Bennet's visit, and sat
about ten minutes with him in his library. He had entertained
hopes of being admitted to a sight of the young ladies, of
whose beauty he had heard much; but he saw only the father.
The ladies were somewhat more fortunate, for they had the
advantage of ascertaining from an upper window that he wore
a blue coat, and rode a black horse.

An invitation to dinner was soon afterwards dispatched; and
already had Mrs. Bennet planned the courses that were to do
credit to her housekeeping, when an answer arrived which
deferred it all. Mr. Bingley was obliged to be in town the
following day, and, consequently, unable to accept the honour
of their invitation, etc. Mrs. Bennet was quite disconcerted.
She could not imagine what business he could have in town so
soon after his arrival in Hertfordshire; and she began to fear
that he might be always flying about from one place to another,
and never settled at Netherfield as he ought to be. Lady Lucas
quieted her fears a little by starting the idea of his being gone
to London only to get a large party for the ball; and a report
soon followed that Mr. Bingley was to bring twelve ladies and
seven gentlemen with him to the assembly. The girls grieved
over such a number of ladies, but were comforted the day
before the ball by hearing, that instead of twelve he brought
only six with him from London--his five sisters and a cousin.
And when the party entered the assembly room it consisted of
only five altogether--Mr. Bingley, his two sisters, the husband
of the eldest, and another young man.

Mr. Bingley was good-looking and gentlemanlike; he had a pleasant
countenance, and easy, unaffected manners. His sisters were fine
women, with an air of decided fashion. His brother-in-law, Mr.
Hurst, merely looked the gentleman; but his friend Mr. Darcy soon
drew the attention of the room by his fine, tall person, handsome
features, noble mien, and the report which was in general
circulation within five minutes after his entrance, of his having
ten thousand a year. The gentlemen pronounced him to be a fine
figure of a man, the ladies declared he was much handsomer than
Mr. Bingley, and he was looked at with great admiration for about
half the evening, till his manners gave a disgust which turned
the tide of his popularity; for he was discovered to be proud;
to be above his company, and above being pleased; and not all his
large estate in Derbyshire could then save him from having a most
forbidding, disagreeable countenance, and being unworthy to be
compared with his friend.

Mr. Bingley had soon made himself acquainted with all the
principal people in the room; he was lively and unreserved,
danced every dance, was angry that the ball closed so early,
and talked of giving one himself at Netherfield. Such amiable
qualities must speak for themselves. What a contrast between
him and his friend! Mr. Darcy danced only once with Mrs. Hurst
and once with Miss Bingley, declined being introduced to any
other lady, and spent the rest of the evening in walking about
the room, speaking occasionally to one of his own party. His
character was decided. He was the proudest, most disagreeable
man in the world, and everybody hoped that he would never come
there again. Amongst the most violent against him was Mrs.
Bennet, whose dislike of his general behaviour was sharpened
into particular resentment by his having slighted one of her
daughters.

Elizabeth Bennet had been obliged, by the scarcity of gentlemen,
to sit down for two dances; and during part of that time,
Mr. Darcy had been standing near enough for her to hear a
conversation between him and Mr. Bingley, who came from the
dance for a few minutes, to press his friend to join it.

"Come, Darcy," said he, "I must have you dance. I hate to see
you standing about by yourself in this stupid manner. You had
much better dance."

"I certainly shall not. You know how I detest it, unless I am
particularly acquainted with my partner. At such an assembly as
this it would be insupportable. Your sisters are engaged, and
there is not another woman in the room whom it would not be a
punishment to me to stand up with."

"I would not be so fastidious as you are," cried Mr. Bingley,
"for a kingdom! Upon my honour, I never met with so many
pleasant girls in my life as I have this evening; and there are
several of them you see uncommonly pretty."

"_You_ are dancing with the only handsome girl in the room,"
said Mr. Darcy, looking at the eldest Miss Bennet.

"Oh! She is the most beautiful creature I ever beheld! But
there is one of her sisters sitting down just behind you, who is
very pretty, and I dare say very agreeable. Do let me ask my
partner to introduce you."

"Which do you mean?" and turning round he looked for a
moment at Elizabeth, till catching her eye, he withdrew his own
and coldly said: "She is tolerable, but not handsome enough to
tempt _me_; I am in no humour at present to give consequence
to young ladies who are slighted by other men. You had better
return to your partner and enjoy her smiles, for you are wasting
your time with me."

Mr. Bingley followed his advice. Mr. Darcy walked off; and
Elizabeth remained with no very cordial feelings toward him.
She told the story, however, with great spirit among her friends;
for she had a lively, playful disposition, which delighted in
anything ridiculous.

The evening altogether passed off pleasantly to the whole
family. Mrs. Bennet had seen her eldest daughter much
admired by the Netherfield party. Mr. Bingley had danced with
her twice, and she had been distinguished by his sisters. Jane
was as much gratified by this as her mother could be, though in
a quieter way. Elizabeth felt Jane's pleasure. Mary had heard
herself mentioned to Miss Bingley as the most accomplished
girl in the neighbourhood; and Catherine and Lydia had been
fortunate enough never to be without partners, which was all
that they had yet learnt to care for at a ball. They returned,
therefore, in good spirits to Longbourn, the village where they
lived, and of which they were the principal inhabitants. They
found Mr. Bennet still up. With a book he was regardless of
time; and on the present occasion he had a good deal of
curiosity as to the events of an evening which had raised such
splendid expectations. He had rather hoped that his wife's
views on the stranger would be disappointed; but he soon
found out that he had a different story to hear.

"Oh! my dear Mr. Bennet," as she entered the room, "we have
had a most delightful evening, a most excellent ball. I wish you
had been there. Jane was so admired, nothing could be like it.
Everybody said how well she looked; and Mr. Bingley thought
her quite beautiful, and danced with her twice! Only think of
_that_, my dear; he actually danced with her twice! and she was
the only creature in the room that he asked a second time.
First of all, he asked Miss Lucas. I was so vexed to see him
stand up with her! But, however, he did not admire her at all;
indeed, nobody can, you know; and he seemed quite struck with
Jane as she was going down the dance. So he inquired who she
was, and got introduced, and asked her for the two next. Then
the two third he danced with Miss King, and the two fourth with
Maria Lucas, and the two fifth with Jane again, and the two
sixth with Lizzy, and the _Boulanger_--"

"If he had had any compassion for _me_," cried her husband
impatiently, "he would not have danced half so much! For God's
sake, say no more of his partners. O that he had sprained
his ankle in the first place!"

"Oh! my dear, I am quite delighted with him. He is so
excessively handsome! And his sisters are charming women.
I never in my life saw anything more elegant than their dresses.
I dare say the lace upon Mrs. Hurst's gown--"

Here she was interrupted again. Mr. Bennet protested against
any description of finery. She was therefore obliged to seek
another branch of the subject, and related, with much bitterness
of spirit and some exaggeration, the shocking rudeness of Mr.
Darcy.

"But I can assure you," she added, "that Lizzy does not lose
much by not suiting _his_ fancy; for he is a most disagreeable,
horrid man, not at all worth pleasing. So high and so conceited
that there was no enduring him! He walked here, and he walked
there, fancying himself so very great! Not handsome enough to
dance with! I wish you had been there, my dear, to have given
him one of your set-downs. I quite detest the man."



Chapter 4


When Jane and Elizabeth were alone, the former, who had been
cautious in her praise of Mr. Bingley before, expressed to her
sister just how very much she admired him.

"He is just what a young man ought to be," said she, "sensible,
good-humoured, lively; and I never saw such happy manners!--so
much ease, with such perfect good breeding!"

"He is also handsome," replied Elizabeth, "which a young man
ought likewise to be, if he possibly can. His character is thereby
complete."

"I was very much flattered by his asking me to dance a second
time. I did not expect such a compliment."

"Did not you? I did for you. But that is one great difference
between us. Compliments always take _you_ by surprise, and
_me_ never. What could be more natural than his asking you
again? He could not help seeing that you were about five times
as pretty as every other woman in the room. No thanks to his
gallantry for that. Well, he certainly is very agreeable, and I
give you leave to like him. You have liked many a stupider
person."

"Dear Lizzy!"

"Oh! you are a great deal too apt, you know, to like people in
general. You never see a fault in anybody. All the world are
good and agreeable in your eyes. I never heard you speak ill of
a human being in your life."

"I would not wish to be hasty in censuring anyone; but I always
speak what I think."

"I know you do; and it is _that_ which makes the wonder. With _your_
good sense, to be so honestly blind to the follies and nonsense
of others! Affectation of candour is common enough--one meets
with it everywhere. But to be candid without ostentation or
design--to take the good of everybody's character and make it
still better, and say nothing of the bad--belongs to you alone.
And so you like this man's sisters, too, do you? Their manners
are not equal to his."

"Certainly not--at first. But they are very pleasing women when
you converse with them. Miss Bingley is to live with her
brother, and keep his house; and I am much mistaken if we shall
not find a very charming neighbour in her."

Elizabeth listened in silence, but was not convinced; their
behaviour at the assembly had not been calculated to please in
general; and with more quickness of observation and less pliancy
of temper than her sister, and with a judgement too unassailed by
any attention to herself, she was very little disposed to approve
them. They were in fact very fine ladies; not deficient in good
humour when they were pleased, nor in the power of making
themselves agreeable when they chose it, but proud and
conceited. They were rather handsome, had been educated in
one of the first private seminaries in town, had a fortune of
twenty thousand pounds, were in the habit of spending more
than they ought, and of associating with people of rank, and
were therefore in every respect entitled to think well of
themselves, and meanly of others. They were of a respectable
family in the north of England; a circumstance more deeply
impressed on their memories than that their brother's fortune
and their own had been acquired by trade.

Mr. Bingley inherited property to the amount of nearly a
hundred thousand pounds from his father, who had intended to
purchase an estate, but did not live to do it. Mr. Bingley
intended it likewise, and sometimes made choice of his county;
but as he was now provided with a good house and the liberty of
a manor, it was doubtful to many of those who best knew the
easiness of his temper, whether he might not spend the
remainder of his days at Netherfield, and leave the next
generation to purchase.

His sisters were anxious for his having an estate of his own; but,
though he was now only established as a tenant, Miss Bingley
was by no means unwilling to preside at his table--nor was Mrs.
Hurst, who had married a man of more fashion than fortune, less
disposed to consider his house as her home when it suited her.
Mr. Bingley had not been of age two years, when he was tempted
by an accidental recommendation to look at Netherfield House.
He did look at it, and into it for half-an-hour--was pleased with
the situation and the principal rooms, satisfied with what the
owner said in its praise, and took it immediately.

Between him and Darcy there was a very steady friendship, in
spite of great opposition of character. Bingley was endeared to
Darcy by the easiness, openness, and ductility of his temper,
though no disposition could offer a greater contrast to his own,
and though with his own he never appeared dissatisfied. On the
strength of Darcy's regard, Bingley had the firmest reliance, and
of his judgement the highest opinion. In understanding, Darcy
was the superior. Bingley was by no means deficient, but Darcy
was clever. He was at the same time haughty, reserved, and
fastidious, and his manners, though well-bred, were not inviting.
In that respect his friend had greatly the advantage. Bingley was
sure of being liked wherever he appeared, Darcy was continually
giving offense.

The manner in which they spoke of the Meryton assembly was
sufficiently characteristic. Bingley had never met with more
pleasant people or prettier girls in his life; everybody had been
most kind and attentive to him; there had been no formality, no
stiffness; he had soon felt acquainted with all the room; and, as
to Miss Bennet, he could not conceive an angel more beautiful.
Darcy, on the contrary, had seen a collection of people in whom
there was little beauty and no fashion, for none of whom he had
felt the smallest interest, and from none received either attention
or pleasure. Miss Bennet he acknowledged to be pretty, but she
smiled too much.

Mrs. Hurst and her sister allowed it to be so--but still they
admired her and liked her, and pronounced her to be a sweet
girl, and one whom they would not object to know more of.
Miss Bennet was therefore established as a sweet girl, and their
brother felt authorized by such commendation to think of her as
he chose.



Chapter 5


Within a short walk of Longbourn lived a family with whom
the Bennets were particularly intimate. Sir William Lucas
had been formerly in trade in Meryton, where he had made a
tolerable fortune, and risen to the honour of knighthood by an
address to the king during his mayoralty. The distinction had
perhaps been felt too strongly. It had given him a disgust
to his business, and to his residence in a small market town;
and, in quitting them both, he had removed with his family
to a house about a mile from Meryton, denominated from that
period Lucas Lodge, where he could think with pleasure of his
own importance, and, unshackled by business, occupy himself
solely in being civil to all the world. For, though elated by his
rank, it did not render him supercilious; on the contrary, he was
all attention to everybody. By nature inoffensive, friendly, and
obliging, his presentation at St. James's had made him courteous.

Lady Lucas was a very good kind of woman, not too clever to
be a valuable neighbour to Mrs. Bennet. They had several
children. The eldest of them, a sensible, intelligent young
woman, about twenty-seven, was Elizabeth's intimate friend.

That the Miss Lucases and the Miss Bennets should meet to
talk over a ball was absolutely necessary; and the morning after
the assembly brought the former to Longbourn to hear and to
communicate.

"_You_ began the evening well, Charlotte," said Mrs. Bennet with
civil self-command to Miss Lucas. "_You_ were Mr. Bingley's
first choice."

"Yes; but he seemed to like his second better."

"Oh! you mean Jane, I suppose, because he danced with her
twice. To be sure that _did_ seem as if he admired her--indeed
I rather believe he _did_--I heard something about it--but I
hardly know what--something about Mr. Robinson."

"Perhaps you mean what I overheard between him and Mr. Robinson;
did not I mention it to you? Mr. Robinson's asking him how he
liked our Meryton assemblies, and whether he did not think there
were a great many pretty women in the room, and _which_ he thought
the prettiest? and his answering immediately to the last
question: 'Oh! the eldest Miss Bennet, beyond a doubt; there
cannot be two opinions on that point.'"

"Upon my word! Well, that is very decided indeed--that does
seem as if--but, however, it may all come to nothing, you know."

"_My_ overhearings were more to the purpose than _yours_, Eliza,"
said Charlotte. "Mr. Darcy is not so well worth listening to
as his friend, is he?--poor Eliza!--to be only just _tolerable_."

"I beg you would not put it into Lizzy's head to be vexed by
his ill-treatment, for he is such a disagreeable man, that it
would be quite a misfortune to be liked by him. Mrs. Long
told me last night that he sat close to her for half-an-hour
without once opening his lips."

"Are you quite sure, ma'am?--is not there a little mistake?"
said Jane. "I certainly saw Mr. Darcy speaking to her."

"Aye--because she asked him at last how he liked Netherfield,
and he could not help answering her; but she said he seemed
quite angry at being spoke to."

"Miss Bingley told me," said Jane, "that he never speaks much,
unless among his intimate acquaintances. With _them_ he is
remarkably agreeable."

"I do not believe a word of it, my dear. If he had been so very
agreeable, he would have talked to Mrs. Long. But I can guess
how it was; everybody says that he is eat up with pride, and I
dare say he had heard somehow that Mrs. Long does not keep
a carriage, and had come to the ball in a hack chaise."

"I do not mind his not talking to Mrs. Long," said Miss Lucas,
"but I wish he had danced with Eliza."

"Another time, Lizzy," said her mother, "I would not dance
with _him_, if I were you."

"I believe, ma'am, I may safely promise you _never_ to dance
with him."

"His pride," said Miss Lucas, "does not offend _me_ so much as
pride often does, because there is an excuse for it. One cannot
wonder that so very fine a young man, with family, fortune,
everything in his favour, should think highly of himself. If I
may so express it, he has a _right_ to be proud."

"That is very true," replied Elizabeth, "and I could easily
forgive _his_ pride, if he had not mortified _mine_."

"Pride," observed Mary, who piqued herself upon the solidity
of her reflections, "is a very common failing, I believe. By
all that I have ever read, I am convinced that it is very common
indeed; that human nature is particularly prone to it, and
that there are very few of us who do not cherish a feeling of
self-complacency on the score of some quality or other, real
or imaginary. Vanity and pride are different things, though
the words are often used synonymously. A person may be proud
without being vain. Pride relates more to our opinion of
ourselves, vanity to what we would have others think of us."

"If I were as rich as Mr. Darcy," cried a young Lucas, who
came with his sisters, "I should not care how proud I was. I
would keep a pack of foxhounds, and drink a bottle of wine a
day."

"Then you would drink a great deal more than you ought," said
Mrs. Bennet; "and if I were to see you at it, I should take away
your bottle directly."

The boy protested that she should not; she continued to declare
that she would, and the argument ended only with the visit.



Chapter 6


The ladies of Longbourn soon waited on those of Netherfield.
The visit was soon returned in due form. Miss Bennet's
pleasing manners grew on the goodwill of Mrs. Hurst and Miss
Bingley; and though the mother was found to be intolerable,
and the younger sisters not worth speaking to, a wish of
being better acquainted with _them_ was expressed towards
the two eldest. By Jane, this attention was received with the
greatest pleasure, but Elizabeth still saw superciliousness in
their treatment of everybody, hardly excepting even her sister,
and could not like them; though their kindness to Jane, such as it
was, had a value as arising in all probability from the influence
of their brother's admiration. It was generally evident
whenever they met, that he _did_ admire her and to _her_ it was
equally evident that Jane was yielding to the preference which
she had begun to entertain for him from the first, and was in a
way to be very much in love; but she considered with pleasure
that it was not likely to be discovered by the world in general,
since Jane united, with great strength of feeling, a composure
of temper and a uniform cheerfulness of manner which would
guard her from the suspicions of the impertinent. She
mentioned this to her friend Miss Lucas.

"It may perhaps be pleasant," replied Charlotte, "to be able to
impose on the public in such a case; but it is sometimes a
disadvantage to be so very guarded. If a woman conceals her
affection with the same skill from the object of it, she may lose
the opportunity of fixing him; and it will then be but poor
consolation to believe the world equally in the dark. There is
so much of gratitude or vanity in almost every attachment, that
it is not safe to leave any to itself. We can all _begin_ freely--a
slight preference is natural enough; but there are very few of us
who have heart enough to be really in love without encouragement.
In nine cases out of ten a women had better show _more_ affection
than she feels. Bingley likes your sister undoubtedly; but he
may never do more than like her, if she does not help him on."

"But she does help him on, as much as her nature will allow.
If I can perceive her regard for him, he must be a simpleton,
indeed, not to discover it too."

"Remember, Eliza, that he does not know Jane's disposition as
you do."

"But if a woman is partial to a man, and does not endeavour to
conceal it, he must find it out."

"Perhaps he must, if he sees enough of her. But, though
Bingley and Jane meet tolerably often, it is never for many
hours together; and, as they always see each other in large
mixed parties, it is impossible that every moment should be
employed in conversing together. Jane should therefore make
the most of every half-hour in which she can command his
attention. When she is secure of him, there will be more leisure
for falling in love as much as she chooses."

"Your plan is a good one," replied Elizabeth, "where nothing is
in question but the desire of being well married, and if I were
determined to get a rich husband, or any husband, I dare say I
should adopt it. But these are not Jane's feelings; she is not
acting by design. As yet, she cannot even be certain of the
degree of her own regard nor of its reasonableness. She has
known him only a fortnight. She danced four dances with him
at Meryton; she saw him one morning at his own house, and
has since dined with him in company four times. This is not
quite enough to make her understand his character."

"Not as you represent it. Had she merely _dined_ with him, she
might only have discovered whether he had a good appetite; but
you must remember that four evenings have also been spent
together--and four evenings may do a great deal."

"Yes; these four evenings have enabled them to ascertain that
they both like Vingt-un better than Commerce; but with respect
to any other leading characteristic, I do not imagine that much
has been unfolded."

"Well," said Charlotte, "I wish Jane success with all my heart;
and if she were married to him to-morrow, I should think she
had as good a chance of happiness as if she were to be studying
his character for a twelvemonth. Happiness in marriage is
entirely a matter of chance. If the dispositions of the parties
are ever so well known to each other or ever so similar beforehand,
it does not advance their felicity in the least. They always
continue to grow sufficiently unlike afterwards to have their
share of vexation; and it is better to know as little as possible
of the defects of the person with whom you are to pass your life."

"You make me laugh, Charlotte; but it is not sound. You know
it is not sound, and that you would never act in this way
yourself."

Occupied in observing Mr. Bingley's attentions to her sister,
Elizabeth was far from suspecting that she was herself becoming
an object of some interest in the eyes of his friend. Mr. Darcy
had at first scarcely allowed her to be pretty; he had looked at
her without admiration at the ball; and when they next met, he
looked at her only to criticise. But no sooner had he made it
clear to himself and his friends that she hardly had a good feature
in her face, than he began to find it was rendered uncommonly
intelligent by the beautiful expression of her dark eyes. To this
discovery succeeded some others equally mortifying. Though he
had detected with a critical eye more than one failure of perfect
symmetry in her form, he was forced to acknowledge her figure
to be light and pleasing; and in spite of his asserting that her
manners were not those of the fashionable world, he was caught
by their easy playfulness. Of this she was perfectly unaware;
to her he was only the man who made himself agreeable nowhere,
and who had not thought her handsome enough to dance with.

He began to wish to know more of her, and as a step towards
conversing with her himself, attended to her conversation with
others. His doing so drew her notice. It was at Sir William
Lucas's, where a large party were assembled.

"What does Mr. Darcy mean," said she to Charlotte, "by
listening to my conversation with Colonel Forster?"

"That is a question which Mr. Darcy only can answer."

"But if he does it any more I shall certainly let him know that I
see what he is about. He has a very satirical eye, and if I do not
begin by being impertinent myself, I shall soon grow afraid of
him."

On his approaching them soon afterwards, though without
seeming to have any intention of speaking, Miss Lucas defied
her friend to mention such a subject to him; which immediately
provoking Elizabeth to do it, she turned to him and said:

"Did you not think, Mr. Darcy, that I expressed myself
uncommonly well just now, when I was teasing Colonel Forster
to give us a ball at Meryton?"

"With great energy; but it is always a subject which makes a lady
energetic."

"You are severe on us."

"It will be _her_ turn soon to be teased," said Miss Lucas. "I
am going to open the instrument, Eliza, and you know what
follows."

"You are a very strange creature by way of a friend!--always
wanting me to play and sing before anybody and everybody!
If my vanity had taken a musical turn, you would have been
invaluable; but as it is, I would really rather not sit down
before those who must be in the habit of hearing the very best
performers." On Miss Lucas's persevering, however, she added,
"Very well, if it must be so, it must." And gravely glancing at
Mr. Darcy, "There is a fine old saying, which everybody here is of
course familiar with: 'Keep your breath to cool your porridge';
and I shall keep mine to swell my song."

Her performance was pleasing, though by no means capital.
After a song or two, and before she could reply to the entreaties
of several that she would sing again, she was eagerly succeeded
at the instrument by her sister Mary, who having, in consequence
of being the only plain one in the family, worked hard for
knowledge and accomplishments, was always impatient for
display.

Mary had neither genius nor taste; and though vanity had given
her application, it had given her likewise a pedantic air and
conceited manner, which would have injured a higher degree of
excellence than she had reached. Elizabeth, easy and unaffected,
had been listened to with much more pleasure, though not
playing half so well; and Mary, at the end of a long concerto,
was glad to purchase praise and gratitude by Scotch and Irish
airs, at the request of her younger sisters, who, with some of the
Lucases, and two or three officers, joined eagerly in dancing at
one end of the room.

Mr. Darcy stood near them in silent indignation at such a mode
of passing the evening, to the exclusion of all conversation, and
was too much engrossed by his thoughts to perceive that Sir
William Lucas was his neighbour, till Sir William thus began:

"What a charming amusement for young people this is, Mr. Darcy!
There is nothing like dancing after all. I consider it as one
of the first refinements of polished society."

"Certainly, sir; and it has the advantage also of being in vogue
amongst the less polished societies of the world. Every savage
can dance."

Sir William only smiled. "Your friend performs delightfully," he
continued after a pause, on seeing Bingley join the group; "and I
doubt not that you are an adept in the science yourself, Mr.
Darcy."

"You saw me dance at Meryton, I believe, sir."

"Yes, indeed, and received no inconsiderable pleasure from the
sight. Do you often dance at St. James's?"

"Never, sir."

"Do you not think it would be a proper compliment to the
place?"

"It is a compliment which I never pay to any place if I can
avoid it."

"You have a house in town, I conclude?"

Mr. Darcy bowed.

"I had once had some thought of fixing in town myself--for I am
fond of superior society; but I did not feel quite certain that the
air of London would agree with Lady Lucas."

He paused in hopes of an answer; but his companion was not
disposed to make any; and Elizabeth at that instant moving
towards them, he was struck with the action of doing a very
gallant thing, and called out to her:

"My dear Miss Eliza, why are you not dancing? Mr. Darcy, you
must allow me to present this young lady to you as a very
desirable partner. You cannot refuse to dance, I am sure when
so much beauty is before you." And, taking her hand, he would
have given it to Mr. Darcy who, though extremely surprised,
was not unwilling to receive it, when she instantly drew back,
and said with some discomposure to Sir William:

"Indeed, sir, I have not the least intention of dancing. I entreat
you not to suppose that I moved this way in order to beg for a
partner."

Mr. Darcy, with grave propriety, requested to be allowed the
honour of her hand, but in vain. Elizabeth was determined; nor
did Sir William at all shake her purpose by his attempt at
persuasion.

"You excel so much in the dance, Miss Eliza, that it is cruel to
deny me the happiness of seeing you; and though this gentleman
dislikes the amusement in general, he can have no objection, I
am sure, to oblige us for one half-hour."

"Mr. Darcy is all politeness," said Elizabeth, smiling.

"He is, indeed; but, considering the inducement, my dear Miss
Eliza, we cannot wonder at his complaisance--for who would
object to such a partner?"

Elizabeth looked archly, and turned away. Her resistance had
not injured her with the gentleman, and he was thinking of her
with some complacency, when thus accosted by Miss Bingley:

"I can guess the subject of your reverie."

"I should imagine not."

"You are considering how insupportable it would be to pass many
evenings in this manner--in such society; and indeed I am quite
of your opinion. I was never more annoyed! The insipidity, and
yet the noise--the nothingness, and yet the self-importance of all
those people! What would I give to hear your strictures on them!"

"You conjecture is totally wrong, I assure you. My mind was
more agreeably engaged. I have been meditating on the very
great pleasure which a pair of fine eyes in the face of a pretty
woman can bestow."

Miss Bingley immediately fixed her eyes on his face, and desired
he would tell her what lady had the credit of inspiring such
reflections. Mr. Darcy replied with great intrepidity:

"Miss Elizabeth Bennet."

"Miss Elizabeth Bennet!" repeated Miss Bingley. "I am all
astonishment. How long has she been such a favourite?--and
pray, when am I to wish you joy?"

"That is exactly the question which I expected you to ask. A
lady's imagination is very rapid; it jumps from admiration to
love, from love to matrimony, in a moment. I knew you would
be wishing me joy."

"Nay, if you are serious about it, I shall consider the matter is
absolutely settled. You will be having a charming mother-in-law,
indeed; and, of course, she will always be at Pemberley with you."

He listened to her with perfect indifference while she chose to
entertain herself in this manner; and as his composure convinced
her that all was safe, her wit flowed long.



Chapter 7


Mr. Bennet's property consisted almost entirely in an estate of
two thousand a year, which, unfortunately for his daughters, was
entailed, in default of heirs male, on a distant relation; and their
mother's fortune, though ample for her situation in life, could
but ill supply the deficiency of his. Her father had been an
attorney in Meryton, and had left her four thousand pounds.

She had a sister married to a Mr. Phillips, who had been a clerk
to their father and succeeded him in the business, and a brother
settled in London in a respectable line of trade.

The village of Longbourn was only one mile from Meryton; a
most convenient distance for the young ladies, who were usually
tempted thither three or four times a week, to pay their duty to
their aunt and to a milliner's shop just over the way. The two
youngest of the family, Catherine and Lydia, were particularly
frequent in these attentions; their minds were more vacant than
their sisters', and when nothing better offered, a walk to
Meryton was necessary to amuse their morning hours and
furnish conversation for the evening; and however bare of news
the country in general might be, they always contrived to learn
some from their aunt. At present, indeed, they were well
supplied both with news and happiness by the recent arrival of
a militia regiment in the neighbourhood; it was to remain the
whole winter, and Meryton was the headquarters.

Their visits to Mrs. Phillips were now productive of the most
interesting intelligence. Every day added something to their
knowledge of the officers' names and connections. Their
lodgings were not long a secret, and at length they began to
know the officers themselves. Mr. Phillips visited them all, and
this opened to his nieces a store of felicity unknown before.
They could talk of nothing but officers; and Mr. Bingley's large
fortune, the mention of which gave animation to their mother,
was worthless in their eyes when opposed to the regimentals of
an ensign.

After listening one morning to their effusions on this subject, Mr.
Bennet coolly observed:

"From all that I can collect by your manner of talking, you must
be two of the silliest girls in the country. I have suspected it
some time, but I am now convinced."

Catherine was disconcerted, and made no answer; but Lydia,
with perfect indifference, continued to express her admiration of
Captain Carter, and her hope of seeing him in the course of the
day, as he was going the next morning to London.

"I am astonished, my dear," said Mrs. Bennet, "that you should
be so ready to think your own children silly. If I wished to think
slightingly of anybody's children, it should not be of my own,
however."

"If my children are silly, I must hope to be always sensible of it."

"Yes--but as it happens, they are all of them very clever."

"This is the only point, I flatter myself, on which we do not
agree. I had hoped that our sentiments coincided in every
particular, but I must so far differ from you as to think our two
youngest daughters uncommonly foolish."

"My dear Mr. Bennet, you must not expect such girls to have
the sense of their father and mother. When they get to our age, I
dare say they will not think about officers any more than we do.
I remember the time when I liked a red coat myself very well--and,
indeed, so I do still at my heart; and if a smart young colonel,
with five or six thousand a year, should want one of my girls I
shall not say nay to him; and I thought Colonel Forster looked
very becoming the other night at Sir William's in his regimentals."

"Mamma," cried Lydia, "my aunt says that Colonel Forster and
Captain Carter do not go so often to Miss Watson's as they did
when they first came; she sees them now very often standing in
Clarke's library."

Mrs. Bennet was prevented replying by the entrance of the
footman with a note for Miss Bennet; it came from Netherfield,
and the servant waited for an answer. Mrs. Bennet's eyes
sparkled with pleasure, and she was eagerly calling out, while
her daughter read,

"Well, Jane, who is it from? What is it about? What does he
say? Well, Jane, make haste and tell us; make haste, my love."

"It is from Miss Bingley," said Jane, and then read it aloud.

"MY DEAR FRIEND,--

"If you are not so compassionate as to dine to-day with Louisa
and me, we shall be in danger of hating each other for the rest
of our lives, for a whole day's tete-a-tete between two women
can never end without a quarrel. Come as soon as you can on
receipt of this. My brother and the gentlemen are to dine with
the officers.--Yours ever,

"CAROLINE BINGLEY"

"With the officers!" cried Lydia. "I wonder my aunt did not tell
us of _that_."

"Dining out," said Mrs. Bennet, "that is very unlucky."

"Can I have the carriage?" said Jane.

"No, my dear, you had better go on horseback, because it seems
likely to rain; and then you must stay all night."

"That would be a good scheme," said Elizabeth, "if you were
sure that they would not offer to send her home."

"Oh! but the gentlemen will have Mr. Bingley's chaise to go to
Meryton, and the Hursts have no horses to theirs."

"I had much rather go in the coach."

"But, my dear, your father cannot spare the horses, I am sure.
They are wanted in the farm, Mr. Bennet, are they not?"

"They are wanted in the farm much oftener than I can get them."

"But if you have got them to-day," said Elizabeth, "my mother's
purpose will be answered."

She did at last extort from her father an acknowledgment that
the horses were engaged. Jane was therefore obliged to go on
horseback, and her mother attended her to the door with many
cheerful prognostics of a bad day. Her hopes were answered;
Jane had not been gone long before it rained hard. Her sisters
were uneasy for her, but her mother was delighted. The rain
continued the whole evening without intermission; Jane certainly
could not come back.

"This was a lucky idea of mine, indeed!" said Mrs. Bennet more
than once, as if the credit of making it rain were all her own. Till
the next morning, however, she was not aware of all the felicity
of her contrivance. Breakfast was scarcely over when a servant
from Netherfield brought the following note for Elizabeth:

"MY DEAREST LIZZY,--

"I find myself very unwell this morning, which, I suppose, is to
be imputed to my getting wet through yesterday. My kind friends
will not hear of my returning till I am better. They insist also
on my seeing Mr. Jones--therefore do not be alarmed if you should
hear of his having been to me--and, excepting a sore throat and
headache, there is not much the matter with me.--Yours, etc."

"Well, my dear," said Mr. Bennet, when Elizabeth had read the
note aloud, "if your daughter should have a dangerous fit of
illness--if she should die, it would be a comfort to know that it
was all in pursuit of Mr. Bingley, and under your orders."

"Oh! I am not afraid of her dying. People do not die of little
trifling colds. She will be taken good care of. As long as she
stays there, it is all very well. I would go and see her if I could
have the carriage."

Elizabeth, feeling really anxious, was determined to go to her,
though the carriage was not to be had; and as she was no
horsewoman, walking was her only alternative. She declared her
resolution.

"How can you be so silly," cried her mother, "as to think of such
a thing, in all this dirt! You will not be fit to be seen when you
get there."

"I shall be very fit to see Jane--which is all I want."

"Is this a hint to me, Lizzy," said her father, "to send for
the horses?"

"No, indeed, I do not wish to avoid the walk. The distance is
nothing when one has a motive; only three miles. I shall be back
by dinner."

"I admire the activity of your benevolence," observed Mary, "but
every impulse of feeling should be guided by reason; and, in my
opinion, exertion should always be in proportion to what is
required."

"We will go as far as Meryton with you," said Catherine and
Lydia. Elizabeth accepted their company, and the three young
ladies set off together.

"If we make haste," said Lydia, as they walked along, "perhaps
we may see something of Captain Carter before he goes."

In Meryton they parted; the two youngest repaired to the lodgings of
one of the officers' wives, and Elizabeth continued her walk alone,
crossing field after field at a quick pace, jumping over stiles
and springing over puddles with impatient activity, and finding
herself at last within view of the house, with weary ankles, dirty
stockings, and a face glowing with the warmth of exercise.

She was shown into the breakfast-parlour, where all but Jane
were assembled, and where her appearance created a great deal
of surprise. That she should have walked three miles so early
in the day, in such dirty weather, and by herself, was almost
incredible to Mrs. Hurst and Miss Bingley; and Elizabeth was
convinced that they held her in contempt for it. She was
received, however, very politely by them; and in their brother's
manners there was something better than politeness; there was
good humour and kindness. Mr. Darcy said very little, and Mr.
Hurst nothing at all. The former was divided between admiration
of the brilliancy which exercise had given to her complexion,
and doubt as to the occasion's justifying her coming so far
alone. The latter was thinking only of his breakfast.

Her inquiries after her sister were not very favourably answered.
Miss Bennet had slept ill, and though up, was very feverish, and
not well enough to leave her room. Elizabeth was glad to be
taken to her immediately; and Jane, who had only been withheld
by the fear of giving alarm or inconvenience from expressing in
her note how much she longed for such a visit, was delighted at
her entrance. She was not equal, however, to much conversation,
and when Miss Bingley left them together, could attempt little
besides expressions of gratitude for the extraordinary kindness
she was treated with. Elizabeth silently attended her.

When breakfast was over they were joined by the sisters; and
Elizabeth began to like them herself, when she saw how much
affection and solicitude they showed for Jane. The apothecary
came, and having examined his patient, said, as might be
supposed, that she had caught a violent cold, and that they must
endeavour to get the better of it; advised her to return to bed,
and promised her some draughts. The advice was followed
readily, for the feverish symptoms increased, and her head ached
acutely. Elizabeth did not quit her room for a moment; nor were
the other ladies often absent; the gentlemen being out, they had,
in fact, nothing to do elsewhere.

When the clock struck three, Elizabeth felt that she must go, and
very unwillingly said so. Miss Bingley offered her the carriage,
and she only wanted a little pressing to accept it, when Jane
testified such concern in parting with her, that Miss Bingley was
obliged to convert the offer of the chaise to an invitation to
remain at Netherfield for the present. Elizabeth most thankfully
consented, and a servant was dispatched to Longbourn to
acquaint the family with her stay and bring back a supply of
clothes.



Chapter 8


At five o'clock the two ladies retired to dress, and at half-past
six Elizabeth was summoned to dinner. To the civil inquiries
which then poured in, and amongst which she had the pleasure
of distinguishing the much superior solicitude of Mr. Bingley's,
she could not make a very favourable answer. Jane was by no
means better. The sisters, on hearing this, repeated three or four
times how much they were grieved, how shocking it was to have
a bad cold, and how excessively they disliked being ill
themselves; and then thought no more of the matter: and their
indifference towards Jane when not immediately before them
restored Elizabeth to the enjoyment of all her former dislike.

Their brother, indeed, was the only one of the party whom she
could regard with any complacency. His anxiety for Jane was
evident, and his attentions to herself most pleasing, and
they prevented her feeling herself so much an intruder as she
believed she was considered by the others. She had very little
notice from any but him. Miss Bingley was engrossed by Mr.
Darcy, her sister scarcely less so; and as for Mr. Hurst, by
whom Elizabeth sat, he was an indolent man, who lived only to
eat, drink, and play at cards; who, when he found her to prefer
a plain dish to a ragout, had nothing to say to her.

When dinner was over, she returned directly to Jane, and Miss
Bingley began abusing her as soon as she was out of the room.
Her manners were pronounced to be very bad indeed, a mixture
of pride and impertinence; she had no conversation, no style, no
beauty. Mrs. Hurst thought the same, and added:

"She has nothing, in short, to recommend her, but being an
excellent walker. I shall never forget her appearance this
morning. She really looked almost wild."

"She did, indeed, Louisa. I could hardly keep my countenance.
Very nonsensical to come at all! Why must _she_ be scampering
about the country, because her sister had a cold? Her hair, so
untidy, so blowsy!"

"Yes, and her petticoat; I hope you saw her petticoat, six inches
deep in mud, I am absolutely certain; and the gown which had
been let down to hide it not doing its office."

"Your picture may be very exact, Louisa," said Bingley; "but
this was all lost upon me. I thought Miss Elizabeth Bennet
looked remarkably well when she came into the room this
morning. Her dirty petticoat quite escaped my notice."

"_You_ observed it, Mr. Darcy, I am sure," said Miss Bingley;
"and I am inclined to think that you would not wish to see
_your_ sister make such an exhibition."

"Certainly not."

"To walk three miles, or four miles, or five miles, or whatever it
is, above her ankles in dirt, and alone, quite alone! What could
she mean by it? It seems to me to show an abominable sort of
conceited independence, a most country-town indifference to
decorum."

"It shows an affection for her sister that is very pleasing," said
Bingley.

"I am afraid, Mr. Darcy," observed Miss Bingley in a half
whisper, "that this adventure has rather affected your
admiration of her fine eyes."

"Not at all," he replied; "they were brightened by the exercise."
A short pause followed this speech, and Mrs. Hurst began again:

"I have a excessive regard for Miss Jane Bennet, she is really
a very sweet girl, and I wish with all my heart she were well
settled. But with such a father and mother, and such low
connections, I am afraid there is no chance of it."

"I think I have heard you say that their uncle is an attorney on
Meryton."

"Yes; and they have another, who lives somewhere near Cheapside."

"That is capital," added her sister, and they both laughed heartily.

"If they had uncles enough to fill _all_ Cheapside," cried
Bingley, "it would not make them one jot less agreeable."

"But it must very materially lessen their chance of marrying men
of any consideration in the world," replied Darcy.

To this speech Bingley made no answer; but his sisters gave it
their hearty assent, and indulged their mirth for some time at the
expense of their dear friend's vulgar relations.

With a renewal of tenderness, however, they returned to her
room on leaving the dining-parlour, and sat with her till
summoned to coffee. She was still very poorly, and Elizabeth
would not quit her at all, till late in the evening, when she had
the comfort of seeing her sleep, and when it seemed to her rather
right than pleasant that she should go downstairs herself. On
entering the drawing-room she found the whole party at loo, and
was immediately invited to join them; but suspecting them to be
playing high she declined it, and making her sister the excuse,
said she would amuse herself for the short time she could stay
below, with a book. Mr. Hurst looked at her with astonishment.

"Do you prefer reading to cards?" said he; "that is rather
singular."

"Miss Eliza Bennet," said Miss Bingley, "despises cards. She is
a great reader, and has no pleasure in anything else."

"I deserve neither such praise nor such censure," cried Elizabeth;
"I am _not_ a great reader, and I have pleasure in many things."

"In nursing your sister I am sure you have pleasure," said Bingley;
"and I hope it will be soon increased by seeing her quite well."

Elizabeth thanked him from her heart, and then walked towards
the table where a few books were lying. He immediately offered
to fetch her others--all that his library afforded.

"And I wish my collection were larger for your benefit and my
own credit; but I am an idle fellow, and though I have not many,
I have more than I ever looked into."

Elizabeth assured him that she could suit herself perfectly with
those in the room.

"I am astonished," said Miss Bingley, "that my father should
have left so small a collection of books. What a delightful library
you have at Pemberley, Mr. Darcy!"

"It ought to be good," he replied, "it has been the work of many
generations."

"And then you have added so much to it yourself, you are
always buying books."

"I cannot comprehend the neglect of a family library in such days
as these."

"Neglect! I am sure you neglect nothing that can add to the
beauties of that noble place. Charles, when you build _your_
house, I wish it may be half as delightful as Pemberley."

"I wish it may."

"But I would really advise you to make your purchase in that
neighbourhood, and take Pemberley for a kind of model. There
is not a finer county in England than Derbyshire."

"With all my heart; I will buy Pemberley itself if Darcy will
sell it."

"I am talking of possibilities, Charles."

"Upon my word, Caroline, I should think it more possible to get
Pemberley by purchase than by imitation."

Elizabeth was so much caught with what passed, as to leave her
very little attention for her book; and soon laying it wholly
aside, she drew near the card-table, and stationed herself
between Mr. Bingley and his eldest sister, to observe the game.

"Is Miss Darcy much grown since the spring?" said Miss
Bingley; "will she be as tall as I am?"

"I think she will. She is now about Miss Elizabeth Bennet's
height, or rather taller."

"How I long to see her again! I never met with anybody who
delighted me so much. Such a countenance, such manners! And
so extremely accomplished for her age! Her performance on the
pianoforte is exquisite."

"It is amazing to me," said Bingley, "how young ladies can have
patience to be so very accomplished as they all are."

"All young ladies accomplished! My dear Charles, what do you mean?"

"Yes, all of them, I think. They all paint tables, cover screens,
and net purses. I scarcely know anyone who cannot do all this,
and I am sure I never heard a young lady spoken of for the first
time, without being informed that she was very accomplished."

"Your list of the common extent of accomplishments," said Darcy,
"has too much truth. The word is applied to many a woman who
deserves it no otherwise than by netting a purse or covering
a screen. But I am very far from agreeing with you in your
estimation of ladies in general. I cannot boast of knowing
more than half-a-dozen, in the whole range of my acquaintance,
that are really accomplished."

"Nor I, I am sure," said Miss Bingley.

"Then," observed Elizabeth, "you must comprehend a great deal
in your idea of an accomplished woman."

"Yes, I do comprehend a great deal in it."

"Oh! certainly," cried his faithful assistant, "no one can be really
esteemed accomplished who does not greatly surpass what is
usually met with. A woman must have a thorough knowledge of
music, singing, drawing, dancing, and the modern languages, to
deserve the word; and besides all this, she must possess a certain
something in her air and manner of walking, the tone of her
voice, her address and expressions, or the word will be but
half-deserved."

"All this she must possess," added Darcy, "and to all this she
must yet add something more substantial, in the improvement of
her mind by extensive reading."

"I am no longer surprised at your knowing _only_ six accomplished
women. I rather wonder now at your knowing _any_."

"Are you so severe upon your own sex as to doubt the possibility
of all this?"

"I never saw such a woman. I never saw such capacity, and
taste, and application, and elegance, as you describe united."

Mrs. Hurst and Miss Bingley both cried out against the injustice
of her implied doubt, and were both protesting that they knew
many women who answered this description, when Mr. Hurst
called them to order, with bitter complaints of their inattention
to what was going forward. As all conversation was thereby at
an end, Elizabeth soon afterwards left the room.

"Elizabeth Bennet," said Miss Bingley, when the door was
closed on her, "is one of those young ladies who seek to
recommend themselves to the other sex by undervaluing their
own; and with many men, I dare say, it succeeds. But, in my
opinion, it is a paltry device, a very mean art."

"Undoubtedly," replied Darcy, to whom this remark was chiefly
addressed, "there is a meanness in _all_ the arts which ladies
sometimes condescend to employ for captivation. Whatever
bears affinity to cunning is despicable."

Miss Bingley was not so entirely satisfied with this reply as to
continue the subject.

Elizabeth joined them again only to say that her sister was worse,
and that she could not leave her. Bingley urged Mr. Jones being
sent for immediately; while his sisters, convinced that no country
advice could be of any service, recommended an express to town for
one of the most eminent physicians. This she would not hear of;
but she was not so unwilling to comply with their brother's
proposal; and it was settled that Mr. Jones should be sent for
early in the morning, if Miss Bennet were not decidedly better.
Bingley was quite uncomfortable; his sisters declared that they
were miserable. They solaced their wretchedness, however, by
duets after supper, while he could find no better relief to his
feelings than by giving his housekeeper directions that every
attention might be paid to the sick lady and her sister.



Chapter 9


Elizabeth passed the chief of the night in her sister's room, and
in the morning had the pleasure of being able to send a tolerable
answer to the inquiries which she very early received from Mr.
Bingley by a housemaid, and some time afterwards from the two
elegant ladies who waited on his sisters. In spite of this
amendment, however, she requested to have a note sent to Longbourn,
desiring her mother to visit Jane, and form her own judgement of
her situation. The note was immediately dispatched, and its
contents as quickly complied with. Mrs. Bennet, accompanied by
her two youngest girls, reached Netherfield soon after the family
breakfast.

Had she found Jane in any apparent danger, Mrs. Bennet would
have been very miserable; but being satisfied on seeing her that
her illness was not alarming, she had no wish of her recovering
immediately, as her restoration to health would probably remove
her from Netherfield. She would not listen, therefore, to her
daughter's proposal of being carried home; neither did the
apothecary, who arrived about the same time, think it at all
advisable. After sitting a little while with Jane, on Miss
Bingley's appearance and invitation, the mother and three
daughter all attended her into the breakfast parlour. Bingley met
them with hopes that Mrs. Bennet had not found Miss Bennet
worse than she expected.

"Indeed I have, sir," was her answer. "She is a great deal too
ill to be moved. Mr. Jones says we must not think of moving her.
We must trespass a little longer on your kindness."

"Removed!" cried Bingley. "It must not be thought of. My
sister, I am sure, will not hear of her removal."

"You may depend upon it, Madam," said Miss Bingley, with cold
civility, "that Miss Bennet will receive every possible attention
while she remains with us."

Mrs. Bennet was profuse in her acknowledgments.

"I am sure," she added, "if it was not for such good friends I do
not know what would become of her, for she is very ill indeed,
and suffers a vast deal, though with the greatest patience in the
world, which is always the way with her, for she has, without
exception, the sweetest temper I have ever met with. I often tell
my other girls they are nothing to _her_. You have a sweet room
here, Mr. Bingley, and a charming prospect over the gravel walk.
I do not know a place in the country that is equal to Netherfield.
You will not think of quitting it in a hurry, I hope, though you
have but a short lease."

"Whatever I do is done in a hurry," replied he; "and therefore if I
should resolve to quit Netherfield, I should probably be off in
five minutes. At present, however, I consider myself as quite
fixed here."

"That is exactly what I should have supposed of you," said
Elizabeth.

"You begin to comprehend me, do you?" cried he, turning
towards her.

"Oh! yes--I understand you perfectly."

"I wish I might take this for a compliment; but to be so easily
seen through I am afraid is pitiful."

"That is as it happens. It does not follow that a deep, intricate
character is more or less estimable than such a one as yours."

"Lizzy," cried her mother, "remember where you are, and do not
run on in the wild manner that you are suffered to do at home."

"I did not know before," continued Bingley immediately, "that
you were a studier of character. It must be an amusing study."

"Yes, but intricate characters are the _most_ amusing. They
have at least that advantage."

"The country," said Darcy, "can in general supply but a few
subjects for such a study. In a country neighbourhood you move
in a very confined and unvarying society."

"But people themselves alter so much, that there is something
new to be observed in them for ever."

"Yes, indeed," cried Mrs. Bennet, offended by his manner of
mentioning a country neighbourhood. "I assure you there is
quite as much of _that_ going on in the country as in town."

Everybody was surprised, and Darcy, after looking at her for a
moment, turned silently away. Mrs. Bennet, who fancied she
had gained a complete victory over him, continued her triumph.

"I cannot see that London has any great advantage over the
country, for my part, except the shops and public places. The
country is a vast deal pleasanter, is it not, Mr. Bingley?"

"When I am in the country," he replied, "I never wish to leave it;
and when I am in town it is pretty much the same. They have
each their advantages, and I can be equally happy in either."

"Aye--that is because you have the right disposition. But that
gentleman," looking at Darcy, "seemed to think the country was
nothing at all."

"Indeed, Mamma, you are mistaken," said Elizabeth, blushing for
her mother. "You quite mistook Mr. Darcy. He only meant that
there was not such a variety of people to be met with in the
country as in the town, which you must acknowledge to be
true."

"Certainly, my dear, nobody said there were; but as to not
meeting with many people in this neighbourhood, I believe
there are few neighbourhoods larger. I know we dine with
four-and-twenty families."

Nothing but concern for Elizabeth could enable Bingley to keep
his countenance. His sister was less delicate, and directed her
eyes towards Mr. Darcy with a very expressive smile. Elizabeth,
for the sake of saying something that might turn her mother's
thoughts, now asked her if Charlotte Lucas had been at
Longbourn since _her_ coming away.

"Yes, she called yesterday with her father. What an agreeable
man Sir William is, Mr. Bingley, is not he? So much the man of
fashion! So genteel and easy! He had always something to say
to everybody. _That_ is my idea of good breeding; and those
persons who fancy themselves very important, and never open
their mouths, quite mistake the matter."

"Did Charlotte dine with you?"

"No, she would go home. I fancy she was wanted about the
mince-pies. For my part, Mr. Bingley, I always keep servants
that can do their own work; _my_ daughters are brought up very
differently. But everybody is to judge for themselves, and the
Lucases are a very good sort of girls, I assure you. It is a pity
they are not handsome! Not that I think Charlotte so _very_
plain--but then she is our particular friend."

"She seems a very pleasant young woman."

"Oh! dear, yes; but you must own she is very plain. Lady Lucas
herself has often said so, and envied me Jane's beauty. I do not
like to boast of my own child, but to be sure, Jane--one does
not often see anybody better looking. It is what everybody says.
I do not trust my own partiality. When she was only fifteen,
there was a man at my brother Gardiner's in town so much in
love with her that my sister-in-law was sure he would make her
an offer before we came away. But, however, he did not.
Perhaps he thought her too young. However, he wrote some
verses on her, and very pretty they were."

"And so ended his affection," said Elizabeth impatiently. "There
has been many a one, I fancy, overcome in the same way. I
wonder who first discovered the efficacy of poetry in driving
away love!"

"I have been used to consider poetry as the _food_ of love," said
Darcy.

"Of a fine, stout, healthy love it may. Everything nourishes
what is strong already. But if it be only a slight, thin sort of
inclination, I am convinced that one good sonnet will starve it
entirely away."

Darcy only smiled; and the general pause which ensued made
Elizabeth tremble lest her mother should be exposing herself
again. She longed to speak, but could think of nothing to say;
and after a short silence Mrs. Bennet began repeating her thanks
to Mr. Bingley for his kindness to Jane, with an apology for
troubling him also with Lizzy. Mr. Bingley was unaffectedly
civil in his answer, and forced his younger sister to be civil
also, and say what the occasion required. She performed her
part indeed without much graciousness, but Mrs. Bennet was
satisfied, and soon afterwards ordered her carriage. Upon this
signal, the youngest of her daughters put herself forward. The
two girls had been whispering to each other during the whole
visit, and the result of it was, that the youngest should tax
Mr. Bingley with having promised on his first coming into the
country to give a ball at Netherfield.

Lydia was a stout, well-grown girl of fifteen, with a fine
complexion and good-humoured countenance; a favourite with her
mother, whose affection had brought her into public at an early
age. She had high animal spirits, and a sort of natural
self-consequence, which the attention of the officers, to whom
her uncle's good dinners, and her own easy manners recommended
her, had increased into assurance. She was very equal,
therefore, to address Mr. Bingley on the subject of the ball, and
abruptly reminded him of his promise; adding, that it would be
the most shameful thing in the world if he did not keep it. His
answer to this sudden attack was delightful to their mother's ear:

"I am perfectly ready, I assure you, to keep my engagement; and
when your sister is recovered, you shall, if you please, name the
very day of the ball. But you would not wish to be dancing
when she is ill."

Lydia declared herself satisfied. "Oh! yes--it would be much
better to wait till Jane was well, and by that time most likely
Captain Carter would be at Meryton again. And when you have
given _your_ ball," she added, "I shall insist on their giving one
also. I shall tell Colonel Forster it will be quite a shame if he
does not."

Mrs. Bennet and her daughters then departed, and Elizabeth
returned instantly to Jane, leaving her own and her relations'
behaviour to the remarks of the two ladies and Mr. Darcy; the
latter of whom, however, could not be prevailed on to join in
their censure of _her_, in spite of all Miss Bingley's witticisms on
_fine eyes_.



Chapter 10


The day passed much as the day before had done. Mrs. Hurst
and Miss Bingley had spent some hours of the morning with the
invalid, who continued, though slowly, to mend; and in the
evening Elizabeth joined their party in the drawing-room. The
loo-table, however, did not appear. Mr. Darcy was writing, and
Miss Bingley, seated near him, was watching the progress of his
letter and repeatedly calling off his attention by messages to
his sister. Mr. Hurst and Mr. Bingley were at piquet, and Mrs.
Hurst was observing their game.

Elizabeth took up some needlework, and was sufficiently
amused in attending to what passed between Darcy and his
companion. The perpetual commendations of the lady, either on
his handwriting, or on the evenness of his lines, or on the length
of his letter, with the perfect unconcern with which her praises
were received, formed a curious dialogue, and was exactly in
union with her opinion of each.

"How delighted Miss Darcy will be to receive such a letter!"

He made no answer.

"You write uncommonly fast."

"You are mistaken. I write rather slowly."

"How many letters you must have occasion to write in the
course of a year! Letters of business, too! How odious I should
think them!"

"It is fortunate, then, that they fall to my lot instead of yours."

"Pray tell your sister that I long to see her."

"I have already told her so once, by your desire."

"I am afraid you do not like your pen. Let me mend it for you.
I mend pens remarkably well."

"Thank you--but I always mend my own."

"How can you contrive to write so even?"

He was silent.

"Tell your sister I am delighted to hear of her improvement on
the harp; and pray let her know that I am quite in raptures with
her beautiful little design for a table, and I think it infinitely
superior to Miss Grantley's."

"Will you give me leave to defer your raptures till I write again?
At present I have not room to do them justice."

"Oh! it is of no consequence. I shall see her in January. But do
you always write such charming long letters to her, Mr. Darcy?"

"They are generally long; but whether always charming it is not
for me to determine."

"It is a rule with me, that a person who can write a long letter
with ease, cannot write ill."

"That will not do for a compliment to Darcy, Caroline," cried
her brother, "because he does _not_ write with ease. He studies
too much for words of four syllables. Do not you, Darcy?"

"My style of writing is very different from yours."

"Oh!" cried Miss Bingley, "Charles writes in the most careless
way imaginable. He leaves out half his words, and blots the
rest."

"My ideas flow so rapidly that I have not time to express
them--by which means my letters sometimes convey no ideas
at all to my correspondents."

"Your humility, Mr. Bingley," said Elizabeth, "must disarm
reproof."

"Nothing is more deceitful," said Darcy, "than the appearance of
humility. It is often only carelessness of opinion, and sometimes
an indirect boast."

"And which of the two do you call _my_ little recent piece of
modesty?"

"The indirect boast; for you are really proud of your defects in
writing, because you consider them as proceeding from a
rapidity of thought and carelessness of execution, which, if not
estimable, you think at least highly interesting. The power of
doing anything with quickness is always prized much by the
possessor, and often without any attention to the imperfection of
the performance. When you told Mrs. Bennet this morning that
if you ever resolved upon quitting Netherfield you should be
gone in five minutes, you meant it to be a sort of panegyric, of
compliment to yourself--and yet what is there so very laudable
in a precipitance which must leave very necessary business
undone, and can be of no real advantage to yourself or anyone
else?"

"Nay," cried Bingley, "this is too much, to remember at night all
the foolish things that were said in the morning. And yet, upon
my honour, I believe what I said of myself to be true, and I
believe it at this moment. At least, therefore, I did not assume
the character of needless precipitance merely to show off before
the ladies."

"I dare say you believed it; but I am by no means convinced that
you would be gone with such celerity. Your conduct would be
quite as dependent on chance as that of any man I know; and if,
as you were mounting your horse, a friend were to say, 'Bingley,
you had better stay till next week,' you would probably do it,
you would probably not go--and at another word, might stay a
month."

"You have only proved by this," cried Elizabeth, "that Mr.
Bingley did not do justice to his own disposition. You have
shown him off now much more than he did himself."

"I am exceedingly gratified," said Bingley, "by your converting
what my friend says into a compliment on the sweetness of my
temper. But I am afraid you are giving it a turn which that
gentleman did by no means intend; for he would certainly think
better of me, if under such a circumstance I were to give a flat
denial, and ride off as fast as I could."

"Would Mr. Darcy then consider the rashness of your original
intentions as atoned for by your obstinacy in adhering to it?"

"Upon my word, I cannot exactly explain the matter; Darcy must
speak for himself."

"You expect me to account for opinions which you choose to
call mine, but which I have never acknowledged. Allowing the
case, however, to stand according to your representation, you
must remember, Miss Bennet, that the friend who is supposed to
desire his return to the house, and the delay of his plan, has
merely desired it, asked it without offering one argument in
favour of its propriety."

"To yield readily--easily--to the _persuasion_ of a friend is
no merit with you."

"To yield without conviction is no compliment to the understanding
of either."

"You appear to me, Mr. Darcy, to allow nothing for the
influence of friendship and affection. A regard for the requester
would often make one readily yield to a request, without waiting
for arguments to reason one into it. I am not particularly
speaking of such a case as you have supposed about Mr.
Bingley. We may as well wait, perhaps, till the circumstance
occurs before we discuss the discretion of his behaviour
thereupon. But in general and ordinary cases between friend and
friend, where one of them is desired by the other to change a
resolution of no very great moment, should you think ill of that
person for complying with the desire, without waiting to be
argued into it?"

"Will it not be advisable, before we proceed on this subject, to
arrange with rather more precision the degree of importance
which is to appertain to this request, as well as the degree of
intimacy subsisting between the parties?"

"By all means," cried Bingley; "let us hear all the particulars,
not forgetting their comparative height and size; for that will
have more weight in the argument, Miss Bennet, than you may be
aware of. I assure you, that if Darcy were not such a great tall
fellow, in comparison with myself, I should not pay him half so
much deference. I declare I do not know a more awful object
than Darcy, on particular occasions, and in particular places; at
his own house especially, and of a Sunday evening, when he has
nothing to do."

Mr. Darcy smiled; but Elizabeth thought she could perceive that
he was rather offended, and therefore checked her laugh. Miss
Bingley warmly resented the indignity he had received, in an
expostulation with her brother for talking such nonsense.

"I see your design, Bingley," said his friend. "You dislike an
argument, and want to silence this."

"Perhaps I do. Arguments are too much like disputes. If you and
Miss Bennet will defer yours till I am out of the room, I shall
be very thankful; and then you may say whatever you like of me."

"What you ask," said Elizabeth, "is no sacrifice on my side; and
Mr. Darcy had much better finish his letter."

Mr. Darcy took her advice, and did finish his letter.

When that business was over, he applied to Miss Bingley and
Elizabeth for an indulgence of some music. Miss Bingley moved
with some alacrity to the pianoforte; and, after a polite request
that Elizabeth would lead the way which the other as politely
and more earnestly negatived, she seated herself.

Mrs. Hurst sang with her sister, and while they were thus
employed, Elizabeth could not help observing, as she turned
over some music-books that lay on the instrument, how frequently
Mr. Darcy's eyes were fixed on her. She hardly knew how to
suppose that she could be an object of admiration to so great a
man; and yet that he should look at her because he disliked her,
was still more strange. She could only imagine, however, at last
that she drew his notice because there was something more wrong
and reprehensible, according to his ideas of right, than in any
other person present. The supposition did not pain her. She
liked him too little to care for his approbation.

After playing some Italian songs, Miss Bingley varied the charm
by a lively Scotch air; and soon afterwards Mr. Darcy, drawing
near Elizabeth, said to her:

"Do not you feel a great inclination, Miss Bennet, to seize such
an opportunity of dancing a reel?"

She smiled, but made no answer. He repeated the question, with
some surprise at her silence.

"Oh!" said she, "I heard you before, but I could not immediately
determine what to say in reply. You wanted me, I know, to say
'Yes,' that you might have the pleasure of despising my taste;
but I always delight in overthrowing those kind of schemes,
and cheating a person of their premeditated contempt. I have,
therefore, made up my mind to tell you, that I do not want to
dance a reel at all--and now despise me if you dare."

"Indeed I do not dare."

Elizabeth, having rather expected to affront him, was amazed at
his gallantry; but there was a mixture of sweetness and archness
in her manner which made it difficult for her to affront anybody;
and Darcy had never been so bewitched by any woman as he
was by her. He really believed, that were it not for the
inferiority of her connections, he should be in some danger.

Miss Bingley saw, or suspected enough to be jealous; and her
great anxiety for the recovery of her dear friend Jane received
some assistance from her desire of getting rid of Elizabeth.

She often tried to provoke Darcy into disliking her guest, by
talking of their supposed marriage, and planning his happiness in
such an alliance.

"I hope," said she, as they were walking together in the
shrubbery the next day, "you will give your mother-in-law a few
hints, when this desirable event takes place, as to the advantage
of holding her tongue; and if you can compass it, do sure the
younger girls of running after officers. And, if I may mention so
delicate a subject, endeavour to check that little something,
bordering on conceit and impertinence, which your lady
possesses."

"Have you anything else to propose for my domestic felicity?"

"Oh! yes. Do let the portraits of your uncle and aunt Phillips be
placed in the gallery at Pemberley. Put them next to your
great-uncle the judge. They are in the same profession, you
know, only in different lines. As for your Elizabeth's picture, you
must not have it taken, for what painter could do justice to those
beautiful eyes?"

"It would not be easy, indeed, to catch their expression, but their
colour and shape, and the eyelashes, so remarkably fine, might
be copied."

At that moment they were met from another walk by Mrs. Hurst
and Elizabeth herself.

"I did not know that you intended to walk," said Miss Bingley,
in some confusion, lest they had been overheard.

"You used us abominably ill," answered Mrs. Hurst, "running
away without telling us that you were coming out."

Then taking the disengaged arm of Mr. Darcy, she left Elizabeth
to walk by herself. The path just admitted three. Mr. Darcy felt
their rudeness, and immediately said:

"This walk is not wide enough for our party. We had better go
into the avenue."

But Elizabeth, who had not the least inclination to remain with
them, laughingly answered:

"No, no; stay where you are. You are charmingly grouped, and
appear to uncommon advantage. The picturesque would be
spoilt by admitting a fourth. Good-bye."

She then ran gaily off, rejoicing as she rambled about, in the
hope of being at home again in a day or two. Jane was already
so much recovered as to intend leaving her room for a couple of
hours that evening.



Chapter 11


When the ladies removed after dinner, Elizabeth ran up to her
sister, and seeing her well guarded from cold, attended her into
the drawing-room, where she was welcomed by her two friends
with many professions of pleasure; and Elizabeth had never seen
them so agreeable as they were during the hour which passed
before the gentlemen appeared. Their powers of conversation
were considerable. They could describe an entertainment with
accuracy, relate an anecdote with humour, and laugh at their
acquaintance with spirit.

But when the gentlemen entered, Jane was no longer the first
object; Miss Bingley's eyes were instantly turned toward Darcy,
and she had something to say to him before he had advanced
many steps. He addressed himself to Miss Bennet, with a polite
congratulation; Mr. Hurst also made her a slight bow, and said
he was "very glad;" but diffuseness and warmth remained for
Bingley's salutation. He was full of joy and attention. The first
half-hour was spent in piling up the fire, lest she should suffer
from the change of room; and she removed at his desire to the
other side of the fireplace, that she might be further from the
door. He then sat down by her, and talked scarcely to anyone
else. Elizabeth, at work in the opposite corner, saw it all with
great delight.

When tea was over, Mr. Hurst reminded his sister-in-law of the
card-table--but in vain. She had obtained private intelligence
that Mr. Darcy did not wish for cards; and Mr. Hurst soon found
even his open petition rejected. She assured him that no one
intended to play, and the silence of the whole party on the
subject seemed to justify her. Mr. Hurst had therefore nothing
to do, but to stretch himself on one of the sofas and go to
sleep. Darcy took up a book; Miss Bingley did the same; and
Mrs. Hurst, principally occupied in playing with her bracelets
and rings, joined now and then in her brother's conversation
with Miss Bennet.

Miss Bingley's attention was quite as much engaged in watching
Mr. Darcy's progress through _his_ book, as in reading her own;
and she was perpetually either making some inquiry, or looking
at his page. She could not win him, however, to any conversation;
he merely answered her question, and read on. At length, quite
exhausted by the attempt to be amused with her own book, which
she had only chosen because it was the second volume of his,
she gave a great yawn and said, "How pleasant it is to spend an
evening in this way! I declare after all there is no enjoyment
like reading! How much sooner one tires of anything than of a
book! When I have a house of my own, I shall be miserable if
I have not an excellent library."

No one made any reply. She then yawned again, threw aside her
book, and cast her eyes round the room in quest for some
amusement; when hearing her brother mentioning a ball to Miss
Bennet, she turned suddenly towards him and said:

"By the bye, Charles, are you really serious in meditating a dance
at Netherfield? I would advise you, before you determine on it,
to consult the wishes of the present party; I am much mistaken if
there are not some among us to whom a ball would be rather a
punishment than a pleasure."

"If you mean Darcy," cried her brother, "he may go to bed, if he
chooses, before it begins--but as for the ball, it is quite a settled
thing; and as soon as Nicholls has made white soup enough, I
shall send round my cards."

"I should like balls infinitely better," she replied, "if they
were carried on in a different manner; but there is something
insufferably tedious in the usual process of such a meeting. It
would surely be much more rational if conversation instead of
dancing were made the order of the day."

"Much more rational, my dear Caroline, I dare say, but it would
not be near so much like a ball."

Miss Bingley made no answer, and soon afterwards she got up
and walked about the room. Her figure was elegant, and she
walked well; but Darcy, at whom it was all aimed, was still
inflexibly studious. In the desperation of her feelings, she
resolved on one effort more, and, turning to Elizabeth, said:

"Miss Eliza Bennet, let me persuade you to follow my example,
and take a turn about the room. I assure you it is very
refreshing after sitting so long in one attitude."

Elizabeth was surprised, but agreed to it immediately. Miss
Bingley succeeded no less in the real object of her civility;
Mr. Darcy looked up. He was as much awake to the novelty of
attention in that quarter as Elizabeth herself could be, and
unconsciously closed his book. He was directly invited to join
their party, but he declined it, observing that he could imagine
but two motives for their choosing to walk up and down the
room together, with either of which motives his joining them
would interfere. "What could he mean? She was dying to know
what could be his meaning?"--and asked Elizabeth whether she
could at all understand him?

"Not at all," was her answer; "but depend upon it, he means to
be severe on us, and our surest way of disappointing him will be
to ask nothing about it."

Miss Bingley, however, was incapable of disappointing Mr.
Darcy in anything, and persevered therefore in requiring an
explanation of his two motives.

"I have not the smallest objection to explaining them," said he,
as soon as she allowed him to speak. "You either choose this
method of passing the evening because you are in each other's
confidence, and have secret affairs to discuss, or because you are
conscious that your figures appear to the greatest advantage in
walking; if the first, I would be completely in your way, and if
the second, I can admire you much better as I sit by the fire."

"Oh! shocking!" cried Miss Bingley. "I never heard anything so
abominable. How shall we punish him for such a speech?"

"Nothing so easy, if you have but the inclination," said Elizabeth.
"We can all plague and punish one another. Tease him--laugh
at him. Intimate as you are, you must know how it is to be
done."

"But upon my honour, I do _not_. I do assure you that my
intimacy has not yet taught me _that_. Tease calmness of
manner and presence of mind! No, no--feel he may defy us
there. And as to laughter, we will not expose ourselves, if you
please, by attempting to laugh without a subject. Mr. Darcy may
hug himself."

"Mr. Darcy is not to be laughed at!" cried Elizabeth. "That is
an uncommon advantage, and uncommon I hope it will continue, for
it would be a great loss to _me_ to have many such acquaintances.
I dearly love a laugh."

"Miss Bingley," said he, "has given me more credit than can be.
The wisest and the best of men--nay, the wisest and best of their
actions--may be rendered ridiculous by a person whose first
object in life is a joke."

"Certainly," replied Elizabeth--"there are such people, but I
hope I am not one of _them_. I hope I never ridicule what is
wise and good. Follies and nonsense, whims and
inconsistencies, _do_ divert me, I own, and I laugh at them
whenever I can. But these, I suppose, are precisely what you
are without."

"Perhaps that is not possible for anyone. But it has been the
study of my life to avoid those weaknesses which often expose a
strong understanding to ridicule."

"Such as vanity and pride."

"Yes, vanity is a weakness indeed. But pride--where there is a
real superiority of mind, pride will be always under good
regulation."

Elizabeth turned away to hide a smile.

"Your examination of Mr. Darcy is over, I presume," said Miss
Bingley; "and pray what is the result?"

"I am perfectly convinced by it that Mr. Darcy has no defect.
He owns it himself without disguise."

"No," said Darcy, "I have made no such pretension. I have
faults enough, but they are not, I hope, of understanding.
My temper I dare not vouch for. It is, I believe, too little
yielding--certainly too little for the convenience of the world.
I cannot forget the follies and vices of other so soon as I ought,
nor their offenses against myself. My feelings are not puffed
about with every attempt to move them. My temper would perhaps be
called resentful. My good opinion once lost, is lost forever."

"_That_ is a failing indeed!" cried Elizabeth. "Implacable
resentment _is_ a shade in a character. But you have chosen your
fault well. I really cannot _laugh_ at it. You are safe from me."

"There is, I believe, in every disposition a tendency to some
particular evil--a natural defect, which not even the best
education can overcome."

"And _your_ defect is to hate everybody."

"And yours," he replied with a smile, "is willfully to
misunderstand them."

"Do let us have a little music," cried Miss Bingley, tired of a
conversation in which she had no share. "Louisa, you will not
mind my waking Mr. Hurst?"

Her sister had not the smallest objection, and the pianoforte was
opened; and Darcy, after a few moments' recollection, was not
sorry for it. He began to feel the danger of paying Elizabeth too
much attention.



Chapter 12


In consequence of an agreement between the sisters, Elizabeth
wrote the next morning to their mother, to beg that the carriage
might be sent for them in the course of the day. But Mrs.
Bennet, who had calculated on her daughters remaining at
Netherfield till the following Tuesday, which would exactly
finish Jane's week, could not bring herself to receive them with
pleasure before. Her answer, therefore, was not propitious, at
least not to Elizabeth's wishes, for she was impatient to get
home. Mrs. Bennet sent them word that they could not possibly
have the carriage before Tuesday; and in her postscript it was
added, that if Mr. Bingley and his sister pressed them to stay
longer, she could spare them very well. Against staying longer,
however, Elizabeth was positively resolved--nor did she much
expect it would be asked; and fearful, on the contrary, as being
considered as intruding themselves needlessly long, she urged
Jane to borrow Mr. Bingley's carriage immediately, and at
length it was settled that their original design of leaving
Netherfield that morning should be mentioned, and the request
made.

The communication excited many professions of concern; and
enough was said of wishing them to stay at least till the
following day to work on Jane; and till the morrow their going
was deferred. Miss Bingley was then sorry that she had
proposed the delay, for her jealousy and dislike of one sister
much exceeded her affection for the other.

The master of the house heard with real sorrow that they were
to go so soon, and repeatedly tried to persuade Miss Bennet that
it would not be safe for her--that she was not enough recovered;
but Jane was firm where she felt herself to be right.

To Mr. Darcy it was welcome intelligence--Elizabeth had been
at Netherfield long enough. She attracted him more than he
liked--and Miss Bingley was uncivil to _her_, and more teasing
than usual to himself. He wisely resolved to be particularly
careful that no sign of admiration should _now_ escape him,
nothing that could elevate her with the hope of influencing his
felicity; sensible that if such an idea had been suggested,
his behaviour during the last day must have material weight in
confirming or crushing it. Steady to his purpose, he scarcely
spoke ten words to her through the whole of Saturday, and
though they were at one time left by themselves for half-an-hour,
he adhered most conscientiously to his book, and would not
even look at her.

On Sunday, after morning service, the separation, so agreeable
to almost all, took place. Miss Bingley's civility to Elizabeth
increased at last very rapidly, as well as her affection for Jane;
and when they parted, after assuring the latter of the pleasure
it would always give her to see her either at Longbourn or
Netherfield, and embracing her most tenderly, she even shook
hands with the former. Elizabeth took leave of the whole party
in the liveliest of spirits.

They were not welcomed home very cordially by their mother.
Mrs. Bennet wondered at their coming, and thought them very
wrong to give so much trouble, and was sure Jane would have
caught cold again. But their father, though very laconic in his
expressions of pleasure, was really glad to see them; he had felt
their importance in the family circle. The evening conversation,
when they were all assembled, had lost much of its animation,
and almost all its sense by the absence of Jane and Elizabeth.

They found Mary, as usual, deep in the study of thorough-bass
and human nature; and had some extracts to admire, and some
new observations of threadbare morality to listen to. Catherine
and Lydia had information for them of a different sort. Much
had been done and much had been said in the regiment since the
preceding Wednesday; several of the officers had dined lately
with their uncle, a private had been flogged, and it had actually
been hinted that Colonel Forster was going to be married.



Chapter 13


"I hope, my dear," said Mr. Bennet to his wife, as they were
at breakfast the next morning, "that you have ordered a good
dinner to-day, because I have reason to expect an addition to
our family party."

"Who do you mean, my dear? I know of nobody that is coming,
I am sure, unless Charlotte Lucas should happen to call in--and
I hope _my_ dinners are good enough for her. I do not believe
she often sees such at home."

"The person of whom I speak is a gentleman, and a stranger."

Mrs. Bennet's eyes sparkled. "A gentleman and a stranger! It is
Mr. Bingley, I am sure! Well, I am sure I shall be extremely glad
to see Mr. Bingley. But--good Lord! how unlucky! There is not
a bit of fish to be got to-day. Lydia, my love, ring the bell--I
must speak to Hill this moment."

"It is _not_ Mr. Bingley," said her husband; "it is a person whom
I never saw in the whole course of my life."

This roused a general astonishment; and he had the pleasure of
being eagerly questioned by his wife and his five daughters at
once.

After amusing himself some time with their curiosity, he thus
explained:

"About a month ago I received this letter; and about a fortnight
ago I answered it, for I thought it a case of some delicacy, and
requiring early attention. It is from my cousin, Mr. Collins, who,
when I am dead, may turn you all out of this house as soon as he
pleases."

"Oh! my dear," cried his wife, "I cannot bear to hear that
mentioned. Pray do not talk of that odious man. I do think it is
the hardest thing in the world, that your estate should be entailed
away from your own children; and I am sure, if I had been you, I
should have tried long ago to do something or other about it."

Jane and Elizabeth tried to explain to her the nature of an entail.
They had often attempted to do it before, but it was a subject
on which Mrs. Bennet was beyond the reach of reason, and she
continued to rail bitterly against the cruelty of settling an
estate away from a family of five daughters, in favour of a man
whom nobody cared anything about.

"It certainly is a most iniquitous affair," said Mr. Bennet,
"and nothing can clear Mr. Collins from the guilt of inheriting
Longbourn. But if you will listen to his letter, you may perhaps
be a little softened by his manner of expressing himself."

"No, that I am sure I shall not; and I think it is very impertinent
of him to write to you at all, and very hypocritical. I hate such
false friends. Why could he not keep on quarreling with you, as
his father did before him?"

"Why, indeed; he does seem to have had some filial scruples on
that head, as you will hear."

"Hunsford, near Westerham, Kent,
15th October.

"Dear Sir,--

"The disagreement subsisting between yourself and my late
honoured father always gave me much uneasiness, and since I
have had the misfortune to lose him, I have frequently wished
to heal the breach; but for some time I was kept back by my own
doubts, fearing lest it might seem disrespectful to his memory
for me to be on good terms with anyone with whom it had always
pleased him to be at variance.--'There, Mrs. Bennet.'--My
mind, however, is now made up on the subject, for having
received ordination at Easter, I have been so fortunate as to
be distinguished by the patronage of the Right Honourable Lady
Catherine de Bourgh, widow of Sir Lewis de Bourgh, whose
bounty and beneficence has preferred me to the valuable rectory
of this parish, where it shall be my earnest endeavour to demean
myself with grateful respect towards her ladyship, and be ever
ready to perform those rites and ceremonies which are instituted
by the Church of England. As a clergyman, moreover, I feel it
my duty to promote and establish the blessing of peace in all
families within in the reach of my influence; and on these
grounds I flatter myself that my present overtures are highly
commendable, and that the circumstance of my being next in the
entail of Longbourn estate will be kindly overlooked on your
side, and not lead you to reject the offered olive-branch.
I cannot be otherwise than concerned at being the means of
injuring your amiable daughters, and beg leave to apologise for
it, as well as to assure you of my readiness to make them every
possible amends--but of this hereafter. If you should have
no objection to receive me into your house, I propose myself
the satisfaction of waiting on you and your family, Monday,
November 18th, by four o'clock, and shall probably trespass on
your hospitality till the Saturday se'ennight following, which I
can do without any inconvenience, as Lady Catherine is far from
objecting to my occasional absence on a Sunday, provided that
some other clergyman is engaged to do the duty of the day.--I
remain, dear sir, with respectful compliments to your lady and
daughters, your well-wisher and friend,

"WILLIAM COLLINS"

"At four o'clock, therefore, we may expect this peace-making
gentleman," said Mr. Bennet, as he folded up the letter. "He
seems to be a most conscientious and polite young man, upon
my word, and I doubt not will prove a valuable acquaintance,
especially if Lady Catherine should be so indulgent as to let
him come to us again."

"There is some sense in what he says about the girls, however,
and if he is disposed to make them any amends, I shall not be
the person to discourage him."

"Though it is difficult," said Jane, "to guess in what way he can
mean to make us the atonement he thinks our due, the wish is
certainly to his credit."

Elizabeth was chiefly struck by his extraordinary deference for
Lady Catherine, and his kind intention of christening, marrying,
and burying his parishioners whenever it were required.

"He must be an oddity, I think," said she. "I cannot make him
out.--There is something very pompous in his style.--And what
can he mean by apologising for being next in the entail?--We
cannot suppose he would help it if he could.--Could he be a
sensible man, sir?"

"No, my dear, I think not. I have great hopes of finding him
quite the reverse. There is a mixture of servility and
self-importance in his letter, which promises well. I am
impatient to see him."

"In point of composition," said Mary, "the letter does not seem
defective. The idea of the olive-branch perhaps is not wholly
new, yet I think it is well expressed."

To Catherine and Lydia, neither the letter nor its writer were
in any degree interesting. It was next to impossible that their
cousin should come in a scarlet coat, and it was now some
weeks since they had received pleasure from the society of a
man in any other colour. As for their mother, Mr. Collins's
letter had done away much of her ill-will, and she was preparing
to see him with a degree of composure which astonished her
husband and daughters.

Mr. Collins was punctual to his time, and was received with
great politeness by the whole family. Mr. Bennet indeed said
little; but the ladies were ready enough to talk, and Mr. Collins
seemed neither in need of encouragement, nor inclined to be
silent himself. He was a tall, heavy-looking young man of
five-and-twenty. His air was grave and stately, and his
manners were very formal. He had not been long seated before
he complimented Mrs. Bennet on having so fine a family of
daughters; said he had heard much of their beauty, but that in
this instance fame had fallen short of the truth; and added,
that he did not doubt her seeing them all in due time disposed
of in marriage. This gallantry was not much to the taste of
some of his hearers; but Mrs. Bennet, who quarreled with no
compliments, answered most readily.

"You are very kind, I am sure; and I wish with all my heart it
may prove so, for else they will be destitute enough. Things are
settled so oddly."

"You allude, perhaps, to the entail of this estate."

"Ah! sir, I do indeed. It is a grievous affair to my poor girls,
you must confess. Not that I mean to find fault with _you_, for
such things I know are all chance in this world. There is no
knowing how estates will go when once they come to be entailed."

"I am very sensible, madam, of the hardship to my fair cousins,
and could say much on the subject, but that I am cautious of
appearing forward and precipitate. But I can assure the young
ladies that I come prepared to admire them. At present I will
not say more; but, perhaps, when we are better acquainted--"

He was interrupted by a summons to dinner; and the girls smiled
on each other. They were not the only objects of Mr. Collins's
admiration. The hall, the dining-room, and all its furniture,
were examined and praised; and his commendation of everything
would have touched Mrs. Bennet's heart, but for the mortifying
supposition of his viewing it all as his own future property.
The dinner too in its turn was highly admired; and he begged to
know to which of his fair cousins the excellency of its cooking
was owing. But he was set right there by Mrs. Bennet, who
assured him with some asperity that they were very well able to
keep a good cook, and that her daughters had nothing to do in
the kitchen. He begged pardon for having displeased her. In a
softened tone she declared herself not at all offended; but he
continued to apologise for about a quarter of an hour.



Chapter 14


During dinner, Mr. Bennet scarcely spoke at all; but when the
servants were withdrawn, he thought it time to have some
conversation with his guest, and therefore started a subject in
which he expected him to shine, by observing that he seemed
very fortunate in his patroness. Lady Catherine de Bourgh's
attention to his wishes, and consideration for his comfort,
appeared very remarkable. Mr. Bennet could not have chosen
better. Mr. Collins was eloquent in her praise. The subject
elevated him to more than usual solemnity of manner, and with a
most important aspect he protested that "he had never in his life
witnessed such behaviour in a person of rank--such affability
and condescension, as he had himself experienced from Lady
Catherine. She had been graciously pleased to approve of both
of the discourses which he had already had the honour of
preaching before her. She had also asked him twice to dine at
Rosings, and had sent for him only the Saturday before, to make
up her pool of quadrille in the evening. Lady Catherine was
reckoned proud by many people he knew, but _he_ had never
seen anything but affability in her. She had always spoken to
him as she would to any other gentleman; she made not the
smallest objection to his joining in the society of the
neighbourhood nor to his leaving the parish occasionally for a
week or two, to visit his relations. She had even condescended
to advise him to marry as soon as he could, provided he chose
with discretion; and had once paid him a visit in his humble
parsonage, where she had perfectly approved all the alterations
he had been making, and had even vouchsafed to suggest some
herself--some shelves in the closet upstairs."

"That is all very proper and civil, I am sure," said Mrs. Bennet,
"and I dare say she is a very agreeable woman. It is a pity that
great ladies in general are not more like her. Does she live near
you, sir?"

"The garden in which stands my humble abode is separated only
by a lane from Rosings Park, her ladyship's residence."

"I think you said she was a widow, sir? Has she any family?"

"She has only one daughter, the heiress of Rosings, and of very
extensive property."

"Ah!" said Mrs. Bennet, shaking her head, "then she is better off
than many girls. And what sort of young lady is she? Is she
handsome?"

"She is a most charming young lady indeed. Lady Catherine
herself says that, in point of true beauty, Miss de Bourgh is far
superior to the handsomest of her sex, because there is that in
her features which marks the young lady of distinguished birth.
She is unfortunately of a sickly constitution, which has prevented
her from making that progress in many accomplishments which
she could not have otherwise failed of, as I am informed by the
lady who superintended her education, and who still resides with
them. But she is perfectly amiable, and often condescends to
drive by my humble abode in her little phaeton and ponies."

"Has she been presented? I do not remember her name among
the ladies at court."

"Her indifferent state of health unhappily prevents her being
in town; and by that means, as I told Lady Catherine one day,
has deprived the British court of its brightest ornaments.
Her ladyship seemed pleased with the idea; and you may imagine
that I am happy on every occasion to offer those little
delicate compliments which are always acceptable to ladies.
I have more than once observed to Lady Catherine, that her
charming daughter seemed born to be a duchess, and that the
most elevated rank, instead of giving her consequence, would
be adorned by her. These are the kind of little things which
please her ladyship, and it is a sort of attention which I
conceive myself peculiarly bound to pay."

"You judge very properly," said Mr. Bennet, "and it is happy for
you that you possess the talent of flattering with delicacy. May I
ask whether these pleasing attentions proceed from the impulse
of the moment, or are the result of previous study?"

"They arise chiefly from what is passing at the time, and though
I sometimes amuse myself with suggesting and arranging such
little elegant compliments as may be adapted to ordinary occasions,
I always wish to give them as unstudied an air as possible."

Mr. Bennet's expectations were fully answered. His cousin was
as absurd as he had hoped, and he listened to him with the
keenest enjoyment, maintaining at the same time the most
resolute composure of countenance, and, except in an occasional
glance at Elizabeth, requiring no partner in his pleasure.

By tea-time, however, the dose had been enough, and Mr.
Bennet was glad to take his guest into the drawing-room again,
and, when tea was over, glad to invite him to read aloud to the
ladies. Mr. Collins readily assented, and a book was produced;
but, on beholding it (for everything announced it to be from a
circulating library), he started back, and begging pardon,
protested that he never read novels. Kitty stared at him, and
Lydia exclaimed. Other books were produced, and after some
deliberation he chose Fordyce's Sermons. Lydia gaped as he
opened the volume, and before he had, with very monotonous
solemnity, read three pages, she interrupted him with:

"Do you know, mamma, that my uncle Phillips talks of turning
away Richard; and if he does, Colonel Forster will hire him. My
aunt told me so herself on Saturday. I shall walk to Meryton
to-morrow to hear more about it, and to ask when Mr. Denny
comes back from town."

Lydia was bid by her two eldest sisters to hold her tongue; but
Mr. Collins, much offended, laid aside his book, and said:

"I have often observed how little young ladies are interested by
books of a serious stamp, though written solely for their benefit.
It amazes me, I confess; for, certainly, there can be nothing so
advantageous to them as instruction. But I will no longer
importune my young cousin."

Then turning to Mr. Bennet, he offered himself as his antagonist
at backgammon. Mr. Bennet accepted the challenge, observing
that he acted very wisely in leaving the girls to their own trifling
amusements. Mrs. Bennet and her daughters apologised most
civilly for Lydia's interruption, and promised that it should not
occur again, if he would resume his book; but Mr. Collins, after
assuring them that he bore his young cousin no ill-will, and
should never resent her behaviour as any affront, seated himself
at another table with Mr. Bennet, and prepared for backgammon.



Chapter 15


Mr. Collins was not a sensible man, and the deficiency of nature
had been but little assisted by education or society; the greatest
part of his life having been spent under the guidance of an
illiterate and miserly father; and though he belonged to one of
the universities, he had merely kept the necessary terms, without
forming at it any useful acquaintance. The subjection in which
his father had brought him up had given him originally great
humility of manner; but it was now a good deal counteracted by
the self-conceit of a weak head, living in retirement, and the
consequential feelings of early and unexpected prosperity. A
fortunate chance had recommended him to Lady Catherine de
Bourgh when the living of Hunsford was vacant; and the respect
which he felt for her high rank, and his veneration for her as his
patroness, mingling with a very good opinion of himself, of his
authority as a clergyman, and his right as a rector, made him
altogether a mixture of pride and obsequiousness,
self-importance and humility.

Having now a good house and a very sufficient income, he
intended to marry; and in seeking a reconciliation with the
Longbourn family he had a wife in view, as he meant to choose
one of the daughters, if he found them as handsome and amiable
as they were represented by common report. This was his plan
of amends--of atonement--for inheriting their father's estate;
and he thought it an excellent one, full of eligibility and
suitableness, and excessively generous and disinterested on his
own part.

His plan did not vary on seeing them. Miss Bennet's lovely face
confirmed his views, and established all his strictest notions of
what was due to seniority; and for the first evening _she_ was his
settled choice. The next morning, however, made an alteration;
for in a quarter of an hour's tete-a-tete with Mrs. Bennet before
breakfast, a conversation beginning with his parsonage-house,
and leading naturally to the avowal of his hopes, that a mistress
might be found for it at Longbourn, produced from her, amid
very complaisant smiles and general encouragement, a caution
against the very Jane he had fixed on. "As to her _younger_
daughters, she could not take upon her to say--she could not
positively answer--but she did not _know_ of any prepossession;
her _eldest_ daughter, she must just mention--she felt it
incumbent on her to hint, was likely to be very soon engaged."

Mr. Collins had only to change from Jane to Elizabeth--and it
was soon done--done while Mrs. Bennet was stirring the fire.
Elizabeth, equally next to Jane in birth and beauty, succeeded
her of course.

Mrs. Bennet treasured up the hint, and trusted that she might
soon have two daughters married; and the man whom she could
not bear to speak of the day before was now high in her good
graces.

Lydia's intention of walking to Meryton was not forgotten;
every sister except Mary agreed to go with her; and Mr. Collins
was to attend them, at the request of Mr. Bennet, who was most
anxious to get rid of him, and have his library to himself; for
thither Mr. Collins had followed him after breakfast; and there he
would continue, nominally engaged with one of the largest folios
in the collection, but really talking to Mr. Bennet, with little
cessation, of his house and garden at Hunsford. Such doings
discomposed Mr. Bennet exceedingly. In his library he had been
always sure of leisure and tranquillity; and though prepared, as
he told Elizabeth, to meet with folly and conceit in every other
room of the house, he was used to be free from them there; his
civility, therefore, was most prompt in inviting Mr. Collins to
join his daughters in their walk; and Mr. Collins, being in fact
much better fitted for a walker than a reader, was extremely
pleased to close his large book, and go.

In pompous nothings on his side, and civil assents on that of
his cousins, their time passed till they entered Meryton. The
attention of the younger ones was then no longer to be gained by
him. Their eyes were immediately wandering up in the street in
quest of the officers, and nothing less than a very smart bonnet
indeed, or a really new muslin in a shop window, could recall
them.

But the attention of every lady was soon caught by a young man,
whom they had never seen before, of most gentlemanlike
appearance, walking with another officer on the other side of the
way. The officer was the very Mr. Denny concerning whose
return from London Lydia came to inquire, and he bowed as
they passed. All were struck with the stranger's air, all
wondered who he could be; and Kitty and Lydia, determined if
possible to find out, led the way across the street, under pretense
of wanting something in an opposite shop, and fortunately had
just gained the pavement when the two gentlemen, turning back,
had reached the same spot. Mr. Denny addressed them directly,
and entreated permission to introduce his friend, Mr. Wickham,
who had returned with him the day before from town, and he
was happy to say had accepted a commission in their corps.
This was exactly as it should be; for the young man wanted only
regimentals to make him completely charming. His appearance
was greatly in his favour; he had all the best part of beauty, a
fine countenance, a good figure, and very pleasing address. The
introduction was followed up on his side by a happy readiness of
conversation--a readiness at the same time perfectly correct and
unassuming; and the whole party were still standing and talking
together very agreeably, when the sound of horses drew their
notice, and Darcy and Bingley were seen riding down the street.
On distinguishing the ladies of the group, the two gentlemen
came directly towards them, and began the usual civilities.
Bingley was the principal spokesman, and Miss Bennet the
principal object. He was then, he said, on his way to Longbourn
on purpose to inquire after her. Mr. Darcy corroborated it with
a bow, and was beginning to determine not to fix his eyes on
Elizabeth, when they were suddenly arrested by the sight of the
stranger, and Elizabeth happening to see the countenance of
both as they looked at each other, was all astonishment at the
effect of the meeting. Both changed colour, one looked white,
the other red. Mr. Wickham, after a few moments, touched his
hat--a salutation which Mr. Darcy just deigned to return. What
could be the meaning of it? It was impossible to imagine; it was
impossible not to long to know.

In another minute, Mr. Bingley, but without seeming to have
noticed what passed, took leave and rode on with his friend.

Mr. Denny and Mr. Wickham walked with the young ladies to
the door of Mr. Phillip's house, and then made their bows, in
spite of Miss Lydia's pressing entreaties that they should come
in, and even in spite of Mrs. Phillips's throwing up the parlour
window and loudly seconding the invitation.

Mrs. Phillips was always glad to see her nieces; and the two
eldest, from their recent absence, were particularly welcome, and
she was eagerly expressing her surprise at their sudden return
home, which, as their own carriage had not fetched them, she
should have known nothing about, if she had not happened to
see Mr. Jones's shop-boy in the street, who had told her that
they were not to send any more draughts to Netherfield because
the Miss Bennets were come away, when her civility was
claimed towards Mr. Collins by Jane's introduction of him. She
received him with her very best politeness, which he returned
with as much more, apologising for his intrusion, without any
previous acquaintance with her, which he could not help
flattering himself, however, might be justified by his relationship
to the young ladies who introduced him to her notice. Mrs.
Phillips was quite awed by such an excess of good breeding; but
her contemplation of one stranger was soon put to an end by
exclamations and inquiries about the other; of whom, however,
she could only tell her nieces what they already knew, that Mr.
Denny had brought him from London, and that he was to have a
lieutenant's commission in the ----shire. She had been watching
him the last hour, she said, as he walked up and down the street,
and had Mr. Wickham appeared, Kitty and Lydia would certainly
have continued the occupation, but unluckily no one passed
windows now except a few of the officers, who, in comparison
with the stranger, were become "stupid, disagreeable fellows."
Some of them were to dine with the Phillipses the next day, and
their aunt promised to make her husband call on Mr. Wickham,
and give him an invitation also, if the family from Longbourn
would come in the evening. This was agreed to, and Mrs.
Phillips protested that they would have a nice comfortable noisy
game of lottery tickets, and a little bit of hot supper afterwards.
The prospect of such delights was very cheering, and they parted
in mutual good spirits. Mr. Collins repeated his apologies in
quitting the room, and was assured with unwearying civility that
they were perfectly needless.

As they walked home, Elizabeth related to Jane what she had
seen pass between the two gentlemen; but though Jane would
have defended either or both, had they appeared to be in the
wrong, she could no more explain such behaviour than her sister.

Mr. Collins on his return highly gratified Mrs. Bennet by
admiring Mrs. Phillips's manners and politeness. He protested
that, except Lady Catherine and her daughter, he had never seen
a more elegant woman; for she had not only received him with
the utmost civility, but even pointedly included him in her
invitation for the next evening, although utterly unknown to her
before. Something, he supposed, might be attributed to his
connection with them, but yet he had never met with so much
attention in the whole course of his life.



Chapter 16


As no objection was made to the young people's engagement
with their aunt, and all Mr. Collins's scruples of leaving Mr.
and Mrs. Bennet for a single evening during his visit were most
steadily resisted, the coach conveyed him and his five cousins
at a suitable hour to Meryton; and the girls had the pleasure of
hearing, as they entered the drawing-room, that Mr. Wickham
had accepted their uncle's invitation, and was then in the house.

When this information was given, and they had all taken their
seats, Mr. Collins was at leisure to look around him and admire,
and he was so much struck with the size and furniture of the
apartment, that he declared he might almost have supposed
himself in the small summer breakfast parlour at Rosings; a
comparison that did not at first convey much gratification; but
when Mrs. Phillips understood from him what Rosings was, and
who was its proprietor--when she had listened to the description
of only one of Lady Catherine's drawing-rooms, and found that
the chimney-piece alone had cost eight hundred pounds, she felt
all the force of the compliment, and would hardly have resented
a comparison with the housekeeper's room.

In describing to her all the grandeur of Lady Catherine and her
mansion, with occasional digressions in praise of his own humble
abode, and the improvements it was receiving, he was happily
employed until the gentlemen joined them; and he found in
Mrs. Phillips a very attentive listener, whose opinion of
his consequence increased with what she heard, and who was
resolving to retail it all among her neighbours as soon as she
could. To the girls, who could not listen to their cousin,
and who had nothing to do but to wish for an instrument, and
examine their own indifferent imitations of china on the
mantelpiece, the interval of waiting appeared very long. It was
over at last, however. The gentlemen did approach, and when
Mr. Wickham walked into the room, Elizabeth felt that she had
neither been seeing him before, nor thinking of him since, with
the smallest degree of unreasonable admiration. The officers of
the ----shire were in general a very creditable, gentlemanlike
set, and the best of them were of the present party; but Mr.
Wickham was as far beyond them all in person, countenance, air,
and walk, as _they_ were superior to the broad-faced, stuffy
uncle Phillips, breathing port wine, who followed them into
the room.

Mr. Wickham was the happy man towards whom almost every
female eye was turned, and Elizabeth was the happy woman by
whom he finally seated himself; and the agreeable manner in
which he immediately fell into conversation, though it was only
on its being a wet night, made her feel that the commonest,
dullest, most threadbare topic might be rendered interesting by
the skill of the speaker.

With such rivals for the notice of the fair as Mr. Wickham and
the officers, Mr. Collins seemed to sink into insignificance; to
the young ladies he certainly was nothing; but he had still at
intervals a kind listener in Mrs. Phillips, and was by her
watchfulness, most abundantly supplied with coffee and muffin.
When the card-tables were placed, he had the opportunity of
obliging her in turn, by sitting down to whist.

"I know little of the game at present," said he, "but I shall be
glad to improve myself, for in my situation in life--" Mrs. Phillips
was very glad for his compliance, but could not wait for his
reason.

Mr. Wickham did not play at whist, and with ready delight was he
received at the other table between Elizabeth and Lydia. At first
there seemed danger of Lydia's engrossing him entirely, for she
was a most determined talker; but being likewise extremely fond
of lottery tickets, she soon grew too much interested in the
game, too eager in making bets and exclaiming after prizes to
have attention for anyone in particular. Allowing for the
common demands of the game, Mr. Wickham was therefore at leisure
to talk to Elizabeth, and she was very willing to hear him,
though what she chiefly wished to hear she could not hope to be
told--the history of his acquaintance with Mr. Darcy. She dared
not even mention that gentleman. Her curiosity, however, was
unexpectedly relieved. Mr. Wickham began the subject himself.
He inquired how far Netherfield was from Meryton; and, after
receiving her answer, asked in a hesitating manner how long
Mr. Darcy had been staying there.

"About a month," said Elizabeth; and then, unwilling to let the
subject drop, added, "He is a man of very large property in
Derbyshire, I understand."

"Yes," replied Mr. Wickham; "his estate there is a noble one.
A clear ten thousand per annum. You could not have met with a
person more capable of giving you certain information on that
head than myself, for I have been connected with his family in
a particular manner from my infancy."

Elizabeth could not but look surprised.

"You may well be surprised, Miss Bennet, at such an assertion,
after seeing, as you probably might, the very cold manner of our
meeting yesterday. Are you much acquainted with Mr. Darcy?"

"As much as I ever wish to be," cried Elizabeth very warmly.
"I have spent four days in the same house with him, and I think
him very disagreeable."

"I have no right to give _my_ opinion," said Wickham, "as to his
being agreeable or otherwise. I am not qualified to form one. I
have known him too long and too well to be a fair judge. It is
impossible for _me_ to be impartial. But I believe your opinion
of him would in general astonish--and perhaps you would not
express it quite so strongly anywhere else. Here you are in your
own family."

"Upon my word, I say no more _here_ than I might say in any
house in the neighbourhood, except Netherfield. He is not at all
liked in Hertfordshire. Everybody is disgusted with his pride.
You will not find him more favourably spoken of by anyone."

"I cannot pretend to be sorry," said Wickham, after a short
interruption, "that he or that any man should not be estimated
beyond their deserts; but with _him_ I believe it does not often
happen. The world is blinded by his fortune and consequence,
or frightened by his high and imposing manners, and sees him
only as he chooses to be seen."

"I should take him, even on _my_ slight acquaintance, to be an
ill-tempered man." Wickham only shook his head.

"I wonder," said he, at the next opportunity of speaking,
"whether he is likely to be in this country much longer."

"I do not at all know; but I _heard_ nothing of his going away
when I was at Netherfield. I hope your plans in favour of the
----shire will not be affected by his being in the neighbourhood."

"Oh! no--it is not for _me_ to be driven away by Mr. Darcy. If
_he_ wishes to avoid seeing _me_, he must go. We are not on
friendly terms, and it always gives me pain to meet him, but I
have no reason for avoiding _him_ but what I might proclaim
before all the world, a sense of very great ill-usage, and most
painful regrets at his being what he is. His father, Miss Bennet,
the late Mr. Darcy, was one of the best men that ever breathed,
and the truest friend I ever had; and I can never be in company
with this Mr. Darcy without being grieved to the soul by a
thousand tender recollections. His behaviour to myself has been
scandalous; but I verily believe I could forgive him anything and
everything, rather than his disappointing the hopes and
disgracing the memory of his father."

Elizabeth found the interest of the subject increase, and listened
with all her heart; but the delicacy of it prevented further inquiry.

Mr. Wickham began to speak on more general topics, Meryton,
the neighbourhood, the society, appearing highly pleased with all
that he had yet seen, and speaking of the latter with gentle but
very intelligible gallantry.

"It was the prospect of constant society, and good society," he
added, "which was my chief inducement to enter the ----shire.
I knew it to be a most respectable, agreeable corps, and my
friend Denny tempted me further by his account of their
present quarters, and the very great attentions and excellent
acquaintances Meryton had procured them. Society, I own, is
necessary to me. I have been a disappointed man, and my spirits
will not bear solitude. I _must_ have employment and society.
A military life is not what I was intended for, but circumstances
have now made it eligible. The church _ought_ to have been
my profession--I was brought up for the church, and I should at
this time have been in possession of a most valuable living, had
it pleased the gentleman we were speaking of just now."

"Indeed!"

"Yes--the late Mr. Darcy bequeathed me the next presentation
of the best living in his gift. He was my godfather, and
excessively attached to me. I cannot do justice to his kindness.
He meant to provide for me amply, and thought he had done it;
but when the living fell, it was given elsewhere."

"Good heavens!" cried Elizabeth; "but how could _that_ be?
How could his will be disregarded? Why did you not seek legal
redress?"

"There was just such an informality in the terms of the bequest
as to give me no hope from law. A man of honour could not have
doubted the intention, but Mr. Darcy chose to doubt it--or to
treat it as a merely conditional recommendation, and to assert that
I had forfeited all claim to it by extravagance, imprudence--in
short anything or nothing. Certain it is, that the living became
vacant two years ago, exactly as I was of an age to hold it, and
that it was given to another man; and no less certain is it, that
I cannot accuse myself of having really done anything to deserve
to lose it. I have a warm, unguarded temper, and I may have
spoken my opinion _of_ him, and _to_ him, too freely. I can recall
nothing worse. But the fact is, that we are very different sort
of men, and that he hates me."

"This is quite shocking! He deserves to be publicly disgraced."

"Some time or other he _will_ be--but it shall not be by _me_.
Till I can forget his father, I can never defy or expose _him_."

Elizabeth honoured him for such feelings, and thought him
handsomer than ever as he expressed them.

"But what," said she, after a pause, "can have been his motive?
What can have induced him to behave so cruelly?"

"A thorough, determined dislike of me--a dislike which I cannot
but attribute in some measure to jealousy. Had the late Mr.
Darcy liked me less, his son might have borne with me better;
but his father's uncommon attachment to me irritated him, I
believe, very early in life. He had not a temper to bear the sort of
competition in which we stood--the sort of preference which
was often given me."

"I had not thought Mr. Darcy so bad as this--though I have
never liked him. I had not thought so very ill of him. I had
supposed him to be despising his fellow-creatures in general, but
did not suspect him of descending to such malicious revenge,
such injustice, such inhumanity as this."

After a few minutes' reflection, however, she continued,
"I _do_ remember his boasting one day, at Netherfield, of the
implacability of his resentments, of his having an unforgiving
temper. His disposition must be dreadful."

"I will not trust myself on the subject," replied Wickham; "I
can hardly be just to him."

Elizabeth was again deep in thought, and after a time exclaimed,
"To treat in such a manner the godson, the friend, the favourite
of his father!" She could have added, "A young man, too,
like _you_, whose very countenance may vouch for your being
amiable"--but she contented herself with, "and one, too, who
had probably been his companion from childhood, connected
together, as I think you said, in the closest manner!"

"We were born in the same parish, within the same park; the
greatest part of our youth was passed together; inmates of the
same house, sharing the same amusements, objects of the same
parental care. _My_ father began life in the profession which
your uncle, Mr. Phillips, appears to do so much credit to--but
he gave up everything to be of use to the late Mr. Darcy and
devoted all his time to the care of the Pemberley property.
He was most highly esteemed by Mr. Darcy, a most intimate,
confidential friend. Mr. Darcy often acknowledged himself
to be under the greatest obligations to my father's active
superintendence, and when, immediately before my father's
death, Mr. Darcy gave him a voluntary promise of providing for
me, I am convinced that he felt it to be as much a debt of
gratitude to _him_, as of his affection to myself."

"How strange!" cried Elizabeth. "How abominable! I wonder
that the very pride of this Mr. Darcy has not made him just to
you! If from no better motive, that he should not have been too
proud to be dishonest--for dishonesty I must call it."

"It _is_ wonderful," replied Wickham, "for almost all his actions
may be traced to pride; and pride had often been his best friend.
It has connected him nearer with virtue than with any other
feeling. But we are none of us consistent, and in his behaviour
to me there were stronger impulses even than pride."

"Can such abominable pride as his have ever done him good?"

"Yes. It has often led him to be liberal and generous, to give his
money freely, to display hospitality, to assist his tenants, and
relieve the poor. Family pride, and _filial_ pride--for he is very
proud of what his father was--have done this. Not to appear to
disgrace his family, to degenerate from the popular qualities, or
lose the influence of the Pemberley House, is a powerful motive.
He has also _brotherly_ pride, which, with _some_ brotherly
affection, makes him a very kind and careful guardian of his
sister, and you will hear him generally cried up as the most
attentive and best of brothers."

"What sort of girl is Miss Darcy?"

He shook his head. "I wish I could call her amiable. It gives
me pain to speak ill of a Darcy. But she is too much like her
brother--very, very proud. As a child, she was affectionate
and pleasing, and extremely fond of me; and I have devoted hours
and hours to her amusement. But she is nothing to me now.
She is a handsome girl, about fifteen or sixteen, and, I
understand, highly accomplished. Since her father's death,
her home has been London, where a lady lives with her, and
superintends her education."

After many pauses and many trials of other subjects, Elizabeth
could not help reverting once more to the first, and saying:

"I am astonished at his intimacy with Mr. Bingley! How can Mr.
Bingley, who seems good humour itself, and is, I really believe,
truly amiable, be in friendship with such a man? How can they
suit each other? Do you know Mr. Bingley?"

"Not at all."

"He is a sweet-tempered, amiable, charming man. He cannot
know what Mr. Darcy is."

"Probably not; but Mr. Darcy can please where he chooses. He
does not want abilities. He can be a conversible companion if he
thinks it worth his while. Among those who are at all his equals
in consequence, he is a very different man from what he is to the
less prosperous. His pride never deserts him; but with the rich
he is liberal-minded, just, sincere, rational, honourable, and
perhaps agreeable--allowing something for fortune and figure."

The whist party soon afterwards breaking up, the players
gathered round the other table and Mr. Collins took his station
between his cousin Elizabeth and Mrs. Phillips. The usual
inquiries as to his success was made by the latter. It had not
been very great; he had lost every point; but when Mrs. Phillips
began to express her concern thereupon, he assured her with
much earnest gravity that it was not of the least importance, that
he considered the money as a mere trifle, and begged that she
would not make herself uneasy.

"I know very well, madam," said he, "that when persons sit down
to a card-table, they must take their chances of these things, and
happily I am not in such circumstances as to make five shillings
any object. There are undoubtedly many who could not say the
same, but thanks to Lady Catherine de Bourgh, I am removed
far beyond the necessity of regarding little matters."

Mr. Wickham's attention was caught; and after observing Mr.
Collins for a few moments, he asked Elizabeth in a low voice
whether her relation was very intimately acquainted with the
family of de Bourgh.

"Lady Catherine de Bourgh," she replied, "has very lately given
him a living. I hardly know how Mr. Collins was first
introduced to her notice, but he certainly has not known her
long."

"You know of course that Lady Catherine de Bourgh and Lady
Anne Darcy were sisters; consequently that she is aunt to the
present Mr. Darcy."

"No, indeed, I did not. I knew nothing at all of Lady Catherine's
connections. I never heard of her existence till the day before
yesterday."

"Her daughter, Miss de Bourgh, will have a very large fortune,
and it is believed that she and her cousin will unite the two
estates."

This information made Elizabeth smile, as she thought of poor
Miss Bingley. Vain indeed must be all her attentions, vain and
useless her affection for his sister and her praise of himself,
if he were already self-destined for another.

"Mr. Collins," said she, "speaks highly both of Lady Catherine
and her daughter; but from some particulars that he has related
of her ladyship, I suspect his gratitude misleads him, and that in
spite of her being his patroness, she is an arrogant, conceited
woman."

"I believe her to be both in a great degree," replied Wickham;
"I have not seen her for many years, but I very well remember that
I never liked her, and that her manners were dictatorial and
insolent. She has the reputation of being remarkably sensible
and clever; but I rather believe she derives part of her abilities
from her rank and fortune, part from her authoritative manner,
and the rest from the pride for her nephew, who chooses that
everyone connected with him should have an understanding of
the first class."

Elizabeth allowed that he had given a very rational account of it,
and they continued talking together, with mutual satisfaction
till supper put an end to cards, and gave the rest of the ladies
their share of Mr. Wickham's attentions. There could be no
conversation in the noise of Mrs. Phillips's supper party, but
his manners recommended him to everybody. Whatever he said,
was said well; and whatever he did, done gracefully. Elizabeth
went away with her head full of him. She could think of nothing
but of Mr. Wickham, and of what he had told her, all the way
home; but there was not time for her even to mention his name
as they went, for neither Lydia nor Mr. Collins were once silent.
Lydia talked incessantly of lottery tickets, of the fish she had
lost and the fish she had won; and Mr. Collins in describing the
civility of Mr. and Mrs. Phillips, protesting that he did not in
the least regard his losses at whist, enumerating all the dishes
at supper, and repeatedly fearing that he crowded his cousins,
had more to say than he could well manage before the carriage
stopped at Longbourn House.



Chapter 17


Elizabeth related to Jane the next day what had passed between
Mr. Wickham and herself. Jane listened with astonishment and
concern; she knew not how to believe that Mr. Darcy could be
so unworthy of Mr. Bingley's regard; and yet, it was not in her
nature to question the veracity of a young man of such amiable
appearance as Wickham. The possibility of his having endured
such unkindness, was enough to interest all her tender feelings;
and nothing remained therefore to be done, but to think well of
them both, to defend the conduct of each, and throw into the
account of accident or mistake whatever could not be otherwise
explained.

"They have both," said she, "been deceived, I dare say, in some
way or other, of which we can form no idea. Interested people
have perhaps misrepresented each to the other. It is, in short,
impossible for us to conjecture the causes or circumstances
which may have alienated them, without actual blame on either
side."

"Very true, indeed; and now, my dear Jane, what have you got
to say on behalf of the interested people who have probably been
concerned in the business? Do clear _them_ too, or we shall be
obliged to think ill of somebody."

"Laugh as much as you choose, but you will not laugh me out of
my opinion. My dearest Lizzy, do but consider in what a
disgraceful light it places Mr. Darcy, to be treating his father's
favourite in such a manner, one whom his father had promised to
provide for. It is impossible. No man of common humanity, no
man who had any value for his character, could be capable of it.
Can his most intimate friends be so excessively deceived in him?
Oh! no."

"I can much more easily believe Mr. Bingley's being imposed on,
than that Mr. Wickham should invent such a history of himself
as he gave me last night; names, facts, everything mentioned
without ceremony. If it be not so, let Mr. Darcy contradict it.
Besides, there was truth in his looks."

"It is difficult indeed--it is distressing. One does not know what
to think."

"I beg your pardon; one knows exactly what to think."

But Jane could think with certainty on only one point--that Mr.
Bingley, if he _had_ been imposed on, would have much to suffer
when the affair became public.

The two young ladies were summoned from the shrubbery,
where this conversation passed, by the arrival of the very
persons of whom they had been speaking; Mr. Bingley and his
sisters came to give their personal invitation for the
long-expected ball at Netherfield, which was fixed for the
following Tuesday. The two ladies were delighted to see their
dear friend again, called it an age since they had met, and
repeatedly asked what she had been doing with herself since
their separation. To the rest of the family they paid little
attention; avoiding Mrs. Bennet as much as possible, saying not
much to Elizabeth, and nothing at all to the others. They were
soon gone again, rising from their seats with an activity which
took their brother by surprise, and hurrying off as if eager to
escape from Mrs. Bennet's civilities.

The prospect of the Netherfield ball was extremely agreeable to
every female of the family. Mrs. Bennet chose to consider it as
given in compliment to her eldest daughter, and was particularly
flattered by receiving the invitation from Mr. Bingley himself,
instead of a ceremonious card. Jane pictured to herself a happy
evening in the society of her two friends, and the attentions of
her brother; and Elizabeth thought with pleasure of dancing a
great deal with Mr. Wickham, and of seeing a confirmation of
everything in Mr. Darcy's look and behavior. The happiness
anticipated by Catherine and Lydia depended less on any single
event, or any particular person, for though they each, like
Elizabeth, meant to dance half the evening with Mr. Wickham,
he was by no means the only partner who could satisfy them, and
a ball was, at any rate, a ball. And even Mary could assure her
family that she had no disinclination for it.

"While I can have my mornings to myself," said she, "it is
enough--I think it is no sacrifice to join occasionally in evening
engagements. Society has claims on us all; and I profess myself
one of those who consider intervals of recreation and amusement
as desirable for everybody."

Elizabeth's spirits were so high on this occasion, that though she
did not often speak unnecessarily to Mr. Collins, she could not
help asking him whether he intended to accept Mr. Bingley's
invitation, and if he did, whether he would think it proper to join
in the evening's amusement; and she was rather surprised to find
that he entertained no scruple whatever on that head, and was
very far from dreading a rebuke either from the Archbishop, or
Lady Catherine de Bourgh, by venturing to dance.

"I am by no means of the opinion, I assure you," said he, "that
a ball of this kind, given by a young man of character, to
respectable people, can have any evil tendency; and I am so
far from objecting to dancing myself, that I shall hope to be
honoured with the hands of all my fair cousins in the course of
the evening; and I take this opportunity of soliciting yours, Miss
Elizabeth, for the two first dances especially, a preference which
I trust my cousin Jane will attribute to the right cause, and not
to any disrespect for her."

Elizabeth felt herself completely taken in. She had fully
proposed being engaged by Mr. Wickham for those very dances;
and to have Mr. Collins instead! her liveliness had never been
worse timed. There was no help for it, however. Mr. Wickham's
happiness and her own were perforce delayed a little longer,
and Mr. Collins's proposal accepted with as good a grace as she
could. She was not the better pleased with his gallantry from
the idea it suggested of something more. It now first struck
her, that _she_ was selected from among her sisters as worthy of
being mistress of Hunsford Parsonage, and of assisting to form
a quadrille table at Rosings, in the absence of more eligible
visitors. The idea soon reached to conviction, as she observed
his increasing civilities toward herself, and heard his
frequent attempt at a compliment on her wit and vivacity; and
though more astonished than gratified herself by this effect
of her charms, it was not long before her mother gave her to
understand that the probability of their marriage was extremely
agreeable to _her_. Elizabeth, however, did not choose to take
the hint, being well aware that a serious dispute must be the
consequence of any reply. Mr. Collins might never make the
offer, and till he did, it was useless to quarrel about him.

If there had not been a Netherfield ball to prepare for and talk
of, the younger Miss Bennets would have been in a very pitiable
state at this time, for from the day of the invitation, to the day
of the ball, there was such a succession of rain as prevented their
walking to Meryton once. No aunt, no officers, no news could
be sought after--the very shoe-roses for Netherfield were got
by proxy. Even Elizabeth might have found some trial of her
patience in weather which totally suspended the improvement of
her acquaintance with Mr. Wickham; and nothing less than a
dance on Tuesday, could have made such a Friday, Saturday,
Sunday, and Monday endurable to Kitty and Lydia.



Chapter 18


Till Elizabeth entered the drawing-room at Netherfield, and
looked in vain for Mr. Wickham among the cluster of red coats
there assembled, a doubt of his being present had never occurred
to her. The certainty of meeting him had not been checked by
any of those recollections that might not unreasonably have
alarmed her. She had dressed with more than usual care, and
prepared in the highest spirits for the conquest of all that
remained unsubdued of his heart, trusting that it was not more
than might be won in the course of the evening. But in an
instant arose the dreadful suspicion of his being purposely
omitted for Mr. Darcy's pleasure in the Bingleys' invitation
to the officers; and though this was not exactly the case, the
absolute fact of his absence was pronounced by his friend Denny,
to whom Lydia eagerly applied, and who told them that Wickham
had been obliged to go to town on business the day before, and
was not yet returned; adding, with a significant smile, "I do not
imagine his business would have called him away just now, if he
had not wanted to avoid a certain gentleman here."

This part of his intelligence, though unheard by Lydia, was
caught by Elizabeth, and, as it assured her that Darcy was not
less answerable for Wickham's absence than if her first surmise
had been just, every feeling of displeasure against the former
was so sharpened by immediate disappointment, that she could
hardly reply with tolerable civility to the polite inquiries
which he directly afterwards approached to make. Attendance,
forbearance, patience with Darcy, was injury to Wickham. She
was resolved against any sort of conversation with him, and
turned away with a degree of ill-humour which she could not
wholly surmount even in speaking to Mr. Bingley, whose blind
partiality provoked her.

But Elizabeth was not formed for ill-humour; and though every
prospect of her own was destroyed for the evening, it could not
dwell long on her spirits; and having told all her griefs to
Charlotte Lucas, whom she had not seen for a week, she was
soon able to make a voluntary transition to the oddities of her
cousin, and to point him out to her particular notice. The first
two dances, however, brought a return of distress; they were
dances of mortification. Mr. Collins, awkward and solemn,
apologising instead of attending, and often moving wrong
without being aware of it, gave her all the shame and misery
which a disagreeable partner for a couple of dances can give.
The moment of her release from him was ecstasy.

She danced next with an officer, and had the refreshment of
talking of Wickham, and of hearing that he was universally liked.
When those dances were over, she returned to Charlotte Lucas,
and was in conversation with her, when she found herself
suddenly addressed by Mr. Darcy who took her so much by surprise
in his application for her hand, that, without knowing what she
did, she accepted him. He walked away again immediately, and
she was left to fret over her own want of presence of mind;
Charlotte tried to console her:

"I dare say you will find him very agreeable."

"Heaven forbid! _That_ would be the greatest misfortune of all!
To find a man agreeable whom one is determined to hate! Do not
wish me such an evil."

When the dancing recommenced, however, and Darcy approached to
claim her hand, Charlotte could not help cautioning her in a
whisper, not to be a simpleton, and allow her fancy for Wickham
to make her appear unpleasant in the eyes of a man ten times his
consequence. Elizabeth made no answer, and took her place in
the set, amazed at the dignity to which she was arrived in being
allowed to stand opposite to Mr. Darcy, and reading in her
neighbours' looks, their equal amazement in beholding it. They
stood for some time without speaking a word; and she began to
imagine that their silence was to last through the two dances,
and at first was resolved not to break it; till suddenly
fancying that it would be the greater punishment to her partner
to oblige him to talk, she made some slight observation on the
dance. He replied, and was again silent. After a pause of
some minutes, she addressed him a second time with:--"It is
_your_ turn to say something now, Mr. Darcy. I talked about
the dance, and _you_ ought to make some sort of remark on the
size of the room, or the number of couples."

He smiled, and assured her that whatever she wished him to say
should be said.

"Very well. That reply will do for the present. Perhaps by and
by I may observe that private balls are much pleasanter than
public ones. But _now_ we may be silent."

"Do you talk by rule, then, while you are dancing?"

"Sometimes. One must speak a little, you know. It would look
odd to be entirely silent for half an hour together; and yet for
the advantage of _some_, conversation ought to be so arranged, as
that they may have the trouble of saying as little as possible."

"Are you consulting your own feelings in the present case, or do
you imagine that you are gratifying mine?"

"Both," replied Elizabeth archly; "for I have always seen a great
similarity in the turn of our minds. We are each of an unsocial,
taciturn disposition, unwilling to speak, unless we expect to say
something that will amaze the whole room, and be handed down
to posterity with all the eclat of a proverb."

"This is no very striking resemblance of your own character,
I am sure," said he. "How near it may be to _mine_, I cannot
pretend to say. _You_ think it a faithful portrait undoubtedly."

"I must not decide on my own performance."

He made no answer, and they were again silent till they had gone
down the dance, when he asked her if she and her sisters did not
very often walk to Meryton. She answered in the affirmative,
and, unable to resist the temptation, added, "When you met us
there the other day, we had just been forming a new acquaintance."

The effect was immediate. A deeper shade of _hauteur_ overspread
his features, but he said not a word, and Elizabeth, though
blaming herself for her own weakness, could not go on. At
length Darcy spoke, and in a constrained manner said, "Mr.
Wickham is blessed with such happy manners as may ensure his
_making_ friends--whether he may be equally capable of _retaining_
them, is less certain."

"He has been so unlucky as to lose _your_ friendship," replied
Elizabeth with emphasis, "and in a manner which he is likely to
suffer from all his life."

Darcy made no answer, and seemed desirous of changing the
subject. At that moment, Sir William Lucas appeared close to
them, meaning to pass through the set to the other side of the
room; but on perceiving Mr. Darcy, he stopped with a bow of
superior courtesy to compliment him on his dancing and his
partner.

"I have been most highly gratified indeed, my dear sir. Such
very superior dancing is not often seen. It is evident that you
belong to the first circles. Allow me to say, however, that your
fair partner does not disgrace you, and that I must hope to have
this pleasure often repeated, especially when a certain desirable
event, my dear Eliza (glancing at her sister and Bingley) shall
take place. What congratulations will then flow in! I appeal to
Mr. Darcy:--but let me not interrupt you, sir. You will not
thank me for detaining you from the bewitching converse of that
young lady, whose bright eyes are also upbraiding me."

The latter part of this address was scarcely heard by Darcy;
but Sir William's allusion to his friend seemed to strike him
forcibly, and his eyes were directed with a very serious
expression towards Bingley and Jane, who were dancing together.
Recovering himself, however, shortly, he turned to his partner,
and said, "Sir William's interruption has made me forget what
we were talking of."

"I do not think we were speaking at all. Sir William could not
have interrupted two people in the room who had less to say for
themselves. We have tried two or three subjects already without
success, and what we are to talk of next I cannot imagine."

"What think you of books?" said he, smiling.

"Books--oh! no. I am sure we never read the same, or not with
the same feelings."

"I am sorry you think so; but if that be the case, there can at
least be no want of subject. We may compare our different
opinions."

"No--I cannot talk of books in a ball-room; my head is always
full of something else."

"The _present_ always occupies you in such scenes--does it?"
said he, with a look of doubt.

"Yes, always," she replied, without knowing what she said,
for her thoughts had wandered far from the subject, as soon
afterwards appeared by her suddenly exclaiming, "I remember
hearing you once say, Mr. Darcy, that you hardly ever forgave,
that your resentment once created was unappeasable. You are
very cautious, I suppose, as to its _being created_."

"I am," said he, with a firm voice.

"And never allow yourself to be blinded by prejudice?"

"I hope not."

"It is particularly incumbent on those who never change their
opinion, to be secure of judging properly at first."

"May I ask to what these questions tend?"

"Merely to the illustration of _your_ character," said she,
endeavouring to shake off her gravity. "I am trying to make
it out."

"And what is your success?"

She shook her head. "I do not get on at all. I hear such
different accounts of you as puzzle me exceedingly."

"I can readily believe," answered he gravely, "that reports may
vary greatly with respect to me; and I could wish, Miss Bennet,
that you were not to sketch my character at the present moment,
as there is reason to fear that the performance would reflect no
credit on either."

"But if I do not take your likeness now, I may never have
another opportunity."

"I would by no means suspend any pleasure of yours," he coldly
replied. She said no more, and they went down the other dance
and parted in silence; and on each side dissatisfied, though not
to an equal degree, for in Darcy's breast there was a tolerable
powerful feeling towards her, which soon procured her pardon,
and directed all his anger against another.

They had not long separated, when Miss Bingley came towards
her, and with an expression of civil disdain accosted her:

"So, Miss Eliza, I hear you are quite delighted with George
Wickham! Your sister has been talking to me about him, and
asking me a thousand questions; and I find that the young man
quite forgot to tell you, among his other communication, that
he was the son of old Wickham, the late Mr. Darcy's steward.
Let me recommend you, however, as a friend, not to give implicit
confidence to all his assertions; for as to Mr. Darcy's using
him ill, it is perfectly false; for, on the contrary, he has
always been remarkably kind to him, though George Wickham has
treated Mr. Darcy in a most infamous manner. I do not know the
particulars, but I know very well that Mr. Darcy is not in the
least to blame, that he cannot bear to hear George Wickham
mentioned, and that though my brother thought that he could not
well avoid including him in his invitation to the officers, he
was excessively glad to find that he had taken himself out of the
way. His coming into the country at all is a most insolent thing,
indeed, and I wonder how he could presume to do it. I pity you,
Miss Eliza, for this discovery of your favourite's guilt; but
really, considering his descent, one could not expect much better."

"His guilt and his descent appear by your account to be the
same," said Elizabeth angrily; "for I have heard you accuse him
of nothing worse than of being the son of Mr. Darcy's steward,
and of _that_, I can assure you, he informed me himself."

"I beg your pardon," replied Miss Bingley, turning away with a
sneer. "Excuse my interference--it was kindly meant."

"Insolent girl!" said Elizabeth to herself. "You are much
mistaken if you expect to influence me by such a paltry attack
as this. I see nothing in it but your own wilful ignorance and
the malice of Mr. Darcy." She then sought her eldest sister, who
has undertaken to make inquiries on the same subject of Bingley.
Jane met her with a smile of such sweet complacency, a glow of
such happy expression, as sufficiently marked how well she was
satisfied with the occurrences of the evening. Elizabeth instantly
read her feelings, and at that moment solicitude for Wickham,
resentment against his enemies, and everything else, gave way
before the hope of Jane's being in the fairest way for happiness.

"I want to know," said she, with a countenance no less smiling
than her sister's, "what you have learnt about Mr. Wickham.
But perhaps you have been too pleasantly engaged to think of
any third person; in which case you may be sure of my pardon."

"No," replied Jane, "I have not forgotten him; but I have nothing
satisfactory to tell you. Mr. Bingley does not know the whole of
his history, and is quite ignorant of the circumstances which have
principally offended Mr. Darcy; but he will vouch for the good
conduct, the probity, and honour of his friend, and is perfectly
convinced that Mr. Wickham has deserved much less attention
from Mr. Darcy than he has received; and I am sorry to say by
his account as well as his sister's, Mr. Wickham is by no means a
respectable young man. I am afraid he has been very imprudent,
and has deserved to lose Mr. Darcy's regard."

"Mr. Bingley does not know Mr. Wickham himself?"

"No; he never saw him till the other morning at Meryton."

"This account then is what he has received from Mr. Darcy.
I am satisfied. But what does he say of the living?"

"He does not exactly recollect the circumstances, though he has
heard them from Mr. Darcy more than once, but he believes that
it was left to him _conditionally_ only."

"I have not a doubt of Mr. Bingley's sincerity," said Elizabeth
warmly; "but you must excuse my not being convinced by
assurances only. Mr. Bingley's defense of his friend was a very
able one, I dare say; but since he is unacquainted with several
parts of the story, and has learnt the rest from that friend
himself, I shall venture to still think of both gentlemen as I
did before."

She then changed the discourse to one more gratifying to each,
and on which there could be no difference of sentiment.
Elizabeth listened with delight to the happy, though modest
hopes which Jane entertained of Mr. Bingley's regard, and said
all in her power to heighten her confidence in it. On their being
joined by Mr. Bingley himself, Elizabeth withdrew to Miss
Lucas; to whose inquiry after the pleasantness of her last partner
she had scarcely replied, before Mr. Collins came up to them,
and told her with great exultation that he had just been so
fortunate as to make a most important discovery.

"I have found out," said he, "by a singular accident, that there
is now in the room a near relation of my patroness. I happened
to overhear the gentleman himself mentioning to the young lady who
does the honours of the house the names of his cousin Miss de
Bourgh, and of her mother Lady Catherine. How wonderfully these
sort of things occur! Who would have thought of my meeting with,
perhaps, a nephew of Lady Catherine de Bourgh in this assembly!
I am most thankful that the discovery is made in time for me to
pay my respects to him, which I am now going to do, and trust
he will excuse my not having done it before. My total ignorance
of the connection must plead my apology."

"You are not going to introduce yourself to Mr. Darcy!"

"Indeed I am. I shall entreat his pardon for not having done it
earlier. I believe him to be Lady Catherine's _nephew_. It will
be in my power to assure him that her ladyship was quite well
yesterday se'nnight."

Elizabeth tried hard to dissuade him from such a scheme,
assuring him that Mr. Darcy would consider his addressing him
without introduction as an impertinent freedom, rather than a
compliment to his aunt; that it was not in the least necessary
there should be any notice on either side; and that if it were,
it must belong to Mr. Darcy, the superior in consequence, to
begin the acquaintance. Mr. Collins listened to her with the
determined air of following his own inclination, and, when she
ceased speaking, replied thus:

"My dear Miss Elizabeth, I have the highest opinion in the world
in your excellent judgement in all matters within the scope of
your understanding; but permit me to say, that there must be a
wide difference between the established forms of ceremony amongst
the laity, and those which regulate the clergy; for, give me
leave to observe that I consider the clerical office as equal in
point of dignity with the highest rank in the kingdom--provided
that a proper humility of behaviour is at the same time
maintained. You must therefore allow me to follow the dictates
of my conscience on this occasion, which leads me to perform what
I look on as a point of duty. Pardon me for neglecting to profit
by your advice, which on every other subject shall be my constant
guide, though in the case before us I consider myself more fitted
by education and habitual study to decide on what is right than
a young lady like yourself." And with a low bow he left her to
attack Mr. Darcy, whose reception of his advances she eagerly
watched, and whose astonishment at being so addressed was very
evident. Her cousin prefaced his speech with a solemn bow and
though she could not hear a word of it, she felt as if hearing
it all, and saw in the motion of his lips the words "apology,"
"Hunsford," and "Lady Catherine de Bourgh." It vexed her to
see him expose himself to such a man. Mr. Darcy was eyeing him
with unrestrained wonder, and when at last Mr. Collins allowed
him time to speak, replied with an air of distant civility. Mr.
Collins, however, was not discouraged from speaking again, and
Mr. Darcy's contempt seemed abundantly increasing with the length
of his second speech, and at the end of it he only made him a
slight bow, and moved another way. Mr. Collins then returned
to Elizabeth.

"I have no reason, I assure you," said he, "to be dissatisfied
with my reception. Mr. Darcy seemed much pleased with the
attention. He answered me with the utmost civility, and even
paid me the compliment of saying that he was so well convinced
of Lady Catherine's discernment as to be certain she could never
bestow a favour unworthily. It was really a very handsome
thought. Upon the whole, I am much pleased with him."

As Elizabeth had no longer any interest of her own to pursue,
she turned her attention almost entirely on her sister and Mr.
Bingley; and the train of agreeable reflections which her
observations gave birth to, made her perhaps almost as happy as
Jane. She saw her in idea settled in that very house, in all the
felicity which a marriage of true affection could bestow; and she
felt capable, under such circumstances, of endeavouring even to
like Bingley's two sisters. Her mother's thoughts she plainly
saw were bent the same way, and she determined not to venture
near her, lest she might hear too much. When they sat down to
supper, therefore, she considered it a most unlucky perverseness
which placed them within one of each other; and deeply was she
vexed to find that her mother was talking to that one person
(Lady Lucas) freely, openly, and of nothing else but her
expectation that Jane would soon be married to Mr. Bingley. It
was an animating subject, and Mrs. Bennet seemed incapable of
fatigue while enumerating the advantages of the match. His
being such a charming young man, and so rich, and living but
three miles from them, were the first points of self-gratulation;
and then it was such a comfort to think how fond the two sisters
were of Jane, and to be certain that they must desire the
connection as much as she could do. It was, moreover, such a
promising thing for her younger daughters, as Jane's marrying so
greatly must throw them in the way of other rich men; and lastly,
it was so pleasant at her time of life to be able to consign her
single daughters to the care of their sister, that she might not
be obliged to go into company more than she liked. It was
necessary to make this circumstance a matter of pleasure,
because on such occasions it is the etiquette; but no one was less
likely than Mrs. Bennet to find comfort in staying home at any
period of her life. She concluded with many good wishes that
Lady Lucas might soon be equally fortunate, though evidently
and triumphantly believing there was no chance of it.

In vain did Elizabeth endeavour to check the rapidity of her
mother's words, or persuade her to describe her felicity in a
less audible whisper; for, to her inexpressible vexation, she
could perceive that the chief of it was overheard by Mr. Darcy,
who sat opposite to them. Her mother only scolded her for
being nonsensical.

"What is Mr. Darcy to me, pray, that I should be afraid of him?
I am sure we owe him no such particular civility as to be obliged
to say nothing _he_ may not like to hear."

"For heaven's sake, madam, speak lower. What advantage can
it be for you to offend Mr. Darcy? You will never recommend
yourself to his friend by so doing!"

Nothing that she could say, however, had any influence. Her
mother would talk of her views in the same intelligible tone.
Elizabeth blushed and blushed again with shame and vexation.
She could not help frequently glancing her eye at Mr. Darcy,
though every glance convinced her of what she dreaded; for
though he was not always looking at her mother, she was
convinced that his attention was invariably fixed by her.
The expression of his face changed gradually from indignant
contempt to a composed and steady gravity.

At length, however, Mrs. Bennet had no more to say; and Lady
Lucas, who had been long yawning at the repetition of delights
which she saw no likelihood of sharing, was left to the comforts
of cold ham and chicken. Elizabeth now began to revive. But
not long was the interval of tranquillity; for, when supper was
over, singing was talked of, and she had the mortification of
seeing Mary, after very little entreaty, preparing to oblige the
company. By many significant looks and silent entreaties, did
she endeavour to prevent such a proof of complaisance, but in
vain; Mary would not understand them; such an opportunity of
exhibiting was delightful to her, and she began her song.
Elizabeth's eyes were fixed on her with most painful sensations,
and she watched her progress through the several stanzas with
an impatience which was very ill rewarded at their close; for
Mary, on receiving, amongst the thanks of the table, the hint of
a hope that she might be prevailed on to favour them again, after
the pause of half a minute began another. Mary's powers were
by no means fitted for such a display; her voice was weak, and
her manner affected. Elizabeth was in agonies. She looked at
Jane, to see how she bore it; but Jane was very composedly
talking to Bingley. She looked at his two sisters, and saw
them making signs of derision at each other, and at Darcy, who
continued, however, imperturbably grave. She looked at her
father to entreat his interference, lest Mary should be singing all
night. He took the hint, and when Mary had finished her second
song, said aloud, "That will do extremely well, child. You have
delighted us long enough. Let the other young ladies have time
to exhibit."

Mary, though pretending not to hear, was somewhat disconcerted;
and Elizabeth, sorry for her, and sorry for her father's speech,
was afraid her anxiety had done no good. Others of the party
were now applied to.

"If I," said Mr. Collins, "were so fortunate as to be able to sing,
I should have great pleasure, I am sure, in obliging the company
with an air; for I consider music as a very innocent diversion,
and perfectly compatible with the profession of a clergyman. I do
not mean, however, to assert that we can be justified in devoting
too much of our time to music, for there are certainly other things
to be attended to. The rector of a parish has much to do. In the
first place, he must make such an agreement for tithes as may be
beneficial to himself and not offensive to his patron. He must
write his own sermons; and the time that remains will not be too
much for his parish duties, and the care and improvement of his
dwelling, which he cannot be excused from making as comfortable
as possible. And I do not think it of light importance that he
should have attentive and conciliatory manner towards everybody,
especially towards those to whom he owes his preferment. I
cannot acquit him of that duty; nor could I think well of the
man who should omit an occasion of testifying his respect
towards anybody connected with the family." And with a bow to
Mr. Darcy, he concluded his speech, which had been spoken so
loud as to be heard by half the room. Many stared--many smiled;
but no one looked more amused than Mr. Bennet himself, while
his wife seriously commended Mr. Collins for having spoken so
sensibly, and observed in a half-whisper to Lady Lucas, that he
was a remarkably clever, good kind of young man.

To Elizabeth it appeared that, had her family made an agreement
to expose themselves as much as they could during the
evening, it would have been impossible for them to play their
parts with more spirit or finer success; and happy did she think
it for Bingley and her sister that some of the exhibition had
escaped his notice, and that his feelings were not of a sort to
be much distressed by the folly which he must have witnessed.
That his two sisters and Mr. Darcy, however, should have such
an opportunity of ridiculing her relations, was bad enough, and
she could not determine whether the silent contempt of the
gentleman, or the insolent smiles of the ladies, were more
intolerable.

The rest of the evening brought her little amusement. She was
teased by Mr. Collins, who continued most perseveringly by her
side, and though he could not prevail on her to dance with him
again, put it out of her power to dance with others. In vain
did she entreat him to stand up with somebody else, and offer to
introduce him to any young lady in the room. He assured her,
that as to dancing, he was perfectly indifferent to it; that his
chief object was by delicate attentions to recommend himself to
her and that he should therefore make a point of remaining close
to her the whole evening. There was no arguing upon such a
project. She owed her greatest relief to her friend Miss Lucas,
who often joined them, and good-naturedly engaged Mr. Collins's
conversation to herself.

She was at least free from the offense of Mr. Darcy's further
notice; though often standing within a very short distance of her,
quite disengaged, he never came near enough to speak. She felt
it to be the probable consequence of her allusions to Mr. Wickham,
and rejoiced in it.

The Longbourn party were the last of all the company to depart,
and, by a manoeuvre of Mrs. Bennet, had to wait for their
carriage a quarter of an hour after everybody else was gone,
which gave them time to see how heartily they were wished
away by some of the family. Mrs. Hurst and her sister scarcely
opened their mouths, except to complain of fatigue, and were
evidently impatient to have the house to themselves. They
repulsed every attempt of Mrs. Bennet at conversation, and by
so doing threw a languor over the whole party, which was very
little relieved by the long speeches of Mr. Collins, who was
complimenting Mr. Bingley and his sisters on the elegance of
their entertainment, and the hospitality and politeness which had
marked their behaviour to their guests. Darcy said nothing at all.
Mr. Bennet, in equal silence, was enjoying the scene. Mr.
Bingley and Jane were standing together, a little detached from
the rest, and talked only to each other. Elizabeth preserved as
steady a silence as either Mrs. Hurst or Miss Bingley; and even
Lydia was too much fatigued to utter more than the occasional
exclamation of "Lord, how tired I am!" accompanied by a
violent yawn.

When at length they arose to take leave, Mrs. Bennet was most
pressingly civil in her hope of seeing the whole family soon
at Longbourn, and addressed herself especially to Mr. Bingley,
to assure him how happy he would make them by eating a family
dinner with them at any time, without the ceremony of a formal
invitation. Bingley was all grateful pleasure, and he readily
engaged for taking the earliest opportunity of waiting on her,
after his return from London, whither he was obliged to go the
next day for a short time.

Mrs. Bennet was perfectly satisfied, and quitted the house under
the delightful persuasion that, allowing for the necessary
preparations of settlements, new carriages, and wedding clothes,
she should undoubtedly see her daughter settled at Netherfield in
the course of three or four months. Of having another daughter
married to Mr. Collins, she thought with equal certainty, and
with considerable, though not equal, pleasure. Elizabeth was the
least dear to her of all her children; and though the man and the
match were quite good enough for _her_, the worth of each was
eclipsed by Mr. Bingley and Netherfield.



Chapter 19


The next day opened a new scene at Longbourn. Mr. Collins
made his declaration in form. Having resolved to do it without
loss of time, as his leave of absence extended only to the
following Saturday, and having no feelings of diffidence to make
it distressing to himself even at the moment, he set about it
in a very orderly manner, with all the observances, which
he supposed a regular part of the business. On finding Mrs.
Bennet, Elizabeth, and one of the younger girls together, soon
after breakfast, he addressed the mother in these words:

"May I hope, madam, for your interest with your fair daughter
Elizabeth, when I solicit for the honour of a private audience
with her in the course of this morning?"

Before Elizabeth had time for anything but a blush of surprise,
Mrs. Bennet answered instantly, "Oh dear!--yes--certainly. I
am sure Lizzy will be very happy--I am sure she can have no
objection. Come, Kitty, I want you upstairs." And, gathering
her work together, she was hastening away, when Elizabeth
called out:

"Dear madam, do not go. I beg you will not go. Mr. Collins
must excuse me. He can have nothing to say to me that anybody
need not hear. I am going away myself."

"No, no, nonsense, Lizzy. I desire you to stay where you are."
And upon Elizabeth's seeming really, with vexed and embarrassed
looks, about to escape, she added: "Lizzy, I _insist_ upon your
staying and hearing Mr. Collins."

Elizabeth would not oppose such an injunction--and a moment's
consideration making her also sensible that it would be wisest to
get it over as soon and as quietly as possible, she sat down again
and tried to conceal, by incessant employment the feelings which
were divided between distress and diversion. Mrs. Bennet and Kitty
walked off, and as soon as they were gone, Mr. Collins began.

"Believe me, my dear Miss Elizabeth, that your modesty, so far
from doing you any disservice, rather adds to your other
perfections. You would have been less amiable in my eyes had
there _not_ been this little unwillingness; but allow me to assure
you, that I have your respected mother's permission for this
address. You can hardly doubt the purport of my discourse,
however your natural delicacy may lead you to dissemble; my
attentions have been too marked to be mistaken. Almost as soon
as I entered the house, I singled you out as the companion of
my future life. But before I am run away with by my feelings on
this subject, perhaps it would be advisable for me to state my
reasons for marrying--and, moreover, for coming into Hertfordshire
with the design of selecting a wife, as I certainly did."

The idea of Mr. Collins, with all his solemn composure, being
run away with by his feelings, made Elizabeth so near laughing,
that she could not use the short pause he allowed in any attempt
to stop him further, and he continued:

"My reasons for marrying are, first, that I think it a right
thing for every clergyman in easy circumstances (like myself) to
set the example of matrimony in his parish; secondly, that I am
convinced that it will add very greatly to my happiness; and
thirdly--which perhaps I ought to have mentioned earlier, that
it is the particular advice and recommendation of the very noble
lady whom I have the honour of calling patroness. Twice has
she condescended to give me her opinion (unasked too!) on this
subject; and it was but the very Saturday night before I left
Hunsford--between our pools at quadrille, while Mrs. Jenkinson
was arranging Miss de Bourgh's footstool, that she said, 'Mr.
Collins, you must marry. A clergyman like you must marry.
Choose properly, choose a gentlewoman for _my_ sake; and for
your _own_, let her be an active, useful sort of person, not brought
up high, but able to make a small income go a good way. This is
my advice. Find such a woman as soon as you can, bring her to
Hunsford, and I will visit her.' Allow me, by the way, to
observe, my fair cousin, that I do not reckon the notice and
kindness of Lady Catherine de Bourgh as among the least of the
advantages in my power to offer. You will find her manners
beyond anything I can describe; and your wit and vivacity, I
think, must be acceptable to her, especially when tempered with
the silence and respect which her rank will inevitably excite.
Thus much for my general intention in favour of matrimony;
it remains to be told why my views were directed towards
Longbourn instead of my own neighbourhood, where I can
assure you there are many amiable young women. But the fact
is, that being, as I am, to inherit this estate after the death of
your honoured father (who, however, may live many years
longer), I could not satisfy myself without resolving to choose a
wife from among his daughters, that the loss to them might be as
little as possible, when the melancholy event takes place--which,
however, as I have already said, may not be for several years.
This has been my motive, my fair cousin, and I flatter myself it
will not sink me in your esteem. And now nothing remains but
for me but to assure you in the most animated language of the
violence of my affection. To fortune I am perfectly indifferent,
and shall make no demand of that nature on your father, since I
am well aware that it could not be complied with; and that one
thousand pounds in the four per cents, which will not be yours
till after your mother's decease, is all that you may ever be
entitled to. On that head, therefore, I shall be uniformly silent;
and you may assure yourself that no ungenerous reproach shall
ever pass my lips when we are married."

It was absolutely necessary to interrupt him now.

"You are too hasty, sir," she cried. "You forget that I have
made no answer. Let me do it without further loss of time.
Accept my thanks for the compliment you are paying me. I am
very sensible of the honour of your proposals, but it is
impossible for me to do otherwise than to decline them."

"I am not now to learn," replied Mr. Collins, with a formal wave
of the hand, "that it is usual with young ladies to reject the
addresses of the man whom they secretly mean to accept, when
he first applies for their favour; and that sometimes the refusal
is repeated a second, or even a third time. I am therefore by no
means discouraged by what you have just said, and shall hope to
lead you to the altar ere long."

"Upon my word, sir," cried Elizabeth, "your hope is a rather
extraordinary one after my declaration. I do assure you that I
am not one of those young ladies (if such young ladies there are)
who are so daring as to risk their happiness on the chance of
being asked a second time. I am perfectly serious in my refusal.
You could not make _me_ happy, and I am convinced that I am
the last woman in the world who could make you so. Nay, were
your friend Lady Catherine to know me, I am persuaded she
would find me in every respect ill qualified for the situation."

"Were it certain that Lady Catherine would think so," said Mr.
Collins very gravely--"but I cannot imagine that her ladyship
would at all disapprove of you. And you may be certain when I
have the honour of seeing her again, I shall speak in the very
highest terms of your modesty, economy, and other amiable
qualification."

"Indeed, Mr. Collins, all praise of me will be unnecessary.
You must give me leave to judge for myself, and pay me the
compliment of believing what I say. I wish you very happy and
very rich, and by refusing your hand, do all in my power to
prevent your being otherwise. In making me the offer, you must
have satisfied the delicacy of your feelings with regard to my
family, and may take possession of Longbourn estate whenever
it falls, without any self-reproach. This matter may be
considered, therefore, as finally settled." And rising as she
thus spoke, she would have quitted the room, had Mr. Collins
not thus addressed her:

"When I do myself the honour of speaking to you next on the
subject, I shall hope to receive a more favourable answer than
you have now given me; though I am far from accusing you of
cruelty at present, because I know it to be the established
custom of your sex to reject a man on the first application, and
perhaps you have even now said as much to encourage my suit
as would be consistent with the true delicacy of the female
character."

"Really, Mr. Collins," cried Elizabeth with some warmth, "you
puzzle me exceedingly. If what I have hitherto said can appear
to you in the form of encouragement, I know not how to express
my refusal in such a way as to convince you of its being one."

"You must give me leave to flatter myself, my dear cousin, that
your refusal of my addresses is merely words of course. My
reasons for believing it are briefly these: It does not appear
to me that my hand is unworthy your acceptance, or that the
establishment I can offer would be any other than highly
desirable. My situation in life, my connections with the family
of de Bourgh, and my relationship to your own, are circumstances
highly in my favour; and you should take it into further
consideration, that in spite of your manifold attractions, it is
by no means certain that another offer of marriage may ever be
made you. Your portion is unhappily so small that it will in
all likelihood undo the effects of your loveliness and amiable
qualifications. As I must therefore conclude that you are not
serious in your rejection of me, I shall choose to attribute it
to your wish of increasing my love by suspense, according to the
usual practice of elegant females."

"I do assure you, sir, that I have no pretensions whatever to that
kind of elegance which consists in tormenting a respectable man.
I would rather be paid the compliment of being believed sincere.
I thank you again and again for the honour you have done me in
your proposals, but to accept them is absolutely impossible. My
feelings in every respect forbid it. Can I speak plainer? Do not
consider me now as an elegant female, intending to plague you,
but as a rational creature, speaking the truth from her heart."

"You are uniformly charming!" cried he, with an air of awkward
gallantry; "and I am persuaded that when sanctioned by the
express authority of both your excellent parents, my proposals
will not fail of being acceptable."

To such perseverance in wilful self-deception Elizabeth would
make no reply, and immediately and in silence withdrew;
determined, if he persisted in considering her repeated
refusals as flattering encouragement, to apply to her father,
whose negative might be uttered in such a manner as to be
decisive, and whose behavior at least could not be mistaken
for the affectation and coquetry of an elegant female.



Chapter 20


Mr. Collins was not left long to the silent contemplation of his
successful love; for Mrs. Bennet, having dawdled about in the
vestibule to watch for the end of the conference, no sooner saw
Elizabeth open the door and with quick step pass her towards
the staircase, than she entered the breakfast-room, and
congratulated both him and herself in warm terms on the happy
prospect or their nearer connection. Mr. Collins received and
returned these felicitations with equal pleasure, and then
proceeded to relate the particulars of their interview, with the
result of which he trusted he had every reason to be satisfied,
since the refusal which his cousin had steadfastly given him
would naturally flow from her bashful modesty and the genuine
delicacy of her character.

This information, however, startled Mrs. Bennet; she would
have been glad to be equally satisfied that her daughter had
meant to encourage him by protesting against his proposals,
but she dared not believe it, and could not help saying so.

"But, depend upon it, Mr. Collins," she added, "that Lizzy shall
be brought to reason. I will speak to her about it directly.
She is a very headstrong, foolish girl, and does not know her
own interest but I will _make_ her know it."

"Pardon me for interrupting you, madam," cried Mr. Collins;
"but if she is really headstrong and foolish, I know not whether
she would altogether be a very desirable wife to a man in my
situation, who naturally looks for happiness in the marriage
state. If therefore she actually persists in rejecting my suit,
perhaps it were better not to force her into accepting me,
because if liable to such defects of temper, she could not
contribute much to my felicity."

"Sir, you quite misunderstand me," said Mrs. Bennet, alarmed.
"Lizzy is only headstrong in such matters as these. In everything
else she is as good-natured a girl as ever lived. I will go
directly to Mr. Bennet, and we shall very soon settle it with her,
I am sure."

She would not give him time to reply, but hurrying instantly to
her husband, called out as she entered the library, "Oh! Mr.
Bennet, you are wanted immediately; we are all in an uproar.
You must come and make Lizzy marry Mr. Collins, for she vows
she will not have him, and if you do not make haste he will
change his mind and not have _her_."

Mr. Bennet raised his eyes from his book as she entered, and
fixed them on her face with a calm unconcern which was not in
the least altered by her communication.

"I have not the pleasure of understanding you," said he, when
she had finished her speech. "Of what are you talking?"

"Of Mr. Collins and Lizzy. Lizzy declares she will not have
Mr. Collins, and Mr. Collins begins to say that he will not
have Lizzy."

"And what am I to do on the occasion? It seems an hopeless
business."

"Speak to Lizzy about it yourself. Tell her that you insist upon
her marrying him."

"Let her be called down. She shall hear my opinion."

Mrs. Bennet rang the bell, and Miss Elizabeth was summoned to
the library.

"Come here, child," cried her father as she appeared. "I have
sent for you on an affair of importance. I understand that Mr.
Collins has made you an offer of marriage. Is it true?" Elizabeth
replied that it was. "Very well--and this offer of marriage you
have refused?"

"I have, sir."

"Very well. We now come to the point. Your mother insists
upon your accepting it. Is it not so, Mrs. Bennet?"

"Yes, or I will never see her again."

"An unhappy alternative is before you, Elizabeth. From this day
you must be a stranger to one of your parents. Your mother will
never see you again if you do _not_ marry Mr. Collins, and I will
never see you again if you _do_."

Elizabeth could not but smile at such a conclusion of such a
beginning, but Mrs. Bennet, who had persuaded herself that her
husband regarded the affair as she wished, was excessively
disappointed.

"What do you mean, Mr. Bennet, in talking this way? You
promised me to _insist_ upon her marrying him."

"My dear," replied her husband, "I have two small favours to
request. First, that you will allow me the free use of my
understanding on the present occasion; and secondly, of my
room. I shall be glad to have the library to myself as soon as
may be."

Not yet, however, in spite of her disappointment in her husband,
did Mrs. Bennet give up the point. She talked to Elizabeth again
and again; coaxed and threatened her by turns. She endeavoured
to secure Jane in her interest; but Jane, with all possible
mildness, declined interfering; and Elizabeth, sometimes with
real earnestness, and sometimes with playful gaiety, replied to
her attacks. Though her manner varied, however, her determination
never did.

Mr. Collins, meanwhile, was meditating in solitude on what had
passed. He thought too well of himself to comprehend on what
motives his cousin could refuse him; and though his pride was
hurt, he suffered in no other way. His regard for her was quite
imaginary; and the possibility of her deserving her mother's
reproach prevented his feeling any regret.

While the family were in this confusion, Charlotte Lucas came to
spend the day with them. She was met in the vestibule by Lydia,
who, flying to her, cried in a half whisper, "I am glad you are
come, for there is such fun here! What do you think has
happened this morning